Practica judiciara insolventa. Decizia 2016/2009. Curtea de Apel Suceava
| Comentarii |
|
Dosar nr- - insolvență -
- ang. răsp. + înch. procedură -
ROMANIA
CURTEA DE APEL SUCEAVA
SECȚIA COMERCIALĂ,CONTENCIOS ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA NR. 2016
Ședința publică din 19 noiembrie 2009
PREȘEDINTE: Turculeț Ana Maria
JUDECĂTOR 2: Nechifor Veta
JUDECĂTOR 3: Artene
Grefier
Pe rol, pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții:, domiciliat în com. Noi, nr. 140, jud. S;, prin avocat la Baroul Suceava - Cabinet de Avocat " " din S,-. jud. S;, cu domiciliul în mun. R,-,. 21,. J,. 94, jud. S și, domiciliat în com. de, nr. 123, jud. împotriva sentinței nr. 502 din 5 mai 2009 a Tribunalului Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal (dosar nr-).
Dezbaterile asupra recursurilor au avut loc în ședința publică din 5 noiembrie 2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, redactată separat, care face parte integrantă din prezenta decizie și când, din lipsă de timp pentru deliberare, pronunțarea s-a amânat pentru data de 12 noiembrie 2009 și apoi pentru astăzi, 19 noiembrie 2009.
După deliberare,
CURTEA,
Asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Suceava - Secția comercială, de contencios administrativ și fiscal la data de 26 martie 2004 și înregistrată sub nr. 20/F/2004 (-), creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Sas olicitat deschiderea procedurilor prevăzute de Legea privind procedura insolvenței față de debitoarea SC " " SA R, motivat de faptul că aceasta datorează bugetului de stat suma de 479.633,18 lei, reprezentând impozit profit, TVA, impozit salarii, creanța fiind certă, lichidă și exigibilă.
Tribunalul Suceava - judecător sindic, prin sentința comercială nr. 30 din 8 februarie 2005 admis cererea creditoarei și a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare și a falimentului față de debitoare, fiind desemnat administrator judiciar SC " " SRL
Prin încheierea de ședință nr. 64 din 15 martie 2005, judecătorul sindic a dispus intrarea în faliment a debitoarei, fiind desemnat lichidator judiciar SC "" SRL
Prin cererea depusă la 20.09.2005, cu precizările de la 4.02.2008, creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice Sas olicitat atragerea răspunderii materiale a pârâților:, G, u, și, în temeiul art. 137 alin. 1 lit. a, c, d, e din Legea nr. 64/1995 (art. 138 alin. 1 lit. a, c, d, e din Legea nr. 85/2006).
Judecătorul sindic, prin sentința comercială nr. 368 din 17 iunie 2008, admis cererea de atragere a răspunderii materiale față de pârâții, G și, cu consecința obligării acestora la plata sumei de 523.277,86 lei; a respins cererea față de pârâtul; în temeiul dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, a dispus închiderea procedurii față de debitoare.
Împotriva acestei sentințe, au declarat recurs pârâții, G și, iar Curtea de APEL SUCEAVA, prin decizia comercială nr. 1399 din 30 octombrie 2008, casat sentința recurată, cu consecința trimiterii cauzei pentru rejudecare, constatându-se lipsa procedurii de citare.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 18 noiembrie 2008 sub nr-.
Prin întâmpinările formulate, pârâtul Gaa rătat că nu a avut calitatea de administrator al societății debitoare, ci doar de asociat, astfel că nu a avut un rol deliberativ în cadrul societății. pârâtul a arătat că prin sentințele penale a fost înlăturată responsabilitatea sa cu privire la faptele de evaziune fiscală.
Prin sentința nr. 502 din 5 mai 2009 a Tribunalului Suceava - secția comercială, de contencios administrativ și fiscal a fost respinsă ca nefondată cererea de atragere a răspunderii materiale a pârâtului G și s-a admis cererea de atragere a răspunderii materiale a pârâților, și, fiind aceștia obligați să suporte din averea proprie pasivul debitoarei, până la concurența sumei de 523.277,86 lei.
Au fost respinse obiecțiunile la raportul final formulate de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S și a fost aprobat raportul lichidatorului judiciar. În temeiul art. 131 din Legea privind procedura insolvenței, s-a dispus închiderea procedurii insolvenței debitoarei SC " " SA R și radierea acesteia din registrul comerțului, iar în temeiul art. 136 din aceeași lege, a fost descărcat administratorul judiciar de orice îndatoriri și responsabilități.
Pentru a se pronunța astfel, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Asupra cererii de antrenare a răspunderii materiale, articolul 138 alin. 1 lit. a, c, d și e din Legea nr. 85/2006, permite antrenarea organelor de conducere ale societății, care au determinat starea de insolvență, prin una dintre următoarele fapte: au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane; au dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetare de plăți; au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea; au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia.
Conform documentelor trimise de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava și procesului verbal de control nr. 79949/2003 al Direcției Generale a Finanțelor Publice S, SC " " SA R s-a transformat la 14 aprilie 1997 în SRL, având ca acționari pe SC " COM " SRL, G, și.
Administratorul societății a fost, care și-a înaintat și înregistrat demisia la 21 martie 2000, înregistrată la registrul comerțului la 5.02.2004.
Cenzori ai societății, conform certificatului emis de Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Suceava (fila 123 dosar) au fost, și.
Conform procesului verbal de control sus amintit și a proceselor verbale de contravenție aplicate pârâților și necontestate de aceștia, s-a reținut că administrarea societății a fost efectuată de, iar pentru perioada ianuarie 1999 - decembrie 1999, a ținut evidența contabilă, pentru perioada 5.12.1999 - 31.03.2000 actele fiind semnate de, care a fost director executiv.
Mai mult, în perioada controlului, a solicitat, în calitate de director executiv, reprogramarea verificării datorită reorganizării societății.
Cu ocazia controlului, s-a reținut că a deținut și funcția de administrator al societății A Germania.
La 16 martie 1998, în baza actului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 833/16.03.1998 de Biroul Notarului Public -, a garantat, cu activul "Ferma pastorală ", evaluat la 2.207.500.000 lei ROL, pe asociatul, pentru suma de 100.000.
Prin același act, a angajat societatea debitoare, care a girat împrumutul făcut de, să livreze firmei germane materiale de construcții, cu termen de execuție de 6 luni.
Întrucât avansul nu a fost restituit de iar materialele nu au fost livrate, prin sentința civilă nr. 1794/2000 a Judecătoriei Rădăuțis -a constatat că firma germană a devenit proprietara activului ce a făcut obiectul contractului de ipotecă, cu obligativitatea achitării către debitoare a sumei de 500.000.000 lei ROL.
Pârâtul, care îndeplinea funcția de director executiv, a procedat la întocmirea facturilor fiscale către firma germană, al cărui administrator era, nu a efectuat demersuri pentru recuperarea atât a sumelor de 100.000 cât și 500.000.000 lei ROL. Mai mult, nu s-a trecut nici contravaloarea cantității de de 297.453.360 lei iar în contabilitate nu au fost înregistrate aceste operațiuni.
Mai mult, expertiza contabilă efectuată în cursul procesului penal în dosarul nr- al Judecătoriei Rădăuția stabilit că lipsurile din gestiune s-au datorat conducerii necorespunzătoare a evidenței contabile de către pârâtul.
Conform procesului verbal al Adunării Generale a Acționarilor din 31.03.2000, deși s-a propus de către pârâții, vânzarea activelor la valoarea reală și sesizarea organelor de control, convocarea adunării acționarilor, aceștia nu au luat nici o măsură în acest sens.
Mai mult, pârâtul, care deținea calitatea de cenzor, în condițiile în care nu exista dovada descărcării de gestiune, nu a procedat la verificarea activității societății și nu sesizat adunarea generală a acționarilor și nici organele competente, inactivitatea sa permițând pârâților, și să deposedeze societatea debitoare de activul social iar prin nerecuperarea sumelor datorate, care puteau acoperi integral creanța debitoarei, au determinat și mărit starea de insolvență.
Prin urmare, constatându-se îndeplinite dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, c, d și e din Legea nr. 85/2006, au fost obligați cei patru pârâți la suportarea pasivului.
În ceea ce-l privește pe pârâtul G, acesta a avut doar calitatea de acționar și nu de administrator și nu a îndeplinit nici alte funcții executive echivalente administrării și ținerii evidenței contabile.
Cum din probele depuse nu rezultă că acesta ar fi efectuat acte de determinare ori mărire a insolvenței, cererea de antrenare a răspunderii sale materiale apare ca nefondată, urmând a fi respinsă ca atare.
Nu pot fi recunoscute nici obiecțiunile pârâtului cu privire la sesizarea judecătorului sindic conform Legii nr. 85/2006, întrucât sesizarea acestuia s-a efectuat sub imperiul Legii nr. 64/1995, când orice creditor putea solicita antrenarea răspunderii materiale a persoanelor responsabile de apariția stării de insolvență.
Este de observat că aceste mențiuni s-au efectuat în mod neprocedural, ulterior închiderii dezbaterilor, prin concluzii scrise.
Cât privește achitarea pârâtului pentru infracțiunea de evaziune fiscală, argumentele hotărârii penale privesc modul de ținere a gestiunii contabile și nu faptele care au determinat ori mărit insolvența.
Nici depunerea demisiei în luna martie 2000 de către pârâtul nu-l absolvă pe acesta de toate manevrele dolosive efectuate anterior, prin care pe de o parte societatea debitoare a pierdut activul iar pe de altă parte nu a depus eforturi de recuperare a sumelor datorate de societatea germană al cărei administrator era, alături de pârâtul.
La 27 aprilie 2009, lichidatorul a depus completarea la raportul final din 5 februarie 2008, solicitând închiderea procedurii față de debitoare, pentru lipsa bunurilor în patrimoniul acesteia.
Împotriva raportului final a formulat obiecțiuni creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S, susținând că dispozițiile art. 131 din Legea nr. 85/2006 privesc situația lipsei de bunuri în patrimoniul debitoarei, însă, din balanța de verificare din 30.09.1999 rezultă că debitoarea avea înscrise în contabilitate o serie de bunuri. Sub un alt aspect, în raport de prevederile art. 55 din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar avea obligația de a proceda la reconstituirea documentelor contabile, dar acesta nu a uzat de prerogativa înscrisă în art. 25 lit. k, de a sesiza organele de urmărire penală în sensul celor înscrise în art. 147 din lege.
Analizând obiecțiunile formulate, judecătorul sindic le-a apreciat ca nefondate, pentru următoarele considerente:
Articolul 131 din Legea nr. 85/2006 prezintă un caz general de închidere a procedurii insolvenței, reglementat pentru lipsa bunurilor în patrimoniul debitorului sau pentru insuficiența acestora pentru acoperirea cheltuielilor de procedură.
Acest text este necesar a fi privit prin prisma principiului înscris la art. 5 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, care consacră celeritatea procedurii insolvenței.
Dacă avem în vedere și dispozițiile art. 138 alin. 1 lit. a, d și e din Legea nr. 85/2006, este evident că textul art. 131 din lege privește și situațiile în care nu pot fi identificate bunurile societății, din motivele prevăzute la art. 138 alin. 1 și pe care le-am arătat anterior, necesitatea asigurării celerității procedurii fiind incompatibilă cu trenarea nejustificată a cauzei, în condițiile în care persoanele responsabile refuză să predea documentele contabile sau când au folosit în interes personal creditele sau bunurile societății, ori le-a ascuns creditorilor urmăritori.
În aceste condiții, judecătorul sindic a apreciat că lichidatorul judiciar a făcut o corectă evaluare a incidenței dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006, referitoare la asimilarea situației de neidentificare a bunurilor debitorului din motivele expuse cu cea a lipsei bunurilor.
Referitor la art. 55 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a constatat că aceste diligențe ale administratorului/lichidatorului judiciar se efectuează "în măsura posibilului" însă, în speța prezentă, se poate observa că, încă din cursul anului 1998, persoanele responsabile au refuzat să depună aceste înscrisuri la solicitarea organelor de control, iar procedura insolvenței a fost deschisă prin sentința nr. 30/8.02.2005.
Dealtfel, această procedură, de reconstituire a documentelor contabile este una greoaie și, în realitate, consemnează foarte puține reușite, în lipsa colaborării persoanelor responsabile sau partenerilor de afaceri din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței.
Invocarea dispozițiilor art. 25 lit. k, raportate la art. 147 din Legea nr. 85/2006 de către creditoare, referitoare la nesesizarea organelor de urmărire penală cu privire la nepredarea documentelor prevăzute la art. 28 alin. 1 lit. a - f, nu poate împiedica închiderea procedurii, având în vedere următoarele aspecte: sesizarea/nesesizarea organelor competente nu are nici o influență asupra desfășurării procedurii; în unanimitatea cazurilor, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceavaa dat soluții de neîncepere a urmăririi penale față de făptuitori, astfel că sesizarea faptei prevăzută la art. 147 din Legea nr. 85/2006 nu poate constitui un mijloc de constrângere în vederea predării documentelor contabile; judecătorul sindic nu este obligat a sesiza organele de urmărire penală cu privire la aceste fapte, prin raportare la dispozițiile art. 25 lit.
În consecință, judecătorul sindic a respins obiecțiunile formulate de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S la raportul lichidatorului judiciar, prin care solicită închiderea procedurii în baza art. 131 din Legea nr. 85/2006, admițând raportul depus.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții, și, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursului său, pârâtul a arătat că instanța a făcut o greșită aplicare a legii, încălcând principiile disponibilității și autorității lucrului judecat - motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Prin sentința nr. 368 din 17.06.2008 pronunțată de judecătorul sindic al Tribunalului Suceavaa fost admisă cererea de atragere a răspunderii materiale a pârâților, u, G și și s-a respins ca nefondată cererea de atragere a răspunderii materiale a pârâtului.
Reclamanta ANAF - DGFP S nu a recurat acea sentință, acceptând astfel că pârâtul nu este răspunzător de falimentul societății.
Pe de altă parte, pârâții, u, G și au recurat sentința și au criticat-o numai sub aspectul greșitei obligări a lor la plată (și pentru o lipsă de procedură invocată de pârâtul u ). Nici ei nu au invocat în recursurile lor că recurentul ar trebui să fie obligat la plată.
Admițând recursurile pârâților, Curtea de APEL SUCEAVA - secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 1399 din 30.10.2008 a casat sentința în totalitate (deși ar fi trebuit să o caseze în parte, numai cu privire la cei patru recurenți) și a trimis cauza spre rejudecare, cu recomandarea ca instanța să verifice dacă recurenții aveau calitatea de administratori ai societății debitoare sau dacă au îndeplinit alte funcții în cadrul acestei societăți, pentru a se justifica atragerea răspunderii lor în conformitate cu disp. art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Prin urmare, instanța de rejudecare nu a fost investită cu reanalizarea situației pârâtului în ceea ce privește prima hotărâre, prin care a fost exclus de la atragerea răspunderii, dobândind autoritate de lucru judecat.
răspunderea sa materială în al doilea ciclu procesual, instanța a încălcat și principiul disponibilității, acordând mai mult decât s-a cerut (motiv prev. de art. 304 pct. 6 Cod proc. civ.), dat fiind că, după prima judecată, reclamanta nu a mai cerut, printr-un eventual recurs, și obligarea acestui pârât la plată.
În al doilea rând, instanța de rejudecare a făcut o greșită aplicare a legii prin omisiunea de a analiza modul de soluționare a acțiunii civile în procesul penal - motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ.
Astfel, instanța a nesocotit împrejurarea că - DGFP Saf ăcut plângere penală împotriva sa, constituindu-se parte civilă în procesul penal cu suma pentru care apoi a cerut atragerea răspunderii materiale (dosar nr-).
În acea cauză, prin decizia penală nr. 140 din 19.03.2008, Curtea de APEL SUCEAVA - secția penală a pronunțat achitarea pârâtului pentru infracțiunea prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, reținând că fapta nu a fost comisă de acesta și a respins acțiunea civilă.
Prin urmare, apreciază pârâtul că, prin sentința pe care o recurează s-a încălcat pentru a doua oară autoritatea lucrului judecat, neîndeplinirea condițiilor de antrenare a răspunderii civile delictuale în persoana sa fiind definitiv stabilită de instanța penală.
Creditoarea a invocat în primul ciclu procesual disp. art. 138 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora aplicarea alin. 1 nu înlătură aplicarea legii penale pentru faptele care constituie infracțiuni.
A arătat pârâtul că textul nu creează în nici un caz posibilitatea unei duble exercitări a acțiunii civile. Astfel, în situația în care fapta ilicită prev. de art. 1 din Legea nr. 85/2006 constituie infracțiune, creditorii debitorului insolvent au la îndemână dreptul de a opta între constituirea în parte civilă în procesul penal și solicitarea de despăgubiri în cadrul procedurii insolvenței.
Câtă vreme ANAF s-a constituit parte civilă în procesul penal, nu mai avea deschisă calea cererii de atragere a răspunderii - art. 19 Cod proc. penală consacrând principiul "electa una " și închizând calea dublei exercitări a acțiunii civile.
Oricum, dacă acțiunea civilă a fost exercitată și în procedura insolvenței, ea urma să fie respinsă, pe aceleași temeiuri avute în vedere de instanța penală (și cum a fost respinsă în primul ciclu de judecată a procedurii insolvenței).
Că este vorba de același prejudiciu rezultă din constituirea de parte civilă în procesul penal pentru suma de 4.427.434.345 ROL, sumă rezultată în urma controlului finalizat prin procesul verbal din 17.10.2002 - exact același proces verbal invocat în cauza de față.
În sfârșit, instanța de rejudecare a interpretat greșit raporturile juridice existente între pârât și societatea falimentară - motiv de recurs prev. de art. 304 pct. 8 Cod proc. civ.
Astfel, prin cererea de atragere a răspunderii se impută pârâților modul defectuos de ținere a contabilității și de conducere a activității societății - fapte prea generale, care nu circumscriu celor expres și limitativ prev. de art. 138 alin.1 din Legea nr. 85/2006.
În ceea ce îl privește pe pârâtul, acesta a funcționat ca director executiv doar 3 luni (08.12.1999 - 31.03.2000).
Atât în cererea de atragere a răspunderii civile, cât și în rechizitoriul parchetului i s-a imputat că nu a ținut evidențele contabile, nu a înregistrat operațiunile contabile și veniturile realizate de societate, nu a întocmit bilanțurile și balanțele contabile și nu a făcut rapoartele financiare prev. de Legea nr. 82/1991.
Prin urmare, aceleași pretinse fapte ilicite au format atât obiectul acțiunii penale, cât și temeiul solicitării atragerii răspunderii materiale.
Cu privire la aceste fapte, Curtea de APEL SUCEAVA - secția penală a reținut, prin decizia nr. 140 din 19.03.2008, că potrivit art. 11 din Legea nr. 82/1991 în vigoare la acea dată (art. 10 în actuala reglementare), răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării patrimoniului.
Prin urmare, în calitate de director executiv (și numai pentru 3 luni) pârâtul nu avea obligații de natură contabilă și nici nu era acționar sau patron - pentru a fi tras la răspundere civilă.
Potrivit art. 22 Cod proc. penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței care judecă acțiunea civilă, cu privire la: existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia.
Cum pârâtul a fost achitat în baza art. 10 lit. c Cod proc. penală (fapta nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat), este de la sine înțeles că nu poate fi obligat la plată pentru o faptă ilicită săvârșită de alții.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul a arătat la rândul său că nu sunt întrunite în persoana lui condițiile prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006 referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate și culpă, pentru următoarele motive:
Art. 138 (1) lit. a din Legea nr. 85/2006 prevede că se poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, să fie suportat de membrii organelor de conducere când se dovedește că aceștia "au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau cel al altei persoane".
În speța de față împrumutul în sumă de 100.000 nu a aparținut persoanei juridice (chiar dacă banii au fost folosiți în societate), cel care a semnat actul de garanție imobiliară a fost administratorul, tot el fiind și cel care a angajat societatea debitoare să livreze firmei germane (pe care o administra) materiale de construcții, cu termen de execuție de 6 luni.
Nu s-a dovedit în nici un mod cine se face vinovat de nerespectarea obligației de livrare a materialelor de construcții, dar este lesne de înțeles al cui era interesul ca firma germană să preia activul "Fermei pastorale " la un preț mult subevaluat.
Aceste aspecte ar trebui analizate ținându-se cont de faptul că, pe de o parte - pârâții - conform procesului verbal al Adunării Generale a Acționarilor din 31.03.2000 - au propus vânzarea activelor la valoarea reală și sesizarea organelor de control, iar pe de altă parte - din activul societății se putea acoperi integral creanța debitoarei și astfel se putea evita starea de insolvență (aspect reținut de instanța de fond în mod corect).
Nu se poate reține că pârâtul ar fi dispus în interes personal continuarea unei activități care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăți (așa cum prevede art. 138 (1) lit. c din Legea nr. 85/2006), de vreme ce a dovedit faptul că a avut calitatea de director economic până la data de 18 noiembrie 1999, când și-a dat demisia în scris, dată de la care nu i s-a mai permis accesul în unitate.
Starea de insolvență a unității s-a creat între 1 ian. 2000 - 30 iunie 2000, perioadă în care funcția de director economic o avea, pârâtul nemaiavând nici o atribuție legată de activitatea firmei.
Nu i se poate imputa nici faptul că ar fi ținut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu ar fi ținut o contabilitate în conformitate cu legea (art. 138 (a) lit. d), atâta timp cât din adresa nr. 6128/24.08.2005 a DGFP S existentă la dosar rezultă faptul că măsurile dispuse de organele de control prin procesul verbal nr. 2169/09.12.1996 au fost la îndeplinire, iar cele dispuse prin procesul verbal nr. 1614/25.03.1999 urmau a fi la îndeplinire în perioada următoare.
Deși s-a consemnat greșit în adresa nr. 59670/23.08.2005 a DGFP S că nu s-ar fi depus bilanțul pentru anul 1997, pârâtul a dovedit faptul că acesta a fost întocmit și vizat de administrația financiară, acesta fiind anexat documentației depuse la BCR pentru majorarea creditului global de exploatare, alături de contul de profit și pierderi încheiat la 31.12.1997 și balanța de verificare încheiată la 31.12.1998.
Culpa pentru nedepunerea acestor documente după data de 18 noiembrie 1999 nu îi aparține și nu poate fi considerat responsabil pentru modul cum a fost ținută contabilitatea după data demisiei sale.
Nici disp. art. 138 (a) lit. e "au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice sau au mărit în mod fictiv pasivul acesteia" nu au fost dovedite în cauza de față și cu atât mai mult nu îi pot fi imputate în situația în care din rechizitoriul întocmit în dosarul nr. 765/P/2004 rezultă faptul că inițial a avut calitatea de învinuit de săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală prev. de art. 10 din Legea nr. 86/1994 și fals prin omisiune, prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 Cod penal, însă în urma cercetărilor efectuate s-a dispus scoaterea de sub urmărirea penală, neputându-se reține în sarcina sa săvârșirea vreunei infracțiuni, având ulterior calitatea de martor în procesul penal.
Potrivit art. 138 alin. 4 "În caz de pluritate răspunderea este solidară cu condiția ca apariția stării de insolvență să fie contemporană sau anterioară perioadei de timp în care și-au exercitat mandatul ori în care au deținut poziția care ar fi putut cauza insolvența. Persoanele în cauză se pot apăra de solidaritate dacă s-au opus actelor sau faptelor care au cauzat insolvența".
Revenea creditoarei obligația de a dovedi modul concret în care pârâtul a determinat starea de insolvență a firmei, dacă are vreo culpă la modul defectuos în care a deturnat o parte din activul societății către SC " " SRL, dacă acțiunile sale în perioada cât a fost director economic au dus la incapacitatea firmei de a-și achita datoriile.
Pe de altă parte, o eventuală opoziție nu era posibilă de vreme ce, așa cum rezultă din actul adițional încheiat la statutul și contractul societății, participă la capitalul social în procent de 0,15%, procent ce nu-i conferă posibilitatea luării unei decizii.
În motivarea recursului său, pârâtul a arătat următoarele:
Răspunderea materială a organelor de conducere a societății comerciale debitoare în procedura falimentului este o răspundere obiectivă întemeiată pe principiile răspunderii civile delictuale. Ca atare, pentru a se putea reține că pârâtul se face vinovat de una sau mai multe din faptele prev. de art. 138 din Lg. nr. 85/2006, judecătorul sindic ar fi trebuit, pe baza probelor administrate, să stabilească exact toate condițiile răspunderii civile delictuale: fapta; prejudiciul; vinovăția; legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
A susținut pârâtul că nici una din condițiile descrise mai sus nu a fost individualizată și probată în ceea ce-l privește.
Potrivit disp. Lg. nr. 31/1990 privind societățile comerciale și Lg. nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, doar răspunderea membrilor organelor de conducere a societății comerciale este solidară, nu și faptele generatoare de prejudicii, care nu pot fi privite decât individual pentru fiecare făptuitor în parte.
Astfel, în sentința atacată nu se arată, în concret, faptele care sunt reținute în sarcina pârâtului, nu este cuantificat prejudiciul pe care l-ar fi pricinuit, forma de vinovăție și nici legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu.
Acest lucru echivalează cu necercetarea fondului și nemotivarea hotărârii.
Cu privire la situația de fapt, s-au expus următoarele considerente privind activitatea pârâtului în cadrul societății comerciale debitoare:
A devenit administrator al debitoarei în anul 1996, conform actului adițional nr. 1002/11.04.1996;
Prin actul înregistrat la debitoare sub nr. 137/21.03.2000 (120 ds. vol. I) a înaintat demisia sa din funcția de administrator;
Singura sa obligație, în cazul retragerii din funcția de administrator, potrivit art. 151 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 - în forma în vigoare în anul 2000, era de a convoca Adunarea Generală a Acționarilor. A arătat pârâtul că a făcut acest lucru, demisia sa fiind prezentată în AGA din 31.03.2000 ( 121 ds. vol. I). Era de competența AGA de a numi un nou administrator și de a face cuvenitele mențiuni la Oficiul Registrului Comerțului, astfel că nu poate fi ținut răspunzător de neefectuarea mențiunilor privind schimbarea administratorului și nici față de terți nu este ținut a răspunde.
Mai mult, potrivit art. 50 din Legea nr. 31/1990 - în forma în vigoare în anul 2000: "Actele sau faptele pentru care nu s-a făcut publicitatea prevăzută de lege nu pot fi opuse terților, în afară de cazul de care societatea face dovada că aceștia le cunoșteau".
În chiar raportul de control întocmit de organele fiscale se menționează că a adus la cunoștința acestora demisia sa.
În cadrul AGA din 31.03.2000 a adus la cunoștința acționarilor împrejurarea că nu-și poate exercita atribuțiile specifice funcției de administrator din pricina faptului că accesul la documentele contabile ale societății comerciale îi era restricționat de către pârâtul u și totodată a sesizat neregulile din conducerea societății (procesul verbal de ședință - 121 ds. vol. I).
Consideră pârâtul că în conformitate cu disp. art. 144 alin. 5 și 6 din Legea nr. 31/1990 în forma din 2000, prin atitudinea sa este apărat de răspundere în condițiile în care neregulile au fost sesizate de către el și s-a delimitat de orice activitate nelegală.
În legătură cu activitatea societății comerciale, s-a instrumentat un dosar penal în care a fost cercetat în calitate de inculpat, alături de, pentru săvârșirea infracțiunilor de folosire cu rea credință a bunurilor societății prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și complicitate la evaziune fiscală prev. de art. 26 din Codul penal rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994.
Prin sentința penală nr. 249 din 26 martie 2007a Judecătoriei Rădăuți, definitivă prin decizia penală nr. 140 din 19 martie 2008 a Curții de APEL SUCEAVAs -a dispus încetarea procesului penal pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 26 din Codul penal rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994.
La baza acestei hotărâri penale a stat o expertiză contabilă în care s-a analizat temeinicia și corectitudinea Raportului de inspecție fiscală, care este izvorul sesizării penale și a procedurii insolvenței.
Expertiza contabilă a infirmat în mare parte cele reținute de organul de control fiscal și a constatat deficiențe care au dus în final la achitarea pârâtului în procesul penal.
Potrivit disp. art. 22 din Codul penal "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".
A susținut pârâtul că, din analiza considerentelor și concluziilor expertizei contabile reiese cu claritate, în ceea ce îl privește că nici una din faptele reținute de judecătorul sindic (art. 138 lit. a,c,d,e din Legea nr. 85/2006) nu pot fi reținute în sarcina sa.
Judecătorul sindic a reținut că prin actul de garanție imobiliară autentificat sub nr. 833/16.03.1998 a garantat cu activul "Ferma " pe asociatul pentru suma de 100.000 mărci germane. Ori, nu pârâtul a garantat împrumutul, ci societatea comercială debitoare conform Hotărârii AGA nr. 6/30.01.1998, el nefăcând altceva decât să aducă la îndeplinire o hotărâre a AGA.
De altfel, legalitatea actului arătat a fost stabilită și de expertul contabil în răspunsul la întrebarea nr. 6.
În concluzie, fapta prejudiciabilă reținută de judecătorul sindic nu există.
Cu privire la neținerea contabilității în conformitate cu legea, expertiza contabilă a tratat și acest aspect.
În răspunsul la întrebarea nr. 4 "dacă evidența contabilă a debitoarei a fost condusă conform prevederilor Legii nr. 82/1991" expertul a concluzionat următoarele:
- în anul fiscal 1998 evidența contabilă a fost organizată conform Legii contabilității;
- în anul 1999 evidența contabilă a fost organizată conform Legii nr. 82/1991;
- în anul 2000 (când în fapt nu mai era administrator al societății comerciale) evidența contabilă nu a fost condusă de către o persoană autorizată, ci de către o salariată pe nume.
În concluzie, din cele arătate mai sus rezultă că cele reținute în sarcina pârâtului nu există.
În răspunsul la întrebarea nr. 9 din expertiza contabilă "cine a semnat și aprobat documentele privind operațiunile patrimoniale ale debitoarei", expertiza răspunde că pârâtul a semnat documentele societății comerciale (doar ordine de plată și facturi către clienți) în perioada ian. - apr. 1999.
Controlul financiar preventiv a fost efectuat de în perioada ian. - nov. 1999.
Se observă din cele expuse că nu a săvârșit fapte dintre cele prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
La întrebarea nr. 11 din expertiza contabilă "dacă au fost calculate corect sumele reprezentând obligații de plată către bugetul de stat și către bugetul fondurilor speciale", expertiza a constatat următoarele:
- societatea comercială debitoare nu datorează impozit pe profit în sumă de 48.590.857 lei și nici majorări de întârziere de 13.411.077 lei;
- expertiza nu cuprinde în profitul impozabil suplimentar suma de 13.652.719 lei pe trim. II 2000, nu calculează impozit pe profit suplimentar de 3.413.179 lei și nici TVA suplimentar de 3.110.627 lei;
- expertiza concluzionează că activul "Ferma " a fost vândută la valoarea de 991.500.000 lei (441.500.000 lei la 16 martie 1998 și 500.000.000 lei la 26.06.2000), după ce în anul 1996 fusese cumpărată prin licitație cu suma de 243.200.000 lei (întrebarea nr. 8), ca atare activul a fost vândut în profit;
- expertiza concluzionează că stocurile scriptice de materiale în sumă totală de 1.069.130.689 lei existente în balanța de verificare din 30 iunie 1999 nu reprezintă lipsuri în gestiune, ci se datorează conducerii necorespunzătoare a evidenței contabile de către u, neînregistrării în evidența contabilă a consumurilor de materii prime, materiale consumabile, combustibil, aferente unor lucrări executate.
La întrebarea nr. 2 din expertiza contabilă "dacă au fost respectate de către organele de control fiscal prev. OUG nr. 17/2000 cu privire la calculul obligațiilor de plată a TVA către bugetul statului" expertul a concluzionat că nu s-au făcut verificări temeinice în contabilitate și nu s-a observat că stocurile provin din neînregistrarea în contabilitate a consumurilor din anul 1998.
În drept, pârâtul a invocat disp. art. 304 pct. 7,8 și 9 Cod proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs depuse de pârâtul se arată că cele reținute de judecătorul sindic în considerentele sentinței atacate sunt eronate. Așa cum rezultă din certificatul constatator eliberat de ORC S, societatea comercială debitoare a avut, în structura organizatorică "comisie de cenzori" și nu cenzor unic. Comisia de cenzori a fost compusă din:, și.
Așadar, printr-o analiză incompletă a activității societății, s-a reținut că pârâtul ar fi vinovat de verificarea activității societății. Pe de o parte, atribuțiile specifice funcției de cenzori trebuiau îndeplinite de trei persoane, iar pe de altă parte, în fapt, pârâtul nu a exercitat efectiv funcția de cenzor al debitoarei, întrucât din luna februarie 1999 nu a locuit în România.
Cu o scurtă întrerupere între sept. - oct. 1999 (timp în care a fost în țară) a lucrat în străinătate cu contract de muncă, după cum urmează: febr. 1999 - sept. 1999, oct. 1999 - mai 2003 Israel, febr. 2004 până astăzi Anglia.
În mod obiectiv, nu avea cum să se ocupe din străinătate de activitatea societății comerciale, astfel încât consideră că față de el nu se poate reține săvârșirea vreunei fapte din cele prev. de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
În drept, recursul l-a întemeiat pe disp. art. 304 pct. 8 și 9 Cod proc. civ.
Prin întâmpinare (filele 89 - 90 dosar) intimatul pârât Gas olicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală și temeinică.
La termenul de judecată din data de 5 nov. 2009 instanța a invocat din oficiu excepția de netimbrare a recursului declarat de pârâtul.
Cu privire la această excepție, cum potrivit disp. art. 20 din Legea nr.146/1997 taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar se achită anticipat, iar pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație, deși i s-a pus în mod repetat în vedere, după cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare de la filele 103 și 110 dosar, Curtea urmează să admită excepția invocată din oficiu și să anuleze ca netimbrat recursul declarat de pârâtul.
În ce privește celelalte recursuri declarate în cauză, din analiza motivelor de recurs, a considerentelor sentinței recurate și a probelor administrate în cauză, prin prisma disp. art. 3041Cod proc. civ. Curtea constată că acestea sunt nefondate.
Astfel, în ce privește recursul declarat de pârâtul, nu poate fi reținută critica privind încălcarea autorității de lucru judecat și a principiului disponibilității.
Partea din hotărâre care intră în puterea lucrului judecat este dispozitivul; or, prin decizia nr. 1399 din 30 octombrie 2008 Curții de APEL SUCEAVAs -a casat în totalitate sentința nr. 368 din 17 iunie 2008 pronunțată de judecătorul sindic, trimițându-se cauza spre rejudecare. Instanța ce a soluționat cauza în al doilea ciclu procesual nu a acordat mai mult decât s-a cerut, întrucât a fost investită, în conformitate cu îndrumările instanței de control judiciar, cu cererea de atragere a răspunderii materiale formulată de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice S inclusiv împotriva pârâtului.
Împrejurarea că acesta a fost achitat pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 13 din Legea nr. 87/1994, respingându-se totodată acțiunea civilă, nu atrage incidența excepției autorității de lucru judecat, întrucât fapta care alcătuiește latura obiectivă a infracțiunii pentru care a fost trimis pârâtul din prezenta cauză în judecată nu coincide cu faptele care au determinat sau mărit insolvența, după cum în mod corect a reținut judecătorul sindic.
Va fi înlăturată susținerea pârâtului, în sensul că în calitate de director executiv pentru perioada 8 dec. 1999 - 31 martie 2000 nu avea obligații de natură contabilă și nefiind nici acționar sau patron, nu poate fi tras la răspundere civilă.
Este adevărat că prin decizia nr. 140 din 19 martie 2008 Curții de APEL SUCEAVA - secția penală s-a decis achitarea inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplicarea art. 13 alin. 1 Cod penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală.
La pronunțarea acestei soluții a fost avut în vedere faptul că subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală poate fi orice persoană fizică cu atribuții ce privesc evidențierea în documentele contabile oficiale a operațiunilor comerciale și a veniturilor realizate sau, în cazul în care contabilitatea nu se ține de persoane autorizate, patronul.
Pârâtul din prezenta cauză nu a avut niciuna din aceste calități, dar aceasta nu îl exonerează de răspundere patrimonială, deoarece dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 nu se aplică limitativ persoanelor ce îndeplinesc condițiile pentru a fi subiect activ al infracțiunii de evaziune fiscală, ci și oricărei alte persoane ce a cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Pârâtul este cel care a semnat în calitate de reprezentant al societății debitoare, factura fiscală din 29 iunie 2000 (fila 567 ds. fond), prin care activul Ferma a devenit proprietatea firmei germane A, fără a depune ulterior nici un fel de diligențe pentru obligarea acestei societăți la plata sumei de 500.000.000 lei ROL sau pentru recuperarea sumei de 100.000, împrumutată de.
Raportat la această faptă, distinctă de cea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, sunt întrunite cumulativ condițiile pentru atragerea răspunderii civile, fiind dată vinovăția pârâtului, prejudiciul fiind probat în cauză, precum și legătura dintre fapta ilicită a pârâtului și ajungerea persoanei juridice debitoare în încetare de plăți.
Achiesarea la transferul activului Ferma și pasivitatea ulterioară a pârâtului în ce privește recuperarea creanțelor debitoarei au contribuit la crearea stării de insolvență, putându-se constata că bunurile societății au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Referitor la recursul declarat de pârâtul, acesta a împrumutat suma de 100.000, pe care nu a restituit-o, astfel încât dreptul de proprietate asupra activului aparținând societății debitoare s-a transmis împrumutătorului. Pârâtul nu a depus ulterior niciun fel de diligențe pentru recuperarea prejudiciului astfel produs debitoarei.
Independent de aceasta, în raportul de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul G în dosarul nr. 4995/2005 al Judecătoriei Rădăuți, se arată, în răspunsul la întrebarea nr. 4, că acest pârât a condus evidența contabilă a societății debitoare în 1998 și 1999, neîndeplinindu-și în totalitate obligațiile ce îi reveneau în această calitate. Menționează expertul că unele din deficiențele constatate au contribuit la dezinformarea organului de control fiscal și la stabilirea în sarcina societății a unor obligații fiscale nejustificate de situația reală a societății. Față de aceste aspecte, nu poate fi reținută apărarea pârâtului în sensul că nu poate fi antrenată răspunderea sa materială, întrucât nu ar mai fi avut nici o atribuție legată de activitatea firmei după 18 nov. 1999.
De asemenea, față de aspectele învederate de către expertul contabil, nu prezintă relevanță adresele nr. 6128/24 aug. 2005 și nr. 59670 din 24. aug. 2005 ale DGFP S, invocate de către pârâtul recurent.
Împrejurarea că față de acest pârât s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 10 din Legea nr. 86/1994 și fals prin evaziune prev. de art. 40 din Legea nr. 82/1991 rap. la art. 289 Cod penal nu duce la exonerarea de răspundere pentru faptele ce au determinat introducerea cererii prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006 de către creditoarea reclamantă, acestea având caracter distinct față de cele care au făcut obiectul dosarului nr. 765/P/2004.
Faptele mai sus expuse se încadrează în prevederile art. 138 alin. 1 lit. a,c,d și e, reprezentând cazuri ce duc la atragerea răspunderii materiale a persoanelor vinovate de crearea sau mărirea stării de insolvență.
Fiind întrunite cumulativ condițiile răspunderii civile (fiind dovedite faptele ilicite, prejudiciul suferit de averea debitoarei și implicit de creditori, legătura de cauzalitate între acestea, precum și vinovăția pârâtului), în mod corect a admis judecătorul sindic cererea creditoarei și față de acest pârât.
În legătură cu recursul pârâtului, vor fi înlăturate criticile privind necercetarea fondului și nemotivarea hotărârii, judecătorul sindic expunând situația de fapt cu privire la toți pârâții, context în care a indicat faptele săvârșite de acest pârât, a reținut vinovăția acestuia, incidența prejudiciului (constând în pasivul debitoarei insolvente și în ceea ce îi privește pe creditori, imposibilitatea de realizare a creanțelor scadente) și raportul de cauzalitate dintre faptă și crearea stării de insolvență.
Astfel, pârâtul a semnat, în calitate de reprezentant al societății debitoare, actul de garanție autentificat sub nr. 833 din 16 martie 1998 de Biroul Notarului Public -, iar ulterior, în urma neexecutării obligațiilor asumate de, activul "Ferma pastorală " a devenit proprietatea firmei A, al cărei administrator era pârâtul.
Aspectele invocate cu privire la retragerea din funcția de administrator nu îl pot exonera de răspundere pe pârât, deoarece în mod vădit prin faptele sale a contribuit la crearea stării de insolvență a societății debitoare, iar antrenarea răspunderii sale materiale nu este condiționată de calitatea de administrator, legitimare procesuală pasivă având, în acțiuni întemeiate pe dispozițiile art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, orice persoană a cauzat starea de insolvență a debitoarei.
Nu prezintă relevanță împrejurarea că pârâtul nu a mai avut după data demisiei atribuții de conducere sau de supraveghere în cadrul societății debitoare, esențială fiind legătura de cauzalitate dintre faptele mai sus expuse și generarea stării de insolvență a persoanei juridice.
Referitor la incidența autorității de lucru judecat, rap. la disp. art. 22 Cod proc. penală, vor fi înlăturate aceste critici pentru considerente similare celor expuse în cazul pârâtului.
Astfel, prin sentința penală nr. 249 din 26 martie 2007 Judecătoriei Rădăuțis -a dispus încetarea procesului penal față de inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de folosire cu rea credință a bunurilor societății prevăzute de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în baza art. 10 lit. g Cod procedură penală și achitarea pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 26 cu aplic. art. 13 alin. 1 Cod penal raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994 în baza art. 10 lit. a Cod procedură penală.
S-a reținut că s-a împlinit termenul de prescripție referitor la infracțiunea de folosire cu rea credință a bunurilor societății, iar în ce privește infracțiunea de complicitate la evaziune fiscală, s-a apreciat că nu există în condițiile în care inculpatul își depusese demisia anterior transferului dreptului de proprietate asupra activului Ferma pastorală.
Incidența prescripției a dus la neanalizarea întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de folosire cu rea credință a bunurilor societății, astfel că nu este dată autoritatea de lucru judecat sub acest aspect. Cât despre infracțiunea de evaziune fiscală, aceasta privește evidențierea în documentele contabile oficiale a operațiunilor comerciale și a veniturilor realizate. Or, nu pentru fapta prevăzută de art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006 s-a atras răspunderea materială a acestui pârât.
În aceste condiții, sunt lipsite de relevanță concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în dosarul penal, invocate în cuprinsul cererii de recurs, deoarece acestea privesc modalitatea de organizare a evidenței contabile și de calculare a obligațiilor de plată către bugetul de stat și către bugetul fondurilor speciale.
Împrejurarea că pârâtul a adus la îndeplinire o hotărâre a Adunării Generale a Acționarilor la momentul semnării actului de garanție imobiliară autentificat sub nr. 833 din 16 martie 1998 de Biroul Notarului Public - nu îl exonerează de răspundere. Deși în adunarea generală a acționarilor din 31 martie 2000, alături de recurenții și, a propus vânzarea activelor la valoarea reală și sesizarea organelor de control, conduita celor trei pârâți s-a caracterizat prin pasivitate și neglijență în exercitarea atribuțiilor, neefectuându-se niciun demers în sensul celor propuse.
Față de cele expuse mai sus, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod proc. civ. si art. 8 din Legea nr. 85/2006, vor fi respinse ca nefondate recursurile formulate de pârâții, și.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâtul, domiciliat în com. de, nr. 123, jud. împotriva sentinței nr. 502 din 5 mai 2009 a Tribunalului Suceava - secția comercială, contencios administrativ și fiscal.
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâții:, domiciliat în com. Noi, nr. 140, jud. S;, prin avocat la Baroul Suceava - Cabinet de Avocat " " din S,-. jud. S și, cu domiciliul în mun. R,-,. 21,. J,. 94, jud. S, împotriva aceleiași sentințe.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 noiembrie 2009.
Președinte, Judecători, Grefier,
Red.
Jud. Gh.
Tehnored. MM
2 ex. - 04.01.2010
Președinte:Turculeț Ana MariaJudecători:Turculeț Ana Maria, Nechifor Veta, Artene
| ← Contestatie faliment - procedura insolventei. Decizia 523/2009.... | Practica judiciara insolventa. Decizia 414/2009. Curtea de Apel... → |
|---|
