Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1021/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIȘOARA
SECȚIA COMERCIALĂ Operator 2928
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR.1021
Ședința publică din 29 septembrie 2009
PREȘEDINTE: Maria Ofelia Gavrilescu
JUDECĂTOR 2: Magdalena Mălescu
JUDECĂTOR 3: Csaba
GREFIER:
S-a luat în examinare, la a doua strigare, recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței comerciale nr. 504 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- în contradictoriu cu debitoarea intimata Grup Stâlpu, reprezentată prin lichidator judiciar Ferm Consult T, și creditoarea intimată
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxelor de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de grefierul de ședință după care, văzând că s-a solicitat judecarea în lipsă potrivit art. 242 alin. 2 din Codul d e procedură civilă și considerând pricina lămurită, instanța lasă cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința comercială nr. 504 din 19 martie 2009 pronunțată în dosarul nr- judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timișa admis cererea formulată de creditoarea A în contradictoriu cu debitoarea Grup Stâlpu și, în temeiul art. 33 alin. 6 din Legea nr. 85/2006, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva societății debitoare, în calitate de administrator judiciar desemnând practicianul în insolvență Ferm Consult T, care urma să îndeplinească atribuțiile prevăzute de art. 20 din lege, stabilindu-i un onorariu de 4.000 lei, a cărui plată se va face din fondurile speciale aflate în administrarea De asemenea, în baza art. 61 și 62 din Legea insolvenței, tribunalul a dispus notificarea deschiderii procedurii debitorului, asociaților, creditorilor și Oficiului Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Timiș, prin Buletinul procedurilor de insolvență, în vederea efectuării mențiunii, precum și tuturor băncilor unde debitorul are deschise conturi. Nu în ultimul rând, judecătorul-sindic a fixat termenul limită pentru depunerea declarațiilor de creanță la 1 iunie 2009, termenul limită pentru verificarea creanțelor, întocmirea, afișarea și comunicarea tabelului preliminar la 10 iulie 2009, termenul pentru depunerea eventualelor contestații la 10 august 2009 și cel pentru afișarea tabelului definitiv al creanțelor la 20 august 2009, data ședinței adunării creditorilor fiind stabilită la 18 iulie 2009, iar primul termen după deschiderea procedurii la 11 iunie 2009, dispunându-se notificarea tuturor creditorilor de către administratorul judiciar.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că deși cererea formulată la 15 decembrie 2008 de creditoarea A având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței a fost comunicată societății debitoare, aceasta din urmă nu a depus contestație și, ca atare, persoana juridică se află în încetare de plăți, stare de fapt dovedită cu titlurile executorii depuse în copie la dosarul cauzei (filele 9-25 dosar), creditoarea având o creanță comercială certă, lichidă și exigibilă (art. 3 pct. 6 din Legea insolvenței) a cărei valoare depășește suma de 10.000 lei, astfel cum prevede art. 3 pct. 12 din același act normativ, și de la a cărei scadență au trecut mai mult de 30 de zile, ceea ce face ca în speță să fie îndeplinite toate condițiile cerute de legiuitor pentru a putea fi declanșată procedura de executare colectivă.
Împotriva sentinței comerciale de mai sus a declarat recurs creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice B, solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Buzău, pentru următoarele motive:
În speță este incident cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 din Codul d e procedură civilă, hotărârea Tribunalului Timiș fiind nelegală. Prin acțiunea formulată și înregistrată pe rolul acestui tribunal sub dosar nr- creditoarea a solicitat deschiderea procedurii insolventel împotriva debitoarei Grup, societate comercială care are sediul social în comuna Stâlpu, județul Instituția recurentă a fost notificată de administratorul judiciar în vederea înscrierii pe tabelul creditorilor al debitoarei cu creanțele datorate bugetului general consolidat al statului. Creditoarea consideră că hotărârea pronunțată de Tribunalul Timișa fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe. Astfel, potrivit art. 15 din Codul d e procedură civilă, cererile în materie de societate, până a sfârșitul lichidării în fapt, sunt de competența instanței locului unde societatea își are sediul principal. De asemenea, potrivit art. 16 din același cod, cererile în materia reorganizării judiciare și a falimentului sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se afla sediul principal al debitorului. Întrucât sediul intimatei debitoare Grup se afla în localitatea Stâlpu, județul B, competența de soluționare a cauzei aparține Tribunalului Buzău și nicidecum Tribunalului Timiș.
În drept a invocat prevederile art. 304 pct. 3 din Codul d e procedură civilă.
Intimații, deși legal citați, nu s-au prezentat la dezbateri și nici nu au formulat întâmpinare.
Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor art. 304 pct. 3 și art. 3041din Codul d e procedură civilă, cât și din oficiu în baza art. 306 alin. 2 din același cod, Curtea constată că acesta este fondat, urmând să fie admis ca atare, având în vedere următoarele considerente:
Judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Timiș în mod nelegal, încălcând competența teritorială exclusivă a altei instanțe, a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea Grup Stâlpu, precum și stabilirea tuturor măsurilor care rezultă din adoptarea unei asemenea soluții.
Din analiza textului art. 6 din Legea nr. 85/2006, modificată, rezultă atât competența materială, cât și cea teritorială în materie de insolvență. Potrivit acestei norme, toate procedurile prevăzute de prezenta lege, cu excepția recursului prevăzut la art. 8, sunt de competența tribunalului în a cărui rază teritorială își are sediul debitorul, astfel cum figurează acesta în registrul comerțului, respectiv în registrul societăților agricole sau în registrul asociațiilor și fundațiilor, și sunt exercitate de un judecător-sindic.
Norma de competență teritorială în materie de insolvență este imperativă, ea reglementând unul dintre cazurile de competență exclusivă, ceea ce presupune că excepția de necompetență teritorială poate fi invocată nu numai de partea interesată, ci și ridicată din oficiu de către judecător, știut fiind faptul că în ceea ce privește normele de competență absolută instanța însăși este obligată să facă verificări în legătură cu acest aspect și, în cazul în care constată că nu ea este cea competentă, după punerea excepției în discuția contradictorie a părților, are datoria să-și decline competența în favoarea instanței legal competente. Necompetența absolută poate fi ridicat pe tot parcursul desfășurării procesului, atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de recurs, caracterul imperativ al normelor de competență absolută justificând posibilitatea invocării excepției direct în recurs, chiar dacă ea nu a format obiect de discuție în primă instanță.
Actuala manieră de reglementare - având la bază un criteriu unitar, atât pentru comerciantul persoană fizică, cât și pentru debitorii persoane juridice - este una mai precisă și care nu prea mai oferă posibilități de interpretare speculativă a textului, așa cum oferea formularea uzitată de art. 5 din Legea nr. 64/1995, înainte de modificarea adusă prin Legea nr. 99/1999, potrivit căruia toate procedurile prevăzute de prezenta lege sunt de competența exclusivă a tribunalului în jurisdicția căruia se află sediul comercial principal al debitorului. Acest text se corobora cu fosta prevedere a art. 16 din Codul d e procedură civilă (înainte de modificarea adusă prin nr.OUG 138/2000), care cuprindea, la rândul său, o normă de competență teritorială: cererile în materie de faliment sunt de competența instanței în circumscripția căreia comerciantul își are principala așezare comercială, și întrucât ambele texte de lege se referă la "principala așezare comercială", respectiv la "sediul comercial principal al debitorului", este evident că cele două noțiuni sunt sinonime.
În prezent, ca urmare și a apariției Legii nr. 85/2006, care la art. 152 arată că orice referire, în actele normative existente, la data intrării în vigoare a prezentului act normativ, la Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului și orice trimitere la actul normativ menționat se vor considera ca referire/trimitere la prezenta lege și/sau la secțiunile corespunzătoare din prezenta lege, după caz, textul art. 16 din Codul d e procedură civilă are următorul cuprins: cererile în materie de insolvență sunt de competența exclusivă a tribunalului în circumscripția căruia se află sediul principal al debitorului.
Prin sediul comercial principal al debitorului se înțelege locul în care comerciantul realizează, în general, activitatea sa comercială, locația unde organele sale de conducere își exercită principala activitate, locul în care desfășoară cele mai importante afaceri - ca volum și ca valoare - și, totodată, unde se află cele mai importante bunuri din patrimoniul său. Sediul comercial principal al debitorului poate sau nu să coincidă cu sediul social al comerciantului persoană juridică ori cu sediul menționat de art. 3 din Legea nr. 26/1990, republicată, care statuează următoarele: comercianții cer înmatricularea la oficiul registrului comerțului din județul sau din municipiul B, unde își au sediul, determinarea acestui loc, fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanței.
Astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din certificatul nr. 2302/11.03.2009 emis, la solicitarea judecătorului-sindic, de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Buzău și care se regăsește la dosarul primei instanțe (fila 29), societatea debitoare își are sediul social în loc. Stâlpu, județul B, ceea ce, raportat la prevederile lipsite de echivoc ale art. 6 din noua Lege a insolvenței, determină ca și competența teritorială privind aplicarea procedurii de executare colectivă să aparțină Tribunalului Buzău, soluția justificându-se prin aceea că acest tribunal trebuie să se pronunțe dacă persoana juridică se află sau nu în insolvență la data soluționării cererii introductive.
Pronunțarea unei hotărâri de către o instanță care nu era competentă constituie, evident, un caz de nulitate a hotărârii, art. 105 alin. ultim din Codul d e procedură civilă arătând că actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule. Dat fiind faptul că textul legal nu face nicio distincție în ceea ce privește normele de competență încălcate, înseamnă că prin intermediul acestui motiv de casare se poate invoca atât necompetența generală a instanței, cât și necompetența materială sau cea teritorială. Cazul de recurs aici în discuție privește încălcarea competenței altei instanțe - art. 304 pct. 3 din Codul d e procedură civilă. Condițiile în care va putea fi invocat acest motiv de recurs sunt diferite, după cum s-au încălcat norme imperative sau norme dispozitive de competență. Încălcarea "competenței absolute" - reglementată prin norme imperative - poate fi invocată de orice parte interesată, de procuror sau de instanță din oficiu, în orice fază a procesului, chiar direct în recurs. În schimb, încălcarea "competenței relative" - reglementată prin norme dispozitive - trebuie invocată, sub sancțiunea decăderii, in limine litis - deci la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe și înainte de a se intra în dezbateri - și numai dacă prima instanță și apoi instanța de apel au respins excepția de necompetență relativă se va invoca aceeași excepție pe calea recursului.
Având în vedere că nu numai competența generală și cea materială au caracter absolut, ci și competența teritorială exclusivă, cum este și cea referitoare la competența teritorială privind aplicarea procedurii insolvenței reglementată de Legea nr. 85/2006, modificată, după cum s-a arătat mai sus, Curtea apreciază că motivul de recurs prevăzut de pct. 3 al art. 304 din Codul d e procedură civilă invocat de instituția creditoare poate fi analizat chiar dacă chestiunea competenței tribunalului nu a fost pusă în discuția primei instanțe și el este întemeiat.
Potrivit art. 312 alin. 6 din cod, în cazul casării pentru lipsă de competență, cauza se trimite spre rejudecare instanței competente sau organului cu activitate jurisdicțională competent, potrivit legii, cu excepția cazului în care s-au încălcat normele de competență generală, când instanța de recurs, casând hotărârea atacată, va respinge cererea ca inadmisibilă, precum și în situația în care instanța de recurs constată că ea însăși era competentă să soluționeze pricina în primă instanță sau în apel, când va casa hotărârea recurată și va soluționa cauza potrivit competenței sale.
Văzând că nu se pune problema cheltuielilor de judecată,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de creditoarea Direcția Generală a Finanțelor Publice B împotriva sentinței comerciale nr. 504 din 19 martie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr- și, în consecință:
Casează în tot hotărârea atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Buzău.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29 septembrie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red. - 02.10.2009
Tehnored. - 05.10.2009/ 2 ex.
Prima instanță: Tribunalul Timiș
Judecător-sindic -
Președinte:Maria Ofelia GavrilescuJudecători:Maria Ofelia Gavrilescu, Magdalena Mălescu, Csaba
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... → |
|---|
