Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată . Decizia 1348/2009. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA COMERCIALĂ
DECIZIE Nr. 1348
Ședința publică de la 30 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Claudia Antoanela Susanu
JUDECĂTOR 2: Anca Ghideanu
JUDECĂTOR 3: Liliana
Grefier
Pe rol judecarea cauzei Faliment privind pe recurent, recurent " " și pe intimat " GAZ ", având ca obiect procedura insolvenței, recursuri declarate împotriva sentinței nr.170/S/19.03.2009 și a sentinței nr. 289/S/14.05.2009 pronunțate de Tribunalul Iași.
La apelul nominal făcut în ședința publică, lipsă părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței că dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 16.11.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință din acea zi, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de 23.11.2009 când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanța a amânat pronunțarea la data de astăzi 30.11.2009, când:
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor comerciale de față.
Prin sentința comercială nr.170/S/19.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iașia fost respinsă excepția tardivității contestațiilor formulate de debitorul SC SRL I,invocată de creditorii 1 Olanda și SC Gaz SA Mediaș.
Au fost admise contestațiile formulate de debitorul SC SRL I și,în consecință,
Au fost respinse cererile formulate de creditorii,cu sediul procesual ales în B,-,.1,sect.1 - la sediul, și Asociații și SC Gaz SA,cu sediul procesual ales în B,-,.4,sector 6 - la sediul SC & Asociații SRL- având ca obiect deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitorului SC SRL,cu sediul ales în I,-,.955,.4,.17 - la sediul Cabinet av. -.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătorul sindic a reținut următoarele:
Ambii creditori au invocat tardivitatea contestațiilor formulate de debitor în raport de prevederile art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006,excepție care a fost înlăturată ca neîntemeiată motivat de următoarele:
Potrivit prevederilor art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006,în termen de 10 zile de la primirea copiei cererii introdusă de creditor,debitorul trebuie fie să conteste,fie să recunoască existența stării de insolvență.
În ceea ce privește cererea introdusă de creditorul, față de dovada aflată la dosar datată 04.11.2008 și data formulării contestației de către debitor 08.12.2008,ar părea că aceasta s-a formulat după împlinirea termenului de 10 zile prevăzut de art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006 dar,din examinarea dovezii de îndeplinire a respective proceduri,se constată că acest termen nu a fost depășit întrucât cererea creditorului și actele anexe s-au comunicat în I,str. - nr. - 1 deși,așa cum rezultă din informațiile furnizate de ORC I cu adresa nr.14096/06.10.2008,sediului social al debitorului este în I,str. - nr.1,corp C 9.
De asemenea,dacă se are în vedere și împrejurarea că titularul acestei cereri de chemare în judecată s-a conformat obligației impusă de art.112 alin.4 cod proc.civ. în sensul că a depus traduceri ale facturilor anexate cererii introductive la primul termen de judecată fixat la data de 11.12.2008,din punct de vedere formal procedural,nu se poate reține tardivitatea contestației debitorului înregistrată în dosar la data de 08.12.2008.
Tardivitatea contestației debitorului nu poate fi reținută nici cu privire la cererea de chemare în judecată formulată de creditorul SC Gaz SA Mediaș, înregistrată în dosar la data de 13.01.2009,comunicată debitorului în ședința publică din 15.01.2009 care formulează contestație la data de 20.01.2009 (data poștei),în termenul legal de 10 zile prevăzut de art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006.
Întrucât o cerere introductivă întemeiată pe prevederile Legii nr.85/2006 nu poate produce efecte decât dacă sunt întrunite condițiile impuse cumulativ referitoare la existența creanței și a stării de insolvență,independent de existența sau inexistența contestației prevăzută de art.33 alin.2 din Legea nr.85/2006,verificarea acestor condiții se impune din oficiu judecătorului-sindic în care sens s-au reținut următoarele:
Prevederile art.31 din Legea nr.85/2006 reglementează condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o atare cerere pentru declanșarea procedurii insolvenței,din conținutul acestora rezultând îndeplinirea a două condiții,prima -titularul unei astfel de cereri să aibă calitatea de creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii iar cea de a doua - debitorul împotriva căruia este formulată să fie în stare de insolvență.
1. În ceea ce privește prima condiție,prin creditor îndreptățit să solicite deschiderea procedurii,se înțelege potrivit art.3 pct.6 din Legea nr.85/2006 "creditorul a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile".
Rezultă din aceste prevederi legale că fără a impune existența unui titlu executoriu, procedura insolvenței intervine numai în situația în care debitorul se află în insolvență pentru datorii certe, lichide și exigibile de mai mult de 30 de zile și într-un cuantum superior valorii de 10.000 lei și chiar dacă Legea nr.85/2006 nu cere un titlu executoriu,prevederile art.3 pct.6 impun ca insolvența să privească o datorie certă atât sub aspectul existenței sale cât și a cuantumului,lichidă și exigibilă.
De asemenea,potrivit art.379 cod procedură civilă creanța certă este și aceea a cărei existență rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte emanate de la debitor sau recunoscute de acesta.
Din acest punct de vedere,cererile celor doi creditori nu îndeplinesc cerința certitudinii creanței care să justifice declanșarea procedurii.
Astfel,creditorul Olanda a solicitat deschiderea procedurii împotriva debitorului,arătând că acesta nu a onorat obligația de plată a prețului livrărilor materializate în facturile anexate cererii introductive numai că respectivele facturi nu îndeplinesc condiția impusă de art.46 cod comercial - aceea de a fi acceptate la plată de pretinsul cumpărător.
Cum în cauză acest creditor nu a administrat nici o probă în afara facturilor anexate cererii introductive cu care și-a justificat creanța,documente care fiind întocmite unilateral de creditor și purtând doar semnătura acestuia,nu probează existența unui raport juridic între părți astfel încât, sumele înscrise în respectivele facturi, nu reprezintă o creanță certă,lichidă și exigibilă în sensul art.379 cod procedură civilă, cu atât mai mult cu cât în cea mai M parte aceste facturi materializează livrări către terțe persoane juridice de drept privat - societăți comerciale sau unități de învățământ.
din punct de vedere juridic este și datoria în sumă de 813.440,16 lei reclamată de creditorul SC Gaz SA Mediaș,cu privire la acest debit între părți existând serioase divergențe pentru lămurirea cărora este necesară administrarea de probe care însă nu se poate efectua decât în cadrul unui eventual într-un proces pe calea dreptului comun împotriva debitorului.
În acest sens, s-a reținut că debitorul a încheiat cu acest creditor contractul nr.45/28.08.2007 având ca obiect vânzare de către debitor a unui număr de 4 strunguri de diferite tipuri,cu obligația pentru creditorul cumpărător de a plăti prețul acestora în tranșe respectiv 30% sub formă de avans în termen de 5 zile de la semnarea contractului,în baza facturii emise de debitorul vânzător;30% sub formă de avans la data livrării mărfii din tara de origine și 40% în termen de 30 de zile de la data punerii în funcțiune a respectivelor utilaje.
În baza acestui contract,debitorul emite facturile seria A nr.0078/10.09.2007 și factura seria A nr.0079/10.09.2007 pentru încasarea prețului a două din cele patru strunguri contractate respectiv strung vertical JI Model -1000 + C și strung vertical JI model -1600,achitate de creditor cu OP nr.1637/12.09.2007.
Ulterior emiterii celor două facturi și plății lor de către creditor,părțile semnatare ale contractului susindicat încheie actele adiționale nr.1/02.04.2008 și nr. 2/14.05.2008,prin care modifică atât obiectul contractului și valoarea acestuia cât și condițiile și termenele de livrare.
Astfel,prin actul adițional nr.1/ 02.04.2008 valoare contractată de 823.000 euro fără TVA se diminuează la suma de 773.000 euro fără TVA,convenindu-se a fi plătită 30/% sub formă de avans în max.5 zile de la semnarea contractului și diferența de 70% în termen de 5 zile de la semnarea procesului verbal de recepție cantitativă,termenele de livrare se stabilesc la data de 30.04.2008 ( pentru strungurile orizontale 15 și -23/60 și data de 31.08.2008 (pentru strungurile verticale JI model -1000 și JI Model -1600 ),pentru ca prin actul adițional nr.2/14.05.2008 prețul să se diminueze la suma de 768.000 euro fără TVA,cu modificarea și a obiectului contractului inițial,în locul strungurilor orizontale 15 și -23/60,debitorul obligându-se să livreze alte tipuri de strunguri - strung orizontal way 150 și strung orizontal way GS 200 și prelungirea termenelor de livrare până la data de 31.07.2008 și respectiv 31.08.2008,sub sancțiunea plății unei penalități de 5.000 euro pe zi pentru depășirea termenului de livrare în cazul strungurilor way.
Creditorul a plătit într-adevăr avansul menționat în contractul inițial,plată necontestată de altfel de debitor însă atât timp cât acesta contestă îndreptățirea creditorului la restituirea avansului primit,justificând refuzul livrării utilajelor în contul acestui avans pe neplata de către creditor a utilajelor livrate acestuia conform modificării intervenite prin actul adițional nr.2/14.05.2006,opunând excepția de neexecutare a contractului,speța dedusă judecății are caracter complex întrucât pronunțarea asupra excepției invocată de debitor nu este posibilă pe calea contestației prevăzută de Legea nr.85/2006. În cadrul procedurii execuțional a insolvenței judecata nu poate merge până la a examina circumstanțelor relației contractuale a părților și a excepției de neexecutare, o astfel de analiză putându-se realiza într-un eventual proces,pe calea dreptului comun,cu plata corespunzătoare a taxelor judiciare și în cadrul căruia,pe baza probelor ce se vor administra,să se poată stabili modul în care părțile și-au îndeplinit obligațiile contractuale,existența sau inexistența neexecutării pe care ambele părți o invocă.
2. În cauză nu se poate reține ca fiind îndeplinită nici cerința legală a insolvenței,doar din împrejurarea că cei doi creditori nu au fost plătiți,cu înscrisurile depuse debitorul demonstrând că efectuează și încasează plăți pentru exercițiul comerțului sau,fluxul de numerar evidențiat de aceste documente probând existența disponibilităților necesare plății datoriilor sociale pe măsură ce ele devin exigibile.
Așa cum rezultă din conținutul art.3 din Legea nr.85/2006,imposibilitatea de plată trebuie să se datoreze lipsei de lichidități adică lipsei sumelor de bani disponibile,situație care în speță nu poate fi reținută,neplata fiind consecința unui refuz al debitorului care fie socotește ca fiind nedatorate sumele pretinse de creditorul fie că înțelege să opună excepția de neexecutare a contractului față de creditorul SC Gaz SA Mediaș.
Prin urmare, reținându-se că nu se invocă creanțe certe, lichide și exigibile și că neplata sumelor reclamate nu este consecința lipsei de lichidități ci se întemeiază pe anumite apărări ale debitorului, nu s-a putut dispune deschiderea procedurii reglementată de Legea nr.85/2006 care nu reprezintă un mijloc de recuperare a unui debit ci este o procedură execuțional specială îndreptată împotriva debitorilor care se află în insolvență pentru datorii certe,lichide și exigibile astfel încât contestațiile debitorului au fost admise cu consecința respingerii cererilor formulate de creditori.
Ulterior, prin sentința comercială nr. 289/S/14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic a fost admisă cererea formulată de debitorul SC SRL I vizând completarea sentinței comerciale nr.170/S din 19 martie 2009 în contradictor cu creditorii Olanda și SC Gaz SA Mediaș.
A fost completată sentința comercială nr.170/S din 19 martie 2009 cu următoarele alineate după cum urmează: "Admite în parte cererile formulate de debitorul SC SRL I privind obligarea creditorilor Olanda și SC Gaz SA Mediaș la plata cheltuielilor de judecată.
A fost bligat creditorul Olanda să plătească debitorului SC SRL I suma de 1.539,6 lei cheltuieli de judecată din care suma de 39,6 lei taxe judiciare și suma de 1500 lei onorariu avocațial.
A fost obligat creditorul SC Gaz SA Mediaș să plătească debitorului SC SRL I suma de 1.539,3 lei din care suma de 39,3 lei taxe judiciare și suma de 1.500 lei onorariu avocațial.
Pentru a se pronunța în acest sens, judecătorul sindic a reținut următoarele.
Cererea debitorului, întemeiată pe prevederile 281 ind.2 cod procedură civilă,va fi admisă,constatându-se că prin hotărârea a cărei completare se solicită,judecătorul-sindic a omis să se pronunțe asupra cheltuielilor de judecată cerute de debitor prin intermediul celor două contestații formulate.
Pornind de la principiile după care se lichidează cheltuielile de judecată prevăzute de art.274 alin. 1 Cod procedură civilă și de la faptul că în cauză,aceste cheltuieli nu au fost precizate cu caracter definitiv de către debitor cu prilejul dezbaterilor în fond, la dosar fiind depusă doar factura nr.15/20.01.2009 pentru suma de 30.000 lei și acte de decontare a ei (2 bilete la ordin și un ordin de plată) pentru o valoare totală de 21.545,89 lei ( vol. II 82,83),a fost admisă în parte cererea debitorului și s-au acordat acestuia, integral, cheltuielile ocazionate cu taxele judiciare aferente celor două contestații promovate-taxă de timbru și timbru judiciar -pentru fiecare contestație acestea fiind în sumă de 39,3 lei potrivit art.6 lit. c din Legea nr.146/1997 și art.3 din OG nr.32/1995.
Cât privește plata onorariului avocațial,inclus potrivit dispozițiilor art.274 alin.3 din cod procedură civilă printre cheltuielile de judecată,făcând aplicarea acestor prevederi legale,judecătorul-sindic a redus de la suma de 30.000 lei la suma de 3.000 lei cuantumul acestor cheltuieli,fiecare creditor urmând a fi obligat cu acest titlu la plata sumei de 1.500 lei.
La pronunțarea acestei soluții,s-au avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că nu s-a precizat de către debitor cuantumul onorariului avocațial pentru activitatea prestată cu litigiul de față și care nu poate fi dedus dintr-o factură în care s-a înscris generic "onorariu avocat cf. contract" fără a se menționa și depune respectivul contract iar, pe de altă parte, caracterul excesiv de M al onorariului în raport cu dimensiunea și complexitatea cauzei care nu au necesitat un efort semnificativ pentru dezlegarea problemei de drept și anume dacă în speță,creanțele reclamate de cei doi creditori îndreptățesc declanșarea procedurii insolvenței,verificarea caracterului acestora impunându-se oricum din oficiu judecătorului-sindic.
Împotrivasentinței comerciale nr. 170/S/19.03.2009pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic a declarat recurs creditoarea SC criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie arătând că judecătorul sindic a apreciat în mod greșit că nu deține o creanță certă, lichidă și exigibilă, pe simpla argumentare că majoritatea facturilor materializează livrări către terțe persoane.
Motivarea instanței de fond că aceste facturi au fost întocmite unilateral de către Olanda și, prin urmare nu ar fi îndeplinite condițiile art. 46 Cod comercial este nefondată. Susține recurenta că facturile emise de către Olanda sunt facturi emise în conformitate cu legislația din Olanda (legislație care este în conformitate cu legislația europeană care prevede că facturile nu trebuie să fie semnate și ștampilate).
De asemenea, învederează instanței de judecată faptul că, ulterior aderării României la Uniunea Europeană, legislația română cu privire la facturare s-a schimbat, sens în care semnătura și ștampila nu sunt obligatorii. Conform art. 155 alin. 6 din Codul fiscal al României potrivit căruia "semnătura și ștampilarea facturilor nu sunt obligatorii" (prevedere în vigoare de la 1 ianuarie 2007 în România.
Astfel, prin adoptarea acestor prevederi legale, România s-a aliniat la standardele și legislația europeană care prevede faptul că semnătura și ștampila pe o factură nu sunt obligatorii, relațiile comerciale permițând transmiterea electronică a acestor facturi.
Menționează că raportul juridic dintre Olanda și debitor, România este un raport juridic de drept comercial care se supune în același timp legii celor două părți, în cazul de față una dintre părți fiind persoana juridică străină, care întocmește, emite și transmite facturi conform cerințelor legislației din țara de reședință. Astfel, nu i se poate invoca justificarea că factura trebuia semnată de România, pentru că așa prevede legislația românească. În raporturile de drept comercial internațional, este suficient ca o persoană să emită o factură valabilă în baza unei comenzi, iar beneficiarul o plătește fără a fi nevoie să o semneze pentru a da valabilitate juridică acelei facturi.
Astfel, instanța de fond trebuia să rețină faptul că între creditoare și debitoare există o relație comercială de peste 7 ani de zile desfășurată în același fel. România avea contracte de vânzare-cumpărare pentru utilaje industriale cu diverși clienți, utilaje care erau cumpărate de către România de la Olanda.
Astfel, Româna către Olanda comanda utilaje, menționând și persoanele care erau destinatarul final și cărora trebuie să le fie livrate utilajele direct de către Olanda. Olanda emitea facturile către România, menționând în cuprinsul facturilor persoanele către care trebuiau livrate utilajele. Prețul utilajului era achitat de către terțul beneficiar către România, care avea obligația la rândul ei să achite prețul utilajului către Olanda. Dacă ar fi existat un raport direct între și terții beneficiari nu s-ar mai fi justificat menționarea pe toate facturile a datelor de identificare a România, în conformitate cu dispozițiile fiscale aplicabile.
Menționarea terților beneficiari era solicitată în conformitate cu normele internaționale de transport întrucât livrarea echipamentului se făcea direct către acești terți beneficiari la solicitarea România (cel care cumpăra în realitate utilajele de la Olanda).
Ca urmare a desfășurării raporturilor comerciale între cele două societăți comerciale, creanța deținută de către Olanda împotriva România întrunește condițiile prevăzute de art. 3 pct. 6 din Legea nr.85/2006.
Faptul că debitorul România a depus o serie de documente din care reiese efectuarea de plăți curente în perioada în care au devenit scadente facturile emise de către Olanda nu înlătură prezumția potrivit căreia sunt considerați în incapacitate de plată cei care nu au plătit restanțe a căror scadență a fost depășită cu 30 de zile calendaristice. Mai mult, literatura de specialitate juridică acordă creditorului prezumția că acesta este îndreptățit să considere că debitorul este în stare de insolvență și ca urmare poate să solicite deschiderea procedurii întrucât el cunoaște doar propria creanță neachitată de către debitor.
Solicită admiterea recursului, casarea sentinței atacate și deschiderea procedurii insolvenței debitoare.
Împotriva sentințeicomerciale nr. 289/S/14 mai 2009pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic au declarat recurs debitoarea SRL și creditoarea SC
Recurenta SRL critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că judecătorul sindic a interpretat greșit dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă atunci când a diminuat onorariul de la suma de 30.000 lei la suma de 3000 lei.
Articolul 274 alin. 3 Cod procerdură civilă face trimitere la două criterii funcție de care instanța poate să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților și anume: valoarea pricinii și munca depusă de avocat. Valoarea pricinii, nu a fost avută în vedere de către instanța de judecată, întrucât BV Olanda solicită deschiderea procedurii insolvenței invocând existența unei creanțe în cuantum de 8.466.871,17 lei, iar SC Gaz SA solicită deschiderea procedurii insolvenței invocând existența unei creanțe în cuantum de 1.487.040 lei.
Suma de 15.000.000 Ron onorariu avocat reprezintă 0,17% și respectiv 1,008% din cuantumul sumelor mai sus arătate.
Spre comparație, se face precizarea că Ordinul nr. 2550/2006 ce stabilește onorariile minimale ale executorilor judecătorești reglementează faptul că pentru poprire onorariul executorului, pentru creanțe de peste 1.000 lei, este de 60 lei+2% din cuantumul creanței.
Raportat la criteriul valoric susține că suma percepută cu titlu de onorariu pentru cele două litigii are un cuantum rezonabil conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Consideră că prima instanță nu a avut în vedere acest criteriu al valorii pricinii, deși era unul dintre criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă; în același sens decizia nr. 2420/11 aprilie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.
În ceea ce privește cel de al doilea criteriu, respectiv munca îndeplinită de avocat, prima instanță a arătat că nu a fost necesar un efort semnificativ pentru dezlegarea problemei de drept și anume "dacă în speță creanțele reclamate de cei doi creditori îndreptățesc declanșarea procedurii insolvenței, verificarea caracterului acestora impunându-se oricum din oficiu judecătorului sindic.
De bună seamă că judecătorul sindic este chemat a face aceste verificări (asupra caracterului creanțelor), însă acest aspect nu este de natură să conducă la minimalizarea rolului și dimensiunii muncii avocatului, S-ar putea înțelege că oricând judecătorul are obligația de a proceda din oficiu la anumite verificări munca avocatului este lipsită de utilitate.
Consideră că munca avocatului a fost una de calitate, s-a procedat la o serioasă documentare asupra spețelor deduse judecății instanței, s-au alocat numeroase ore de lucru pentru realizarea documentării și redactarea înscrisurilor depuse la dosar, s-a răspuns în scris la excepție, s-au formulat contestații și s-au formulat concluzii scrise, de asemeni avocatul a fost prezent la toate termenele de judecată ce s-au acordat. Complexitatea cauzei și obiectul acesteia sunt deosebite atât prin prisma sumelor puse în discuție, a volumului M de înscrisuri studiate, a analizei succinte a raporturilor juridice dintre părți. De bună seamă că prima instanță a realizat o minimalizare excesivă a muncii prestate de avocat și pe cale de consecință a sumelor stabilite cu titlu de cheltuieli de judecată în sarcina celor două societăți comerciale.
Față de aceste aspecte solicită admiterea recursului, modificarea sentinței comerciale nr. 289/S a Tribunalului Iași în sensul obligării SC BV Olanda și SC Gaz SA la sumele reprezentând taxele judiciare de timbru și la sumele de 15.000 lei fiecare (15.000 - BV Olanda și 15.000 SC Gaz SA) cu titlu de onorarii avocațiale, urmând a aprecia ca nejustificată reducerea onorariilor operată de prima instanță.
Creditoarea critică sentința comercială nr. 289/S/14.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași -judecător sindic pentru nelegalitate și netemeinicie susținând că onorariul avocațial solicitat de pârâta debitoare este excesiv raportat la dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă, solicitând micșorarea acestuia în raport cu onorariile prevăzute în onorariilor minimale.
Susține că prin reducerea cheltuielilor de judecată instanța nu intervine în contractul de asistență dintre avocat și clientul său care se menține în întregime.
Partea poate să pretindă doar onorariul ce se dovedește a fi real, necesar cauzei și într-un cuantum rezonabil.
Pe de altă parte cheltuielile se acordă în măsura în care au fost dovedite iar partea nu a făcut dovada cheltuielilor solicitate în cuantum de 30.000 lei.
În termen procedural a formulat întâmpinare la recursul declarat de SRL împotriva sentinței comerciale nr. 289/S/14.05.2009 solicitând respingerea acestuia, instanța de fond apreciind corect asupra cuantumului cheltuielilor de judecată ocazionate de derularea procesului.
În termen a depus întâmpinare și SRL solicitând respingerea recursului declarat de împotriva sentinței nr. 289/S/14 mai 2009.
Analizând actele și lucrările dosarului prin prisma motivelor de recurs invocate de cele 3 recurente, Curtea reține următoarele.
Cu referire la recursul declarat de creditoarea împotriva sentinței comerciale nr. 170/S/19.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic, curtea constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Criticile prezentate de recurenta creditoare SC se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și vizează măsura în care judecătorul sindic a interpretat și aplicat, în cauză, disp. art. 3 pct. 6 din Legea 85/2006 și art. 46 Cod comercial.
Potrivit art. 31 alin.1 si art. 3 pct. 6 din Legea nr.85/2006, este creditor îndreptățit să ceară deschiderea procedurii, orice creditor a cărui creanță împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă și exigibilă de mai mult de 30 de zile, creanță al cărei cuantum este cel puțin egal cu valoarea prag stabilită în art. 3 pct. 12 din Legea nr. 85/2006.
Prin creanța certa, potrivit definiției legale date de art. 379 alin. Cod procedură civilă se înțelege acea creanță care rezultă din însuși actul de creanță sau din alte acte emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul. In acest sens, obligația de plată a creanței trebuia sa fie conținută în acte opozabile debitorului.
Curtea va analiza temeinicia hotărârii primei instanțe asupra aprecierilor de necertitudine a creanței recurentei, după cum urmează:
Curtea subliniază că analiza de temeinicie a unei cereri de declanșare a procedurii insolvenței formulate de către creditor, presupune două direcții principale: analiza creanței creditorului din perspectiva condițiilor impuse de art. 3 pct. 6 și 12 din Legea nr. 85/2006 și, în cazul în care această condiție este împlinită, sub forța prezumției de insolvență instituită prin lege, cercetarea apărărilor debitorului de natură a infirma puterea acesteia.
Potrivit afirmațiilor recurentei creditoare creanța sa, cuantificată la -,96 euro, decurge din facturile emise pentru achitarea contravalorii produselor livrate de recurenta creditoare, către pârâta debitoare, facturi care au fost anexate cererii de chemare în judecată. Pentru a face dovadă împotriva destinatarului, factura trebuie să fie acceptată de acesta, conform disp art.46 Cod comercial.
Facturile în discuție nu au fost acceptate de pârâta debitoare deoarece ele nu poartă semnătura administratorului debitoarei și nici ștampila acestei societăți.
În atare împrejurări, în mod corect a reținut judecătorul sindic neândeplinirea conditiilor cerute de legea română pentru a se declanșa procedura insolvenței.
Susținerile recurentei creditoare referitoare la emiterea facturilor în discuție cu respectarea legislației olandeze nu intră în competența de verificare a judecătorului sindic.
Curtea reține că, administrarea probelor se face potrivit legii române, ca lege a forului, iar aprecierea probelor, ca operațiune ce ține de formarea convingerii intime a judecătorului, este supusă tot lex fori conform dispozițiilor Legii nr.105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat.
Mai mult, facturile sunt documente întocmite unilateral de recurentă, poartă doar semnătura acesteia și nu probează existenta unui raport juridic între recurenta creditoare și pârâta debitoare
Dispozițiile art.155 alin.6 Cod fiscal invocate de recurentă stabilesc o serie de reguli relative la emiterea facturilor în sensul că nu este necesară semnarea și ștampilarea lor de către emitent.
Această dispoziție legală nu este de natură a modifica prevederile art.46 Cod comercial relative la forța probatorie a facturii acceptate la plată de debitor, respectiv de a face dovadă în favoarea emitentului și împotriva destinatarului.
Astfel cum am arătat anterior, în cauza pendinte nu ne situăm în această ipoteză, facturile nefiind acceptate de pârâta debitoare
Pe de altă parte, deși facturile sunt emise către, utilajele despre care se face vorbire în respectivele facturi au fost livrate unor societăți cumpărătoare precum Universitatea cel M din S, SC., SRL, Universitatea Transilvania, SC. SA. SC. SA, Universitatea T, Universitatea Târgu J și alte asemenea instituții.
În speță, instanța de control judiciar reține că modul în care s-au desfășurat raporturile comerciale dintre părți, conduce la concluzia necesității unei analize pe fond a pretențiilor reclamantei, cu administrarea de probe, care exced sferei limitate a procedurii reglementate de Legea insolvenței.
În cauză, față de cele anterior expuse, cercetările factuale ale instanței de fond
s-au oprit la verificarea creanței creditorului, autor al cererii de deschidere a procedurii, concluzia judecătorului-sindic fiind aceea că pretenția afirmată de creditor nu este certă în sensul dispozițiilor art.379 Cod procedură civilă.
In aceste condiții, Curtea apreciază ca în mod temeinic, situația de fapt reținută de prima instanță a justificat concluzia necertitudinii creanței, subliniind ca in procedura speciala reglementata de Legea nr. 85/2006, judecătorul-sindic se rezuma la verificarea preexistentei creanței creditorului sub aspectul caracterului sau cert, lichid si exigibil.
Raportat considerentelor expuse și în aplicarea art. 312 alin. 1 teza a II-a Cod procedură civilă curtea va respinge recursul declarat de creditoare V împotriva sentinței comerciale nr.170/S/2009 a Tribunalului Iași pe care o va menține ca legală și temeinică.
Recursurile formulate de creditoarea SC BV și debitoarea SRL împotriva sentinței comerciale nr. 289/S/14 mai 2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecător sindic, sentință prin care a fost admis în parte cererea debitoarei SC SRL vizând completarea sentinței comerciale nr. 170/S/19 martie 2009 sunt nefondate pentru considerentele următoare:
Recursul declarat de SC SRL se încadrează în disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, însă acest text procedural nu este incident în cauză, atât timp cât judecătorul sindic a interpretat și aplicat judicios dispozițiile legale referitoare la cheltuielile de judecată astfel cum sunt acestea reglementate de art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă.
Textul de lege menționat permite instanței să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
Procedând la reducerea onorariului de avocat achitat de pârâta debitoare, judecătorul sindic a ținut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă cât și de cele ale disp. art. 274 alin. 2 Cod procedură civilă, în raport de dovezile pe care pârâta le-a depus la dosar.
Abia în recurs pârâta debitoare a depus contractul de asistență juridică nr. 80/4.12.2008 și actul adițional nr. 1/16.01.2009 la acesta.
Este adevărat că instanța de judecată nu poate cenzura convenția dintre avocat și client în privința onorariului stabilit.
Însă, art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă nu vizează raportul juridic civil dintre avocat și clientul său, supus Legii nr. 51/1991 ci raportul juridic procesual civil în cadrul căruia trebuie soluționată problema lichidării cheltuielilor de judecată, iar cuantumul lor, potrivit textului citat, poate fi diminuat de către instanța de judecată, atunci când acestea sunt nepotrivit de mari, față de valoarea pricinii ori munca îndeplinită de avocat.
Prin urmare, dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă își vor găsi aplicarea ori de câte ori se realizează cerința impusă de text, fără a contraveni Legii de organizare și desfășurare a profesiei de avocat, deoarece dispozițiile referitoare la onorariul de avocat produc efecte doar în raporturile dintre avocat și clientul său, nu și în raporturile cu partea potrivnică din litigiul dedus judecății, care este terță față de convenția de asistență juridică încheiată de adversarul său și căreia nu îi este pusă la dispoziție calea contestării onorariului în condițiile art. 31 din Legea 51/1995.
În cauză prestația avocațială s-a derulat la un moment incipient, și s-a rezumat doar la redactarea contestațiilor debitorului împotriva cererilor creditorilor de deschidere a procedurii insolvenței.
Soluția pronunțată de judecătorul sindic este în acord și cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care, investită fiind cu soluționarea pretențiilor având ca obiect cheltuielile de judecată, inclusiv onorariile de avocat, înțelege să ramburseze doar cheltuielile care pot fi stabilite ca reale și necesare în limita unui cuantum rezonabil.
În raport de toate aceste considerente, Curtea reține că judecătorul sindic a apreciat corect asupra cuantumului cheltuielilor de judecată ocazionate de desfășurarea prezentului proces astfel încât nici recursul declarat de SC, care se încadrează tot în disp. art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă nu este fondat, dispozițiile art. 274 alin. 3 Cod procedură civilă primind o corectă interpretare, cuantumul stabilit fiind proporțional cu munca prestată de avocat.
Față de cele expuse, urmează a fi respinse în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă recursurile formulate de SRL și împotriva sentinței comerciale nr. 170/S/19 martie 2009 care va fi menținută ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de împotriva sentinței comerciale nr. 170/S/19.03.2009 pronunțată de Tribunalul Iași - judecătorul sindic, sentință pe care o menține.
Respinge recursurile declarate de SRL și respectiv de împotriva sentinței comerciale nr. 289/S/14.05.2009 pronunțată de Tribunalul Iași -judecătorul sindic, sentință pe care o menține.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 30.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - --- -
Grefier
Red.
Tehnored.
2 ex.
06.01.2010
Tribunalul Iași:
-
Președinte:Claudia Antoanela SusanuJudecători:Claudia Antoanela Susanu, Anca Ghideanu, Liliana
| ← Procedura insolvenței societăți cu răspundere limitată .... | Insolventa societati comerciale pe actiuni. Decizia 386/2009.... → |
|---|
