ICCJ. Decizia nr. 2245/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2245/2004
Dosar nr. 1519/2003
Şedinţa publică din 23 iunie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
După un prim ciclu procesual şi în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de Tribunalul Bucureşti (sentinţa nr. 5017 din 15 iunie 2001), dosarul a fost înaintat instanţei competente să judece fondul, şi anume, Curtea de Apel Bucureşti, care, prin sentinţa nr. 76 din 29 mai 2003, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea introdusă de B.X. SA şi continuată de A.V.A.B.
Instanţa a stabilit că, iniţial, reclamanta B.X. SA, sucursala W.T.C., a solicitat obligarea pârâtei, SC E.L.C. SA Bucureşti, la plata sumei de 9.545.478.440,64 lei, reprezentând 734.067.152 lei contravaloarea în lei, la cursul din 19 aprilie 1996, a execuţiei parţiale a scrisorii de garanţie de bună execuţie nr. 2378/1980; 995.350.524,34 lei dobânzi aferente scrisorii de garanţie; 766.505,91 dolari S.U.A., din care 328.000 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea execuţiei scrisorii de garanţie de bună execuţie nr. 1957/1979; 424.200 dolari S.U.A. contravaloarea execuţiei scrisorii de garanţie nr. 0224/1981, toate pe relaţia Grecia, daună plătită creditorului elen; 14.305,91 dolari S.U.A. dobânzi aferente celor două scrisori de garanţie.
Prin cererea depusă, la 27 septembrie 2001, în faţa Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta şi-a precizat şi completat acţiunea, în sensul de a fi obligată pârâta la plata în echivalent, în lei, la cursul B.N.R. de la data plăţii a sumelor: 381.500 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea garanţiei bancare de bună execuţie, având referinţa nr. 45/3/2378/80, emisă de E.R.B. Grecia în favoarea pârâtei, în baza contragaranţiei, B.X. având ca beneficiar pe O.T.E.; 328.000 dolari S.U.A. valoarea garanţiei bancare de bună execuţie, având referinţa nr. 45/3/1957/1979, emisă de I.P.B. Grecia în favoarea pârâtei, în baza contragaranţiei, B.X. având ca beneficiar O.T.E.; 424.200 dolari S.U.A. contravaloarea garanţiei bancare de bună execuţie, având referinţa nr. 45/3/0224/1981, emisă de I.P.B. Grecia în favoarea pârâtei, în baza contragaranţiei, B.X. având ca beneficiar pe O.T.E.; 1.430.591 dolari S.U.A. dobânzi penalizatoare, aferente scrisorilor de garanţie bancară de bună execuţie, având referinţa nr. 45/3/0224/1981 şi 45/3/1957/1979, calculată de la 18 august 1998, data efectuării plăţii de către reclamantă către banca grecească, I.P.B., şi până la 9 decembrie 1998, data acţionării în judecată, plus 995.350.524,37 lei dobânzi penalizatoare aferente garanţiei bancare nr. 45/3/2378/1980, calculate de la 19 aprilie 1996, data executării parţiale a garanţiei emise de E.R.B., prin debitarea cu suma de 252.083,50 dolari S.U.A. a contului de clearing deschis pe numele reclamantei la Banca Naţională a Greciei până la data introducerii acţiunii.
Pornind de la obiectul acţiunii, pe situaţia de fapt s-a reţinut că, în perioada 1980 – 1984, pârâta, în calitate de comisionar al SC E.L.M. SA a derulat, prin reclamantă, cu O.T.E. din Grecia trei contracte comerciale perfectate în baza acordurilor externe dintre R.S.R. şi Grecia şi acordului de plan de clearing semnat de aceleaşi părţi, în care reclamanta era titular de cont alături de Banca Naţională a Greciei.
Potrivit contractelor, scrisorile de garanţie de bună credinţă au fost trimise de cele 3 bănci greceşti, la solicitarea pârâtei, către reclamantă, obţinându-se contragarantarea de către B.R.C.E., care a emis scrisorile de contragaranţie bancară menţionate în acţiune, atât la perfectarea contractelor de comerţ exterior, cât şi la eliberarea garanţiilor de către băncile greceşti, în baza contragaranţiei B.R.C.E. a fost aprobată, prin nota 96028/1979, iar ca rezultat al acordului de plăţi de crearing s-au născut raporturi juridice între O.T.E. şi pârâtă şi între băncile greceşti şi româneşti, care au emis garanţiile, respectiv, contragaranţiile, fiind desemnate băncile titulare de cont, împuternicite cu decontarea de cont în dolari S.U.A. C 1 a operaţiunilor comerciale derulate, şi anume, Banca Comercială a Greciei şi B.R.C.E.
Tot ca situaţie de fapt, s-a mai reţinut că sumele în valută, încasate de pârâtă, se evidenţiau în conturile deschise la B.R.C.E., exportatorului plătindu-i-se echivalentul în lei, la cursul de revenire, iar valuta aferentă transferându-se la fondul statului şi contravaloarea în lei menţionându-se în contul pârâtei, deschis la B.R.C.E.
Faţă de existenţa celor 3 contracte comerciale externe, instanţa a apreciat că s-au creat 4 raporturi juridice, şi anume: 1) între pârâtă şi O.T.E., 2) între pârâtă şi reclamantă în urma solicitărilor primei către sucursală pentru emiterea scrisorilor de garanţie; 3) între reclamantă şi băncile greceşti, ca urmare a emiterii scrisorilor de contragaranţie de către B.R.C.E., 4) între băncile greceşti şi O.T.E., ca urmare a emiterii scrisorilor de garanţie de către aceste bănci în favoarea O.T.E., rezultând din autonomia acestor raporturi juridice obligaţia reclamantei de plată necondiţionată, la simpla cerere adresată de băncile greceşti, ceea ce înseamnă că aceasta (obligaţia) este independentă şi faţă de raportul juridic dintre pârâtă şi O.T.E. şi, deci, nu pârâta trebuia să suporte contravaloarea scrisorilor de garanţie.
Reţinând situaţia de fapt expusă, instanţa de fond a respins acţiunea, motivând, în esenţă, netemeinicia acesteia cu următoarele argumente:
- Raportul de expertiză fiind favorabil pârâtei, reclamantul, A.V.A.B., continuatorul B.X., nu a solicitat o altă expertiză contabilă bancară sau contraexpertiză, iar opinia separată a consilierului reclamantei nu a putut fi reţinută, deoarece acesta este salariatul A.V.A.B-ului.
- Apărarea reclamantei, în sensul că dreptul său de regres s-a născut la data plăţii efective a contragaranţiilor către băncile greceşti, nu se justifică, deoarece, din autonomia raporturilor juridice izvorâte din aranjamentul de garantare, derivă obligaţia doar a reclamantei de plată necondiţionată la simpla cerere adresată de către băncile greceşti.
- Faţă de întinderea perioadei expertizată şi de faptul că părţile nu au pus la dispoziţia expertului documente contabile suficiente, acesta nu a putut preciza cu exactitate cota de risc reţinută de B.R.C.E. de la O.T.E. în contul deschis de pârâtă pentru acoperirea eventualelor pretenţii ale O.T.E. pe parcursul derulării contractelor externe. În schimb, s-a stabilit de expertiză că a existat permanent o cotă de risc de neprevăzut, fiind planificată prin nota de aprobare a exportului, constituită şi realizată prin reţineri din contul pârâtei a unui procent de 4 – 10% din încasările realizate de B.R.C.E. la fondul valutar centralizat al statului, iar echivalentul în lei a rămas la B.R.C.E., în contul pârâtei, care, fiind blocat, nu a putut să fie utilizat în intervalul 1986 – 1991, după 8 ani acest cont devenind inutil, ca urmare a deprecierii leului faţă de dolar.
- Deşi se contestă de reclamantă existenţa fondului de mai sus, aceasta recunoaşte că pârâta a pus la dispoziţia sa, în anul 1999, suma de 20.852.242 lei, numai că, fără să invoce prevederile legale, se susţine că pârâta nu a obţinut aprobările impuse de aceste acte normative pentru transformarea sumei în valută şi că, în acest mod, reclamanta nu a putut opera transferul la extern.
- Tot în raportul de expertiză s-a constatat că, în perioada 1986 – 1991 – 1993 B.R.C.E., a reţinut din încasări externe cota de risc şi cheltuieli neprevăzute la un nivel de cel puţin 1.400.000 dolari S.U.A., evidenţiată în contul pârâtei, sumă suficientă pentru stingerea obligaţiilor faţă de băncile greceşti.
Apărarea reclamantei, privind fie neconstituirea de către pârâtă a unui depozit care să acopere eventualele daune, fie că a fost constituit abia în 1991, dar că nu s-au obţinut aprobările de către pârâtă pentru a se putea efectua plata, a fost respinsă, cu motivarea că existenţa contului rezultă din telegrama B.R.C.E. nr. 1547 din 14 iunie 1991.
- Indiferent, însă, de constituirea sau nu a contului constituit anterior anului 1991, în valoare de 1.400.000 dolari S.U.A., instanţa a considerat că reclamanta avea obligaţia să achite băncilor greceşti valoarea contragaranţiilor emise, nedovedindu-se refuzul la plată, astfel că reclamanta se află în culpă, acţiunea fiind nedovedită în condiţiile art. 1169 C. civ.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta, A.V.A.B. (continuatorul B.R.C.E.) la data judecării, A.V.A.S., ca urmare a adoptării OUG nr. 23 din 23 aprilie 2004, care, faţă de data declarării acestuia şi a faptului că sentinţa nu este supusă apelului, a solicitat analiza criticilor în condiţiile art. 3041 C. proc. civ.
Referindu-se punctual la argumentele care au fost arătate şi în baza cărora instanţa de fond a ajuns la concluzia că acţiunea este nedovedită, se susţine de către recurentă următoarele:
I. Proba cu expertiză a fost solicitată de ambele părţi, recurenta precizând că expertiza trebuie să fie de specialitate bancară şi, pentru că obiectivele părţilor erau total diferite, dar încuviinţate de instanţă, expertul a efectuat practic două expertize, fiecare având concluzii favorabile părţii în funcţie de obiectivele trasate. Deci, greşit se susţine că raportul de expertiză a fost favorabil exclusiv pârâtei.
În ceea ce priveşte poziţia recurentei faţă de acest raport de expertiză, se pretinde că instanţa nu a analizat probele dosarului, pentru că, chiar prin cererea de solicitare a acestei probe, s-a cerut expres natura specialităţii expertizei – bancare – iar, prin obiecţiunile depuse de recurentă la raportul de expertiză, la data de 20 ianuarie 2003, s-a solicitat, printre altele, fie refacerea expertizei, fie o contraexpertiză de specialitate.
De aceea, se apreciază de recurentă că instanţa nu a ţinut seama nici de obiecţiuni, nici de partea favorabilă, detaliindu-se aspectele din expertiză care justificau acţiunea şi nici de opinia exprimată judicios şi documentat a consilierului propus de recurentă şi încuviinţat de instanţă.
II. Dat fiind natura acţiunii de faţă, şi anume, de regres, precum şi a autonomiei fiecăruia din cele 4 raporturi obligaţionale, faţă de contractul comercial dintre pârâtă şi O.T.E., instanţa avea unica obligaţie de a verifica doar dacă reclamanta a achitat efectiv băncilor greceşti sumele solicitate acum, pe cale de regres de la pârâtă şi dacă acţiunea a fost introdusă în termenul de 3 ani.
Se apreciază că, prin hotărârea pronunţată, instanţa a omis atât materialul probator, cât şi specificul şi efectele acţiunii în regres, în speţă, recurenta având o răspundere directă faţă de băncile greceşti, cărora le-a plătit, iar intimata o răspundere directă doar faţă de B.R.C.E., care a despăgubit băncile greceşti.
Din punct de vedere al recurentei, se consideră că întârzierea îndeplinirii obligaţiei de rambursare către băncile greceşti nu poate fi asimilată cu exonerarea intimatei de la obligaţia de rambursare faţă de B.R.C.E.
III. Greşit şi fără suport probator, instanţa a reţinut că recurenta era beneficiara preţului plătit de O.T.E. către intimată, în structura căruia era inclusă şi cota de risc şi cheltuieli, deoarece intimata avea deschis cont bancar la recurentă în care s-a consemnat preţul, aceasta (intimata) a emis factura şi, deci, plata preţului s-a făcut pentru ea.
Mai mult, din probele dosarului, nu rezultă că intimata ar fi avut la recurentă „cont blocat" în perioada 1986 – 1991, cum s-a reţinut total nejustificat de instanţă.
IV. Instanţa a omis să reţină un aspect esenţial al procesului, şi anume, schimbarea apărării pârâtei, care, constatând că nu poate dovedi ce a susţinut iniţial (depozit cash colateral acoperitor pentru executarea garanţiilor) şi-a modificat apărarea, susţinând, de data aceasta, că ar fi constituit o cotă de risc şi cheltuieli neprevăzute, care acopereau plata în execuţie a garanţiilor, combătându-se detaliat concluziile expertului privind valoarea acestui contract.
Se mai susţine, în cadrul acestui motiv de recurs, că nu s-a recunoscut primirea sumei de 20.000.000 lei, dar că, şi într-o astfel de ipoteză, era insuficientă, pentru executarea obligaţiei de rambursare a intimatei faţă de recurentă, avându-se în vedere că această obligaţie s-a născut la data de 19 aprilie 1996 şi, respectiv, 18 august 1998, când intimata nu mai deţinea nici un disponibil în conturile deschise la B.X.
V. Se invocă, în cadrul acestui motiv, nota de aprobare a exportului nr. 96/028/1979, care conţinea cu totul altceva decât a reţinut instanţa, şi că aceste sume, incluse în preţul ce se încasa de către intimată de la O.T.E., vor putea fi utilizate cu avizul M.C.E.C.E.I. şi M.F., în condiţiile acestei note.
Rezultă deci, că avizele erau discutabile când B.R.C.E. era solicitată de intimată să facă plata din fondul valutar al statului şi nu din conturile de disponibil al intimatei şi nici una din părţi nu putea dispune legitim de plăţile care afectau fondul valutar centralizat al statului. Se face trimitere şi la dispoziţiile HG nr. 763/1991.
VI. În raport cu natura juridică a acţiunii, reclamantul are obligaţia de a dovedi efectuarea plăţii, care revenea în sarcina pârâtului, astfel că orice apărare a acestuia, vizând stingerea obligaţiei de plată, trebuia dovedită de cel ce o invocă, or, această regulă trebuia reţinută de instanţă şi de această dată stabilindu-se eronat sarcina probei, drept urmare, şi aplicarea art. 1169 C. civ.
Recursul este fondat.
Prealabil analizei motivelor de recurs, pentru o bună înţelegere a problemelor de esenţă în această cauză şi care au fost omise de instanţă, este necesar a se sublinia cadrul legislativ în vigoare la momentul naşterii raporturilor juridice, ca urmare a contractelor încheiate de pârâtă cu O.T.E., cât şi natura juridică a acţiunii de faţă şi efectele ei, singurele care pot duce la dezlegarea pricinii.
De necontestat că, anterior anului 1989, când au luat naştere raporturile juridice în cauză, opera, pentru contractele economice, principiul planificării, în cadrul cărora autonomia părţilor nu se manifesta plenar, ci era dirijată, îndrumată de respectarea unor prevederi legale, cât şi a sarcinilor de plan.
Concluzia este aceea că, în cadrul acestor raporturi de drept economic, acordul de voinţă al părţilor putea produce efecte juridice numai dacă era exprimat cu respectarea prevederilor legale şi a celor de plan.
În acest sens, Legea nr. 1/1971, privind contractele economice, caracterizează foarte bine natura şi scopul acestor contracte.
De aceea, răspunderea patrimonială a unităţilor economice era o răspundere proprie, întemeiată pe calitatea acestora de persoane juridice titulare ale unui patrimoniu pe care-l deţineau şi-l gestionau autonom şi nu în calitate de mandatari ai statului.
Deci, în cadrul acestor principii şi reglementări, trebuia verificat de instanţă dacă plata către băncile greceşti era obligaţia directă şi proprie a reclamantei, în calitate de garant faţă de băncile greceşti sau, dimpotrivă, a pârâtei, iar raporturile dintre aceste două părţi năştea dreptul de regres al reclamantei.
Cea de a doua problemă, care este enunţată în considerentele sentinţei, dar care nu este finalizată corespunzător, se referă la natura juridică a acţiunii de faţă, în raport cu care obligaţiile de plată, pentru fiecare dintre părţi, erau personale sau pentru altul, iar sarcina probei era împărţită şi nu aparţinea exclusiv reclamantei.
Transpuse aceste principii la cauza de faţă şi în raport cu criticile formulate, se constată următoarele:
I. Dat fiind natura juridică a acţiunii, cât şi apărarea pârâtei, la cererea ambelor părţi, s-a încuviinţat proba cu expertiză contabilă, fiecare dintre acestea propunând obiective în raport cu susţinerile, reclamanta urmărind să demonstreze doar dacă a achitat către băncile greceşti valoarea nominală a garanţiilor care să-i permită dreptul de regres, precum şi dacă se confirmă susţinerea pârâtei, referitoare la constituirea unui depozit colateral, la dispoziţia reclamantei, care acoperă eventualele pretenţii de restituire ale reclamantei din aranjamentul de garantare.
Or, raportul de expertiză, analizând distinct obiectivele depuse de părţi, a efectuat, prin concluziile expuse, practic, două expertize: una favorabilă recurentei şi cealaltă favorabilă pârâtei.
Deci, considerentul din sentinţă, privind poziţia recurentei faţă de raportul de expertiză favorabil doar pârâtei, este în afara probelor dosarului, mai ales că obiecţiunile depuse de pârâtă nu aveau legătură directă cu natura acţiunii şi nici a raporturilor juridice autonome, care s-au născut între părţi şi terţe persoane.
Este inexactă afirmaţia din considerentele sentinţei că recurenta nu a solicitat o expertiză de specialitate, bancară, existând, în acest sens, cererea din 29 ianuarie 2002.
În schimb, recurenta a formulat obiecţiuni la raportul de expertiză, care au fost încuviinţate, expertul menţinându-şi punctul de vedere cu referire la răspunsul dat iniţial la obiectivele intimatei.
Desigur că înlăturarea opiniei consilierului recurentei, cu motivaţia că este angajatul acesteia, este insuficientă, dat fiind calitatea în care a participat la efectuarea expertizei, firesc, fiind să fie combătută părerea acestuia prin actele dosarului, astfel că nici nu se mai impunea o nouă expertiză faţă de ceea ce se stabilise prin cea existentă la dosar, şi anume, că recurenta şi-a îndeplinit obligaţiile în calitate de contragarant, care-i dau dreptul la recuperarea sumelor de la intimată.
II. Fără să se preocupe de verificarea cu atenţie a naturii raporturilor juridice existente în cauză, deşi le enumeră, se pretinde de către instanţă că obligaţia de plată a reclamantei derivă din scrisorile de contragaranţie şi este necondiţionată, la simpla cerere adresată de către băncile greceşti.
Cu alte cuvinte, în opinia instanţei de fond, plata făcută de recurentă este independentă şi autonomă faţă de raportul fundamental născut între pârâtă şi O.T.E.
Această constatare contravine atât actelor dosarului, cât şi reglementărilor anterioare anului 1989, cum s-a arătat, modificându-se situaţia de fapt, care, practic, nu a fost contestată de părţi.
Acest lucru a fost posibil pentru că s-au făcut câteva confuzii între calitatea reclamantei, de parte într-o scrisoare de contragaranţie, care defineşte garanţia bancară indirectă şi răspunderea directă una faţă de cealaltă a părţilor implicate în cele 4 raporturi juridice, care s-au născut şi pe care, sub aspectul existenţei, instanţa le-a reţinut corect.
Pentru motivele ce se vor arăta în continuare, recurenta, în calitate de contragarant, răspunde direct (nu alături de intimată) faţă de băncile greceşti, care au plătit valoarea garanţiilor către O.T.E., iar intimata are răspundere directă doar faţă de recurentă, care a despăgubit băncile, de aici, născându-se dreptul de regres al recurentei.
Cele menţionate se regăsesc şi în raportul de expertiză şi toate acestea rezultă din contractele (3) încheiate în urma licitaţiei cu O.T.E. de către intimată, prin care ultima se obliga să obţină pentru O.T.E. şi să-i remită, pe lângă garanţia pentru restituirea avansului, şi garanţii bancare de bună execuţie a contractului emise de bănci, care operează în Grecia, dar cu care intimata nu lucra, astfel că aceasta a solicitat B.X.-ului să aranjeze, pe riscul şi contul său (al intimatei), emiterea scrisorii de garanţie. De aici caracterul de garanţie indirectă (contragaranţie), pentru că presupune implicarea unei bănci locale a beneficiarului, care, la cererea băncii ordonatorului, emite O.T.E.-ului scrisoarea de garanţie, în baza celei asumate de banca ordonatorului.
În aceste condiţii, intimatul, în calitate de ordonator, prin instrucţiunile avizate, potrivit reglementărilor anterioare anului 1989 şi arătate în preambulul analizei recursului, s-a adresat recurentei să solicite băncilor din Grecia plata către O.T.E., ceea ce s-a făcut, dar condiţionat de contragaranţie din partea recurentei.
Concluzia la cele arătate, demonstrează, fără alte comentarii, care dintre părţi avea răspunderea directă şi faţă de cine.
Tot din derularea raporturilor născute între părţile din ţară şi cele din Grecia, mai rezultă că, în situaţia în care O.T.E., beneficiarul garanţiilor emise de băncile greceşti, ar fi cerut executarea acestora (faptul s-a produs) ultimele nu se puteau îndrepta cu acţiune în regres decât împotriva recurentei, iar aceasta împotriva intimatei, dar numai după efectuarea plăţii către băncile greceşti.
Modul de naştere al raporturilor juridice arătate şi cronologia lor, fiecare având părţi diferite, cu obligaţii distincte, înlătură considerentul instanţei de fond că recurenta avea obligaţie de plată directă, fără legătură cu intimata, pe baza cererii băncilor greceşti, fără altă formalitate şi, deci, nu poate fi vorba de un drept de regres născut prin plata contra garanţiilor.
În afară de cele arătate cu privire la cele 4 raporturi juridice şi la calitatea recurentei în cadrul acestora, ceea ce este de necontestat, există la dosar hotărârile instanţelor din Atena, prin care, la cererea băncilor greceşti, împotriva recurentei contragaranta pentru intimata de acum, care nu avea posibilitatea de plată, aceasta (recurenta) a fost obligată la plata sumelor avansate de băncile greceşti către O.T.E.
Deci, aceste hotărâri erau probe în plus, care să ducă la concluzia că recurenta nu a fost obligată, în calitate de beneficiar direct în contractul cu OT.E., ci în calitate de garant al intimatei, care are răspunderea directă în contractul încheiat şi că numai din acest moment al plăţii s-a născut, pentru recurentă, dreptul acţiunii în regres în termen de 3 ani, termen respectat, nefăcându-se nici o discuţie pe prescripţie.
Motivarea din considerentele sentinţei, că nu se poate cere obligarea intimatei în cadrul acţiunii în regres, este în afara actelor şi efectelor raporturilor juridice dintre părţi, iar menţiunea că recurenta-reclamantă nu a dovedit că a întârziat plata justificat şi, deci, s-ar afla în culpă, excede pretenţiile din acţiune.
Această ultimă menţiune ar fi dus la exonerarea intimatei de obligaţia de rambursare a valorii nominale a garanţiilor bancare executate la cererea O.T.E., doar dacă, suplimentar valorii nominale a garanţiilor, recurenta ar fi solicitat de la intimată eventuale dobânzi sau penalităţi percepute de băncile greceşti de la naşterea obligaţiei de rambursare de către recurentă şi până la rambursarea efectivă, ceea ce nu formează obiectul acţiunii în regres de faţă.
III. Se constată, aşa cum se remarcă şi de recurentă, că, pe parcursul procesului, apărarea intimatei a fost modificată faţă de susţinerea iniţială (ceea ce a obligat instanţa de fond să o analizeze şi pe aceasta) în sensul, de data aceasta, că este exonerată de plata sumelor, deoarece a constituit o cotă de risc şi cheltuieli neprevăzute, suficiente pentru plata în execuţie a garanţiilor şi nu că ar fi existat în favoarea recurentei un depozit colateral cu această destinaţie.
Instanţa greşit a preluat şi această ultimă apărare, făcând trimitere şi la raportul de expertiză, deşi, tot instanţa recunoaşte că, dat fiind perioada foarte mare de verificare, nu se poate preciza cu exactitate suma reţinută de recurentă de la O.T.E. drept cotă de risc şi neprevăzut pentru acoperirea eventualelor pretenţii de către O.T.E. în derularea contractelor externe.
Cu toate acestea şi, în lipsa unor probe pertinente, expertul şi, ulterior, instanţa consideră că, totuşi, o cotă de risc şi neprevăzut a existat permanent, fiind realizată prin reţineri în contul intimatei a unui procent de 4 – 10% din încasările realizate de recurentă de la O.T.E.
Greşeala instanţei porneşte de la faptul că s-a considerat că recurenta era beneficiara preţului de la O.T.E., ea fiind, însă, doar banca unde intimata, având cont deschis, se depune preţul extern de la O.T.E., în care erau incluse cota de risc şi cheltuieli.
Din aceste considerente şi pentru că recurenta nu era parte în contractele comerciale externe încheiate de intimată cu O.T.E., iar aceasta din urmă a achitat preţul contractual facturat de intimat, încât corect se arată în recurs că nu era posibil ca o factură emisă de intimat, O.T.E. ul să o achite către recurentă.
Mai mult, faţă şi de motivaţia evazivă a expertizei, nu putea exista un simplu cont curent bancar anterior naşterii obligaţiei de rambursare a intimatei, să fie asimilată unei stingeri prin plată a obligaţiilor de rambursare a intimatului, care s-au născut în 1996 şi 1998, când s-a făcut dovada de recurentă că, în perioada 1991 – 1993, intimatul nu mai deţinea disponibil în conturile deschise anterior la B.X.
IV. Acest motiv de recurs este o continuare a analizei critice a motivării instanţei în legătură cu existenţa contului de risc şi cheltuieli şi este întemeiat, pentru că, într-adevăr, expertul s-a referit la un cont bancar deschis anterior obligaţiei de rambursare, deci, fără nici o consecinţă juridică pentru obiectul litigiului de faţă.
În ceea ce priveşte valoarea cotei de risc stabilită de expert, se constată că aceasta nu rezultă şi că nu a fost raportată exclusiv la valoarea doar a celor 3 contracte în discuţie, ci la valoarea tuturor contractelor de export derulate de intimat, în perioada 1980 – 1984, cu Grecia, înscrisul cu valorile fiind depus de intimat şi, de aceea, nu trebuia avută în vedere.
Afirmaţia instanţei, ceea ce a constituit şi un argument că recurenta a recunoscut că a fost pusă la dispoziţia sa, în anul 1999, suma de 20.852.242 lei, dar că, din culpa intimatei, n-a putut fi transformată în valută, nu poate fi primită, deoarece această pretinsă recunoaştere este exprimată ipotetic, în cadrul formulării apărării şi, deci, nu poate fi considerată ca o achiesare la susţinerile intimatei.
Aşa cum s-a mai arătat la celelalte motive de recurs, intimata, care a invocat apărarea cu depozitul colateral sau contul special pentru cota de risc şi cheltuieli, nu a făcut nici o dovadă în acest sens, astfel că inexistenţa vreunei sume în conturile intimatului, în momentul naşterii obligaţiei sale de rambursare către B.X., nu avea de unde să ducă la acoperirea sumelor ce formează obiectul acţiunii în regres.
V. În legătură cu valoarea cotei de risc şi a cheltuielilor, s-a răspuns deja, urmând a se preciza în plus că, în nota de aprobare a exportului din 1979, nu se specifică nici că această cotă de risc constituie fond de rezervă la dispoziţia recurentei şi nici că s-ar vira acesteia din preţul extern în care era inclusă.
Din conţinutul notei rezultă doar că această cotă de risc şi cheltuieli incluse în preţul extern, ce se încasa de intimat de la O.T.E., poate fi utilizată cu avizul N.C.E.C.E.I. şi M.F., în condiţiile notei.
Din cele arătate, cât şi din prevederile HG nr. 763/1991, cota de risc şi cheltuieli nu putea fi asimilată unei garanţii asigurătorii, constituite de intimat în favoarea sa.
VI. Deşi, reţine corect că este indiferent dacă exista sau nu un cont constituit anterior anului 1991, instanţa trage, însă, o concluzie greşită, pentru că reia varianta obligaţiei directe şi autonome de plată a valorii contragaranţiilor şi, deci, exonerarea intimatei şi, chiar mai mult, se invocă dispoziţiile art. 1169 C. civ., pe motiv că recurenta nu a dovedit lipsa sa de culpă.
Pe lângă faptul că nici nu poate fi vorba de o lipsă de dovadă a acţiunii (art. 1169 C. civ.) pentru toate considerentele arătate cu ocazia analizei motivelor de recurs, cât şi a naturii juridice a acţiunii, este important a se arăta că, potrivit principiului din art. 1169 C. civ., că cel care pretinde un drept trebuie să îl şi dovedească, ceea ce recurenta a făcut în cadrul acţiunii în regres, determinându-l pe intimat să se apere faţă de pretenţiile emise, în speţă, existenţa unui depozit colateral sau a contului constituit din cota de risc şi cheltuieli neprevăzute. În această situaţie, întrucât intimatul, însuşi, formulează o pretenţie, de data asta el este ţinut să o dovedească, deoarece, în măsura acesteia, el devine reclamant.
De aceea, nu recurentei îi incumbă obligaţia să dovedească susţinerea intimatului, formulată prin întâmpinare şi, deci, nu-i sunt incidente dispoziţiile art. 1169 C. civ., recurenta făcând dovada plăţii după ce, în calitate de contragarant, a fost acţionată în judecată să plătească pentru debitorul principal din contractul cu O.T.E., care este intimatul.
Faţă de cele arătate, urmează a se admite recursul şi schimba în tot sentinţa, în sensul că admite acţiunea şi obligă pârâta la plata sumei de 9.545.478.440,64 lei, reprezentând plăţile făcute creditorului elen, inclusiv dobânzile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta, A.V.A.S. Bucureşti, schimbă în tot sentinţa 76 din 29 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, în sensul că admite acţiunea formulată de A.V.A.S. şi obligă pârâta, SC E.L.C. SA Bucureşti, la plata sumei de 9.545.478.440,64 lei.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 234/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2193/2004. Comercial → |
|---|
