ICCJ. Decizia nr. 2005/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2005/2004
Dosar nr. 3887/2003
Şedinţa publică din 3 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 24 aprilie 2003, reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Timiş, a chemat în judecată pe pârâtele a) S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti, sucursala Timişoara, prin S.M.F. SA, Agenţia teritorială Timişoara; b) SC P.T.S. Ploieşti şi c) S.N.P. P. SA, sucursala P.B.Z., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta, în sarcina căreia se va stabili culpa, la plata sumei de 10.158.229 lei, reprezentând contravaloarea cantităţii de 480 kg benzină, constatată lipsă la destinaţie, precum şi la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 894.058 lei.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 8 aprilie 2002, rafinăria P.B.Z. a expediat, pentru depozitul P.E. Timişoara, vagonul cu terminaţia nr. 3620, încărcat cu 44.500 kg benzină Premium, însoţit de nota de greutate nr. 203832 din 3 aprilie 2002 şi scrisoarea de trăsură nr. 16130/2002 şi că la destinaţie – staţia C.F.R. Timişoara Nord – s-a constatat că vagonul are 2 fluturi desfăcuţi la capacul domei şi urme de scurgere de produs pe partea exterioară a cazanului şi, ca urmare, s-a procedat la recepţia mărfii, constatându-se, cu această ocazie, lipsa a 480 kg benzină, în valoare de 10.158.229 lei.
În apărare, pârâta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, a solicitat respingerea acţiunii, motivând că este apărată de răspundere, întrucât predătorul mărfii este cel care a încărcat, cântărit şi sigilat vagonul, aceasta în afara faptului că minusul de 480 kg benzină se încadrează în toleranţa de 2% din masă (respectiv, din cantitatea totală livrată de 44.500 kg benzină) admisă pentru mărfurile lichide sau predate la transport în stare umedă , conform art. 83.9.1 din Regulamentul de transport pe C.F.R.
Prin cererea reconvenţională, formulată la data de 24 iunie 2003, pârâta, SC P.T.S. SA Ploieşti, a solicitat, în contradictoriu cu reclamanta, S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Timiş, şi pârâtele S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti, sucursala Timişoara, şi S.N.P. P. SA Bucureşti, sucursala P.B.Z., obligarea unităţii, în sarcina căreia se va stabili culpa, la plata sumei de 196.493 lei, reprezentând tarife de transport (cu 20.000 lei cheltuieli de judecată) aferente cantităţii de 480 kg benzină constatată lipsă la destinaţie şi pentru care nu i s-a achitat taxa de transport corespunzătoare, care reprezintă prejudiciu pentru unitatea sa şi, ca atare, este îndreptăţită să-l recupereze, fie de la cărăuş, fie de la una dintre celelalte două chemate în garanţie.
Prin sentinţa nr. 2638 din 4 septembrie 2003, Tribunalul Prahova, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.N.P. P. SA Bucureşti , sucursala P.E. Timiş şi a obligat pârâta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA Bucureşti, sucursala Timişoara, să plătească reclamantei suma de 10.158.229 lei, cu titlu de contravaloare a cantităţii de 480 kg benzină Premium constatată lipsă la destinaţie, cu 894.058 lei cheltuieli de judecată.
Prin aceeaşi sentinţă a fost respinsă acţiunea faţă de pârâta SC P.T.S. SA Ploieşti şi S.N.P. P. SA, sucursala P.B.Z.; fiind respinsă, totodată, şi cererea reconvenţională formulată de pârâta SC P.T.S. SA Ploieşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, că, la data de 8 aprilie 2002, rafinăria P.B.Z. a expediat către depozitul P.E. din Timişoara vagonul cu terminaţia nr. 3620, încărcat cu 44500 kg benzină Premium, însoţit cu nota de greutate nr. 203832 din 3 aprilie 2002 şi că mijlocul de transport a fost preluat de cărăuş fără obiecţiuni, dar, la destinaţie, acesta a sosit cu raport de eveniment C.F.R. şi cu lipsa cantitativă a 480 kg benzină, în valoare de 10.158.229 lei.
Cum, la expediţie, cărăuşul a preluat transportul fără obiecţiuni, prima instanţă a apreciat că răspunderea pentru marfa constatată lipsă la destinaţie revine cărăuşului, în baza art. 82.1, 83.1, 83.4 şi 85.1 din Regulamentul de transport pe C.F.R. din 1997, întrucât, în cauză, transportatorul nu a putut răsturna prezumţia de culpă, care operează în sarcina sa, în legătură cu produsele sustrase pe timpul transportului, adică, în perioada în care acestea se aflau în paza juridică a cărăuşului.
Pe cale de consecinţă şi având în vedere cele de mai sus din care rezultă exclusiv culpa cărăuşului în legătură cu marfa constatată lipsă la destinaţie, prima instanţă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea faţă de celelalte două pârâte SC P.T.S. SA Ploieşti şi S.N.P. P. SA, sucursala P.B.Z.
De asemenea, prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, şi cererea reconvenţională formulată de pârâta, SC P.T.S. SA Ploieşti, împotriva pârâtei, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara şi S.N.P. P. SA, sucursala P.B.Z., cu motivarea că, potrivit dispoziţiilor art. 1119 C. proc. civ., cererea reconvenţională este admisibilă numai în ipoteza în care pârâtul are pretenţii proprii în legătură cu cererea reclamantului şi nu cum este cazul din speţă, în care, printr-o astfel de cerere, pârâtul tinde să-şi valorifice pretenţiile reprezentând tarif de transport refuzat la plată, corespunzător mărfii constatată lipsă la destinaţie, împotriva altor pârâţi.
Faţă de reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala Timiş, cererea reconvenţională, formulată de pârâta, SC P.T.S. SA Ploieşti, a fost respinsă ca neîntemeiată, în baza notei de conciliere la contractul nr. 2/2002, încheiat între S.N.P. P. SA Bucureşti şi SC P.T.S. SA Ploieşti, prin care s-a convenit ca SC P.T.S. SA Ploieşti acceptă refuzul de plată în cazul lipsurilor cantitative constatate la recepţia mărfii, în situaţia în care se constată existenţa unor urme de violare a sigiliilor sau scurgeri de produs din vagoane.
Împotriva sus menţionatei sentinţe au declarat apel pârâtele SC P.T.S. SA Ploieşti şi S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara.
Prin Decizia nr. 48 din 4 noiembrie 2003, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondate, atât apelul declarat de pârâta SC P.T.S. SA Ploieşti, cât şi apelul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara.
În motivarea soluţiei de respingere a apelului pârâtei S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, instanţa a reţinut, în esenţă, că, din moment ce, la destinaţie, s-a constatat cu acte opozabile lipsa a 2 fluturi la capacul domei şi urme de scurgere de produs, răspunderea pentru minusul de marfă revine, aşa cum bine a apreciat şi tribunalul, cărăuşului, care a preluat marfa la transport fără nici o obiecţiune şi, ca atare, acesta nu poate fi absolvit de plata daunelor corespunzătoare preţului mărfii lipsă, chiar în condiţiile în care acesta se încadrează în toleranţa de 2% din masa admisă pentru mărfurile lichide sau predate la transport în stare umedă.
În ceea ce priceşte obiecţiunile pârâtei, în sensul că prejudiciul ar fi fost eronat calculat de reclamantă, instanţa de apel a reţinut că nici acestea nu sunt întemeiate, întrucât, în mod judicios, prima instanţă a apreciat, în legătură cu acest aspect, că valoarea minusului constatat este de 10.158.229 lei, care reprezintă, în fapt, preţul curent al mărfii lipsă şi care este compus din preţul de rafinare, T.V.A., accize şi taxa de drum.
Referitor la apelul declarat de pârâta SC P.T.S. SA Ploieşti, prin care această pârâtă a criticat sentinţa sub aspectul respingerii cererii sale reconvenţionale, prin care a solicitat obligarea fie a reclamantei, fie a uneia dintre cele două pârâte la plata sumei de 196.493 lei, reprezentând tarif de transport aferent cantităţii de marfă constatată lipsă la destinaţie şi refuzat la plată, cu 20.000 lei cheltuieli de judecată, instanţa de apel a reţinut, plecând de la dispoziţiile art. 119 C. proc. civ., că această cerere nu are legătură cu plata sumei de 10.158.229 lei pretinsă de reclamantă cu titlu de daune, întrucât acţiunea principală se bazează pe ideea de culpă contractuală, pe când cererea reconvenţională are la bază obligaţia, derivând din contract, referitore la plata preţului transportului efectuat.
Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs pârâtele SC P.T.S. SA Ploieşti şi S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara.
Prin recursul său, pârâta, SC P.T.S. Ploieşti, critică Decizia instanţei de apel, invocând, ca motiv de casare, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, în esenţă, că, din moment ce a achitat pârâtei, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, contravaloarea taxelor de transport pentru întreaga cantitate de produs livrată, iar beneficiarul transportului, respectiv, reclamanta S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Timiş, a refuzat să-i achite suma de 196.493 lei, reprezentând contravaloarea taxelor de transport aferente minusului de produs constatat, această sumă se constituie într-un prejudiciu pentru unitatea sa şi este îndreptăţită să-l recupereze de la partea în culpă, mai ales în contextul în care, între acţiunea principală şi cererea reconvenţională introdusă de ea, există o strânsă legătură, în sensul că prejudiciul /pretenţiile sale derivă şi sunt, în acelaşi timp, în legătură cu prejudiciul/pretenţiile reclamantei.
Mai susţine recurenta că nu putea formula, aşa cum ar fi fost cazul, o cerere de chemare în garanţie pentru valorificarea pretenţiilor din cererea reconvenţională, împotriva cărăuşului, întrucât aceasta presupunea, conform art. 60 C. proc. civ., introducerea în cauză a unei alte persoane, împotriva căreia se putea îndrepta în cazul în care ar fi căzut în pretenţii, situaţie care nu este incidentă în speţă, din moment ce, în cauză, au fost introduse prin acţiunea principală în proces, toate părţile care ar fi putut, eventual, să răspundă în raport cu culpa fiecăreia pentru repararea prejudiciului,
Or, în contextul în care art. 119 C. proc. civ. oferă pârâtului posibilitatea să formuleze şi pretenţii proprii în legătură cu cererea sau mijloacele de apărare ale reclamantului şi ţinând cont de reglementările comune ale S.N.P. P. SA şi S.N.T.F.M. Bucureşti, privind transportul produselor petroliere, reclamanta era datoare să-i achite integral atât preţul mărfii livrate, cât şi taxele de transport aferente şi să se regreseze apoi, eventual, pentru recuperarea diferenţei de taxă de transport, corespunzătoare cantităţii de marfă constatată lipsă la destinaţie, împotriva cărăuşului a cărei culpă a fost bine reţinută de instanţe.
În consecinţă, pârâta, SC P. SA Ploieşti, solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate şi, pe fond, admiterea cererii reconvenţionale.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că în culpă, pentru lipsurile constatate la destinaţie – 480 kg benzină – se află cărăuşul S.N.T.F.M. M. SA, sucursala Timişoara, aşa cum bine au reţinut ambele instanţe.
Ca atare, reclamanta era îndreptăţită să refuze la plată contravaloarea taxelor de transport aferente cantităţii de marfă (450 kg benzină) constatată lipsă la destinaţie.
Pârâta nu a făcut dovada, însă, aşa cum susţine, că, la nivelul conducerii celor două societăţi, s-ar fi dispus ca, în astfel de cazuri, beneficiarul să achite integral preţul mărfii, inclusiv taxele de transport aferente şi apoi să se îndrepte cu acţiune în regres, pentru recuperarea sumelor, împotriva părţii care se face vinovată de lipsurile constatate la destinaţie, în speţă, împotriva cărăuşului.
Pe cale de consecinţă, cum, din derularea raporturilor juridice dintre cele două părţi, izvorâte din contractul de transport, nu rezultă, în sarcina reclamantei, nici un raport de obligaţie, deoarece aceasta a refuzat - aşa cum s-a arătat – justificat taxele de transport aferente cantităţii de marfă lipsă constatată la destinaţie (480 kg benzină) rezultă că cererea reconvenţională formulată de pârâtă, prin care aceasta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 196.493 lei cu titlu de diferenţe de taxe de transport, este inadmisibilă, întrucât aceasta nu are nici o legătură cu cererea reclamantei sau cu mijloacele de apărare ale acesteia, context în care, instanţele nu puteau s-o oblige la plata taxelor de transport menţionate şi, consecutiv, să oblige cărăuşul, în sarcina căruia s-a stabilit culpa, să o despăgubească pe reclamantă cu sumele acordate, întrucât o astfel de susţinere nu are nici un fundament legal.
De asemenea, cererea reconvenţională este inadmisibilă şi faţă de una dintre cele două pârâte, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara şi S.N.P. P. SA, sucursala P.B.Z., deoarece, aşa cum bine a reţinut instanţa de fond, potrivit art. 119 C. proc. civ., cererea reconvenţională este admisibilă numai în ipoteza în care pârâtul are pretenţii proprii în legătură cu cererea reclamantului, iar nu pretenţii faţă de celelalte părţi, care, în cauză, au calitatea de pârâţi.
Aşa fiind, recursul declarat de pârâta, SC P.T.S. Ploieşti, urmează a fi respins ca nefondat.
Cu privire la recursul declarat de pârâta S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, se constată că această pârâtă susţine că hotărârea atacată este lipsită de temei legal şi că a fost dacă cu aplicarea greşită a legii.
În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta arată, în esenţă, printr-un prim motiv de casare, că, chiar dacă la destinaţie s-a constatat lipsa a 480 kg benzină, aceasta nu-i poate fi imputabilă, din moment ce, în procesul-verbal de constatare nr. 11/89/2992, semnat şi de delegatul reclamantei, S.N.P. P. SA, sucursala P.E. Timişoara, s-a consemnat că vagonul a fost preluat conform reglementărilor comune şi în aceleaşi condiţii în care a fost predat de furnizorul mărfii, aşa încât lipsa a doi fluturi căzuţi de la doma vagonului nu poate conduce la antrenarea răspunderii sale pentru lipsurile constatate la destinaţie, ci a predătorului, care a încărcat o cantitate de marfă inferioară celei menţionate în actele de livrare.
Printr-un alt motiv de recurs, pârâta susţine că în mod greşit instanţele au angajat răspunderea sa pentru daune echivalente preţului a 480 kg benzină (constatate lipsă la destinaţie), întrucât această cantitate se încadra, raportat la cantitatea totală de benzină livrată, de 44500 kg, în toleranţa de 2% din masa admisă pentru mărfurile lichide sau predate la transport în stare umedă şi, ca atare, potrivit art. 83.9.1 din Regulamentul de transport, aprobat prin OG nr. 41/1997, trebuia exonerată de răspundere şi nu obligată la plata sumei pretinse prin acţiune.
În sfârşit, prin cel de al treilea motiv de recurs, pârâta susţine că, din moment ce instanţele au reţinut că nota de debitare creditare ţine loc de factură, atunci, în interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 85.2 din Regulamentul menţionat anterior, referitoare la preţul curent al mărfii, atunci erau datoare să aibă în vedere că preţul real al mărfii constatate lipsă la destinaţie – 480 kg benzină – se cifrează la suma de 2.784.000 lei, adică cel menţionat în nota la care s-a făcut referire mai sus, ceea ce conduce la concluzia că reclamanta a adăugat nejustificat la această sumă, accize, taxe de drum şi T.V.A., până la concurenţa sumei de 10.158.229 lei solicitată prin acţiune, a căror temeinicie nu a fost dovedită cu acte opozabile.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar se reţine că vagonul cu terminaţia nr. 3620 a sosit la destinaţie cu raport de eveniment, consemnându-se în procesul-verbal nr. 11/89/2002 lipsa a doi fluturi căzuţi de la doma vagonului, precum şi lipsa a 480 kg benzină din cantitatea preluată la transport de cărăuş (44.500 kg).
Cum acest proces-verbal a fost semnat fără nici o obiecţiune de şeful staţiei C.F.R. Timişoara, rezultă că rămâne fără nici o relevanţă susţinerea pârâtei, în sensul că vagonul a fost preluat conform reglementărilor comune, respectiv, în aceleaşi condiţii în care a fost predat de furnizorul mărfii, întrucât probele dosarului infirmă o asemenea situaţie, din moment ce, la destinaţie, vagonul a ajuns cu 2 fluturi lipsă, adică violat, ceea ce duce la concluzia că bine instanţele au angajat răspunderea cărăuşului pentru contravaloarea mărfii constatate lipsă la destinaţie, în contextul în care acesta nu a putut înlătura prezumţia de culpă care operează în sarcina sa, conform art. 83.3 din Regulamentul de transport pe C.F.R., aprobat prin OG nr. 41/1997.
Pe cale de consecinţă şi având în vedere cele de mai sus, se constată că nici motivul doi de recurs nu poate fi primit, din moment ce lipsa constatată la destinaţie s-a datorat, potrivit celor arătate, culpei cărăuşului, astfel că, în acest context, chiar dacă marfa constatată lipsă la destinaţie (480 kg benzină) se încadra în toleranţa de 2% din masa admisă pentru mărfurile lichide sau predate în stare umedă, pârâta nu putea fi absolvită de răspundere, întrucât lipsa nu s-a datorat unor cauze obiective, ci sustragerii mărfii pe parcurs, situaţie care nu justifică aplicarea toleranţei la care s-a făcut referire anterior.
În sfârşit, nu poate fi primit nici motivul 3 de recurs, prin care pârâta susţine că reclamanta ar fi adăugat unilateral alte taxe (accize, T.V.A. şi taxa de drum) la suma pe care ar fi datorat-o, în subsidiar, cu titlu de daune pentru marfa constatată lipsă la destinaţie, în valoare de 2.784.000 lei, deoarece, potrivit art. 85.2 din Regulamentul de transport C.F.R., „în caz de pierdere totală sau parţială a mărfii, calea ferată trebuie să plătească, excluzând alte daune-interese, o despăgubire calculată după factură, preţul concret al mărfii (...)".
Sub aspectul modului de calcul al despăgubirilor, acesta corespunde dispoziţiilor art. 82.2 din Regulamentul de transport C.F.R. şi dispoziţiilor art. 10 alin. (1) şi art. 12 alin. (1) din OG nr. 3/1992, potrivit cărora dreptul la plata T.V.A.-ului ia naştere la data efectuării livrării, deci, în momentul predării mărfii la transport.
Pe de altă parte, prin OG nr. 27/2000 (art. 16 şi 17) s-a stabilit că sunt plătitori de accize, pentru produsele petroliere, agenţii economici producători, respectiv şi reclamanta.
Conform prevederilor Legii nr. 118/1996, în preţul produselor petroliere este cuprinsă şi taxa de drum.
Această compunere a preţului este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 45 din Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 2388/1995, care se referă la valoarea de înlocuire a contravalorii mărfurilor lipsă.
În consecinţă, instanţele au dispus în mod corect obligarea pârâtei la plata sumei de 10.158.229 lei, care reprezintă preţul curent al mărfii, care este compus din preţul de rafinare al benzinei, accize, T.V.A. şi taxa de drum şi care se datorează la data efectuării livrării.
Ca atare, cum momentul de la care se datorează aceste taxe coincide cu data livrării, rezultă că transportatorul răspunde pentru întreaga cantitate de marfă încredinţată, în raport cu preţul cuprins în nota de debitare-creditare, chiar dacă reclamanta are numai calitatea de distribuitor, întrucât şi acesta, la rândul ei, trebuie să achite furnizorului sumele cuprinse în nota de debitare-creditare, care constituie valoarea reală a prejudiciului.
Aşa fiind şi recursul declarat de pârâta, S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâtele SC P.T.S. SA Ploieşti şi de S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA, sucursala Timişoara, împotriva deciziei nr. 48 din 4 noiembrie 2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 3 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2042/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1987/2004. Comercial → |
|---|
