ICCJ. Decizia nr. 2193/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2193/2004
Dosar nr. 575/2002
Şedinţa publică din 22 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta, S.N.C.F.R., a solicitat obligarea pârâtelor, SC P.E.I. SA Bucureşti şi SC D.N. SRL Timişoara, la plata sumei de 1.429.933.014,50 lei, reprezentând daune constând în „dovada de refinanţare", motivat de faptul că a transportat 56 vagoane benzină de la staţia C.F. Bradu (prin staţia C.F. Curtici) la staţia Oroshaza, Ungaria, în datele de 7 şi 8 noiembrie 1993, predătorul mărfii fiind prima pârâtă, iar destinatarul beneficiar, firma B.O. Ungaria.
Firma beneficiară a refuzat primirea mărfii, ca de altfel şi firma maghiară T.A., al doilea destinatar desemnat, situaţie în care la cererea firmei D.N. SRL Timişoara, împuternicită de predătorul, P.E.I., cu toate drepturile asupra mărfii, întreaga cantitate a fost returnată în ţară, a susţinut reclamanta.
În drept, reclamanta şi-a motivat acţiunea pe prevederile regulamentului de folosire reciprocă a vagoanelor în trafic internaţional, R.I.V., paragraful 20.2., conform căruia redevenţa de chirie este datorată până la sfârşitul orei în cursul căreia are loc înapoierea vagonului la calea ferată proprietarei, şi pe art. 15 paragrafele 1 şi 4 din contractul de transport, C.I.M., deoarece destinatarii mărfii au refuzat primirea şi nu au ridicat documentele de la casa staţiei Oroshaza.
Pe parcursul procesului, după depunerea raportului de expertiză la instanţa de fond, reclamanta şi-a precizat acţiunea (completare), solicitând obligarea în solidar a pârâtelor la plata sumei de 1.356.115.376 lei, conform art. 42, 416, 421, 425 C. com., reglementărilor C.I.M., P.I.M., R.I.V., art. 998 C. civ.; obligarea pârâtelor la plata dobânzilor legale calculate din ziua în care datoriile au devenit exigibile până la plata efectivă; la plata sumelor reprezentând diferenţa rezultată dintre coeficientul de inflaţie de la data la care sumele trebuiau plătite până la data pronunţării hotărârii şi, în continuare, până la plata lor efectivă.
Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, prin sentinţa 2820 din 12 iunie 1998, a admis în parte acţiunea precizată şi a obligat în solidar pârâtele la plata sumei de 1.356.115.376 lei cu titlu de daune, respingând capetele de cerere privind dobânzile şi diferenţa dintre coeficienţii de inflaţie, ca informe, nefiind precizat cuantumul acestor pretenţii.
În temeiul art. 279 C. proc. civ., instanţa de fond a admis cererea accesorie privind execuţia vremelnică.
Instanţa de fond a reţinut, în motivarea hotărârii, realitatea situaţiei de fapt evocată de reclamantă. A mai reţinut, din interpretarea corespondenţei purtată de părţi, că pârâta, P.E.I. SA Bucureşti, în calitate de predător al mărfii nu a cunoscut iniţial destinatarul mărfii, firmele ungare sau firma pârâtă, SC D.N. SRL, faţă de faptul că în factură se menţiona ca şi cumpărător această din urmă firmă, iar în actul internaţional era menţionată firma ungară B.O.
Împotriva sentinţei au declarat apel pârâtele, P.E.I. SA Bucureşti şi SC D.N. SRL Timişoara, care au invocat greşita apreciere a raporturilor juridice dintre părţi, a împrejurărilor de fapt deduse judecăţii şi greşita respingere a excepţiei tardivităţii.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia comercială, prin Decizia nr. 1388 din 12 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de pârâta, SC P.E.I. SA Bucureşti, a schimbat în parte sentinţa apelată şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantei faţă de această societate, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Prin aceiaşi decizie s-a respins apelul pârâtei, SC D.N. SRL Timişoara.
În motivarea deciziei, s-a reţinut că instanţa de fond a operat cumulul între răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, fără a califica natura juridică a sumelor acordate reclamantei, iar din actele dosarului şi precizările reclamantei la acţiune rezultă că acestea sunt daune derivate dintr-un delict civil, dobânda de refinanţare solicitată demonstrând acest lucru.
Totodată, s-a reţinut că instanţa de fond a apreciat greşit probele de la dosar şi a ignorat concluziile suplimentului de expertiză, din care rezultă că odată cu trecerea vagoanelor în Ungaria, pârâta, P.E.I. SA, nu mai avea obligaţii cu privire la plata taxelor, care, potrivit art. 15 din C.I.M., se plătesc fie de predător fie de destinatar, întrucât predătorul a indicat punctul de frontieră Curtici Galaţi, menţionând parcursul pentru care şi-a asumat obligaţia de plată a taxelor.
În speţă, taxele au fost plătite de SC D.N. SRL, pe parcursul M.A.V., asumându-şi astfel toate drepturile şi obligaţiile ce îi revin conform convenţiei C.I.M.
S-a mai reţinut modificarea contractului de transport de către reprezentantul importatorului din Ungaria, calitate în care a acţionat SC D.N. SRL, marfa fiind returnată în România cu alte scrisori de trăsură decât cele cu care a plecat din staţia de predare. Art. 30, 31 C.I.M. exclude solidaritatea, orice drept al predătorului fiind stins la momentul tranzitării mărfii pe parcursul M.A.V., dar şi orice obligaţie corelativă, acestea revenind destinatarului.
Apelul declarat de SC D.N. SRL Timişoara a fost respins, conform art. 296 C. proc. civ., susţinerile apelantei nefiind dovedite.
Decizia menţionată a fost atacată cu recurs atât de reclamanta, S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA Bucureşti, cât şi de pârâta, SC D.N. SRL Timişoara.
Reclamanta recurentă critică Decizia atacată, pentru motivele care urmează:
1) încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), constând în:
- conivenţa ilicită a celor două pârâte în încălcarea prevederilor art. 12 par.1 C.I.M., deoarece, în contractele de transport internaţional feroviar de marfă, destinatar nu poate fi decât o firmă externă; predătorul, SC P.E.I. SA, a încălcat şi prevederile art. 18 şi 30 din C.I.M., el fiind răspunzător de exactitatea menţiunilor din scrisoarea de trăsură, înlocuirea sa fiind nelegală;
- predătorul, SC P.E.I., trebuia să-şi onoreze obligaţiile ce-i reveneau din contractele de transport, conform cu art. 34 din C.I.M., astfel cum rezultă din raportul de expertiză;
- încălcarea prevederilor de drept comun: 42, 416, 421 C. com. şi 998 C. civ., prin aprecierea că nu este posibil cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală;
2) nulitatea rezultată din nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, în speţă asupra raportului de expertiză; reţinând concluzia că „SC P.E.I. SA nu poate fi ţinută la dezdăunări", cu înlăturarea apărărilor formulate vizând subiectivismul şi depăşirea atribuţiilor experţilor;
3) nulitatea rezultată din faptul că Decizia atacată cuprinde motive contradictorii, cât priveşte calitatea de mandatar al intimatei pârâte, SC D.N. SRL, iar din dispozitivul deciziei se omite expresia „respinge", deşi în considerente se motivează respingerea lui.
Intimata, SC P.E.I. SA, a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, arătând că:
- hotărârea atacată nu conţine o „motivare contradictorie", fiind vorba numai de calificarea corectă a raporturilor create cu cărăuşul şi acceptate de acesta;
- schimbând în parte sentinţa, Decizia a menţinut soluţia şi a păstrat motivarea primei instanţe, privind relevanţa expertizei tehnice avută în vedere la efectuarea în apel a expertizei contabile;
- scrisorile de trăsură au fost analizate de experţi, iar modul lor de întocmire a fost avut în vedere de hotărârea atacată;
- motivele de nelegalitate nu pot fi primite, relaţiile dintre părţi fiind reglementate de norme speciale C.I.M. care exclud solidaritatea, şi conform cărora orice drept şi corelativ, orice obligaţie, s-a stins la momentul tranzitării mărfii pe parcursul M.A.V.
I. Recursul declarat de reclamantă nu este fondat.
Trebuie mai întâi precizat că recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi două „nulităţi" pe care recurenta nu le-a încadrat în motivele de casarea prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar care pot primi o atare încadrare din partea instanţei, faţă de conţinutul susţinerilor, ca fiind cele prevăzute de art. 304 pct. 7, motive contradictorii, şi de art. 304 pct. 10, nepronunţarea instanţei asupra unor dovezi administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
1. Prin recursul declarat, reclamanta a solicitat modificarea deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta, SC P.E.I. SA, şi menţinerea, în consecinţă, a soluţiei instanţei de fond, prin care s-a admis în parte acţiunea, şi cele două pârâte, SC D.N. SRL şi P.E.I. SA, au fost obligate la plata de daune în solidar.
Hotărârea instanţei de fond, astfel cum rezultă din istoricul prezentat, a fost atacată cu apel numai de pârâte, iar instanţa de apel a respins apelul SC D.N. SRL, a admis apelul SC P.E.I. SA, şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că, faţă de aceasta, pârâta, pe care prima instanţă a obligat-o în solidar cu cea de a doua pârâtă, a respins acţiunea, menţinând obligarea la plată a pârâtei, SC D.N. SRL.
Drept urmare, interesul ca şi condiţie în promovarea recursului de către reclamantă se concretizează, în cazul de faţă, în critica deciziei sub aspectul înlăturării solidarităţii la plata daunelor reţinute de instanţa de fond şi menţinute de instanţa de apel.
Or, se constată că recurenta, în criticile subsumate motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă nerespectarea de către pârâta, SC P.E.I. SA, a normelor speciale C.I.M. în materie de transport internaţional de mărfuri, care ar atrage, practic, numai răspunderea acestei pârâte, nu şi a pârâtei, SC D.N. SRL, a cărei obligare la plată reclamanta a solicitat-o prin cererea de chemare în judecată, admisă sub acest aspect de către instanţe.
Transportul internaţional de mărfuri, având o reglementare proprie, răspunderea părţilor implicate se analizează în raport cu această reglementare, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant.
Prin urmare, critica subsidiară raportată la art. 998 C. civ., în sensul că „culpa contractuală are aceiaşi natură ca şi cea delictuală", este nu numai inconsistentă dar şi superfluă, motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, mai sus redată, atrăgând aplicarea legii speciale, soluţia instanţei de apel fiind deci corectă sub acest aspect.
2. Critica cu privire la „motive contradictorii" ale deciziei atacate nu poate fi nici ea primită, deoarece recurenta se raportează, pe de o parte, la motivarea care priveşte respingerea apelului pârâtei, SC D.N. SRL, soluţie cu care recurenta este de acord, iar pe de altă parte, la motivarea admiterii apelului pârâtei, SC P.E.I. SA, soluţie care face obiectul recursului, dar care nu cuprinde motive contradictorii.
3. Nu se poate reţine nici motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece, din chiar exprimarea recurentei, rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra probei cu expertiză fără a-i accepta însă obiecţiunile, iar acestea nu constituie „apărări" în sensul art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
Cât priveşte faptul că în dispozitivul deciziei nu apare cuvântul „respinge", este evident o eroare materială remediabilă conform cu procedura prevăzută de art. 281 C. proc. civ., minuta fiind completă sub acest aspect.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.
II. Recursul declarat de pârâta, SC D.O. SRL., nu a fost timbrat cu taxa judiciară de timbru în sumă de 13.102.076 lei şi nici cu timbru judiciar în sumă de 50.000 lei, recurenta pârâtă încălcând astfel prevederile art. 11 din Legea nr. 146/1997, modificată, privind taxa judiciară de timbru şi ale art. 3 din OG nr. 32/1994, privind timbrul judiciar.
Cum, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea cererii, iar recurenta, deşi încunoştinţată prin citaţie, la termenul din 22 iunie 2004, despre taxele datorate, nu a făcut dovada plăţii lor, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtă, ca netimbrat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA Bucureşti, împotriva deciziei civile nr. 1388 din 12 noiembrie 2001, a Curţii de Apel Bucureşti.
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta, SC D.O. SRL Timişoara, declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2245/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2042/2004. Comercial → |
|---|
