ICCJ. Decizia nr. 2042/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.2042/2004
Dosar nr. 3917/2001
Şedinţa publică din 9 iunie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 918/C din 4 iulie 2000 a Tribunalului Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost admisă în parte acţiunea reclamantului P.D. şi, în contradictoriu cu S.I.F. Transilvania SA cu sediul în Braşov, s-a constatat nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5 pct. 1, 2, 3, 4, 11, 12, 13, 14, 15 din titlul II al statutului societăţii pârâte, act constitutiv actualizat.
S-a dispus, de asemenea, anularea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000 a aceleiaşi societăţi pârâte, fiind respinse restul cererilor privind nulitatea absolută a clauzelor inserate în art. 10 pct. 3 din statut, art. 5 pct. 6, 7, 8 şi art. 8 pct. 10 din contractul de societate.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin hotărârea nr. 2 din 3 aprilie 1999 a acţionarilor societăţii pârâte s-a decis modificarea actelor constitutive ale societăţii, modificări printre care erau vizate şi clauzele a căror nulitate absolută a invocat-o reclamantul în acţiunea de faţă şi care se refereau la modalitatea de vot inclus (votul prin corespondenţă) la incompatibilităţi, la cota maximă de acţiuni din capitalul social pe care o poate deţine un acţionar, precum şi la revocarea administratorilor.
În esenţă, instanţa a apreciat că numai clauza referitoare la votul prin corespondenţă este nulă absolut, deoarece Legea nr. 31/1990 nu reglementează o asemenea modalitate de vot şi pentru societăţile pe acţiuni, ci numai pentru societăţile cu răspundere limitată şi chiar dacă legea nu interzice acest mod de exprimare a votului, din interpretarea dispoziţiilor art. 112 alin. (1) şi art. 115 din aceeaşi lege, rezultă că este necesară prezenţa personală a acţionarilor sau, eventual, prin mandatar conform dispoziţiilor art. 124, norme legale imperative, aşa încât încălcarea lor este sancţionată cu nulitate absolută.
Cât priveşte restul clauzelor a căror nulitate a fost invocată, s-a reţinut că ele au fost modificate ca urmare a hotărârii A.G.A. nr. 2 din 3 aprilie 1999, hotărâre care nu a făcut obiectul prezentului proces, că, dată fiind natura contractuală a actelor constitutive, acţionarii pot reduce sau restrânge cota maximă de acţiuni pe care o pot deţine, cu condiţia ca această cotă să se încadreze în cota maximă, de cel mult 5%, stabilită prin Regulamentul C.N.V.M. nr. 6/1996, stabilirea unei cote mai mici, ţinând de voinţa acţionarilor ca şi cea referitoare la revocarea administratorilor.
Întrucât Adunarea Acţionarilor din 31 martie 2000 şi hotărârea adoptată la această dată a întrunit majoritatea, doar urmare a considerării ca valabil exprimate a voturilor prin corespondenţă, instanţa a apreciat – consecinţa constatării nulităţii acestei clauze – că şi această hotărâre este lovită de nulitate relativă, aşa încât a fost anulată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta, în favoarea acesteia din urmă intervenind F.Gh. şi S.N.C., în această fază procesuală.
Prin Decizia nr. 49 din 31 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a fost respins apelul reclamantului şi admise în parte apelul pârâtei şi intervenţiile în interesul acesteia.
S-a respins excepţia lipsei de calitate procesuală a reclamantului, invocată de pârâtă, şi s-a admis excepţia acestei apelante şi a intervenienţilor, referitoare la publicitatea şedinţei de judecată şi, în consecinţă, s-a disjuns capătul de cerere privind nulitatea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, fiind trimis acest capăt de cerere, spre soluţionare, instanţei de fond.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei au fost menţinute.
Instanţa de apel a apreciat ca legală şi temeinică soluţia instanţei de fond, privitoare la nulitatea celorlalte clauze pentru care acţiunea reclamantului a fost respinsă, apreciind că oricâte temeiuri de drept invocă reclamantul că ar fi fost încălcate, câtă vreme legiuitorul a stabilit cota maximă, de 5% din capitalul social, orice altă cotă sub acest prag, pe care acţionarii au stabilit-o, este perfect valabilă şi legală.
De asemenea, clauza stabilită în art. 8 pct. 10 din contract este perfect legală, deoarece ea nu încalcă dispoziţiile art. 112 din Legea nr. 31/1990.
Cât priveşte apelul pârâtei, privitor la nulitatea clauzei referitoare la votul prin corespondenţă, instanţa de apel a apreciat că soluţia instanţei de fond este corectă, textele din legea specială, privitoare la prezenţa acţionarilor şi luarea hotărârilor, fiind imperative şi excluzând orice discuţie referitoare la o altă modalitate de votare.
Neîntemeiată a fost apreciată şi critica acestei apelante, referitoare la acordarea a ceea ce nu s-a cerut în legătură cu hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000, dispunându-se anularea hotărârii de către instanţă, în timp ce reclamantul ceruse constatarea nulităţii absolute a acestei hotărâri.
S-a apreciat că lipsa de rol activ a instanţei în a lămuri, la prima zi de înfăţişare, cadrul şi limitele procesului nu poate prejudicia partea care a redactat acţiunea cu imperfecţiuni şi, implicit, actul de justiţie, respectiv, sancţionarea unor acte care contravin legii.
Pentru încălcarea însă a dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 31/1990, referitoare la judecarea unei asemenea cereri în Camera de consiliu şi nu în şedinţă publică, instanţa de apel a primit critica apelantei pârâte şi intervenţiile făcute în interesul acesteia şi a dispus disjungerea acestui capăt de cerere, trimiţând cauza sub acest aspect, spre rejudecare, instanţei de fond.
Întrucât reclamantul a devenit acţionar în societatea pârâtă la 14 iulie 1999, iar acesta a invocat nulitatea absolută a unor clauze din actele constitutive, s-a apreciat că reclamantul are calitate procesuală activă, dreptul reclamantului de a ataca aceste clauze născându-se la momentul când a devenit acţionar, nefiind relevant momentul la care s-au decis aceste modificări – 3 aprilie 1999 – hotărârea luată la acea dată neformând obiectul litigiului.
Nemulţumite de această decizie părţile – reclamantul şi pârâta – au declarat recurs, solicitând casarea ei pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În recursul său, în esenţă, reclamantul apreciază că atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au făcut o greşită aplicare a legii, atunci când au reţinut că nu s-au încălcat dispoziţii imperative ale legii, atunci când acţionarii au stipulat, în actele constitutive ale societăţii, cota maximă din totalul acţiunilor pe care o poate deţine un acţionar, invocând, în sprijinul criticii formulate, dispoziţiile art. 2 lit. c) şi art. 88 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 52/1994, art. 24 din OG nr. 24/1993, precum şi art. 3 alin. (2) şi art. 27 din Regulamentul C.N.V.M. nr. 9/1996, norme care sancţionează numai depăşirea cotei de 5%.
De asemenea, instanţa de apel a interpretat greşit şi dispoziţiile Legii nr. 55/1995 şi ale Legii nr. 133/1996, referitoare la cota maximă de acţiuni pe care o poate deţine un acţionar S.I.F., aşa încât solicită modificarea soluţiei, în sensul constatării nulităţii absolute şi a dispoziţiilor art. 5 pct. 6, 7 şi 8 din contractul de societate şi art. 10 pct. 3 din statut.
Recurentul-reclamant apreciază că instanţele au încălcat dispoziţiile art. 112 din Legea nr. 31/1990, atunci când au respins cererea sa, prin care a invocat nulitatea art. 8 pct. 10 din contractul de societate, referitoare la revocarea administratorilor înainte de expirarea mandatului încredinţat, aşa încât a solicitat modificarea deciziei şi sub acest aspect.
Cât priveşte disjungerea dispusă cu privire la nulitatea hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000 şi trimiterea ei, spre rejudecare, tribunalului, recurentul a solicitat menţinerea deciziei recurate.
Ulterior, la 21 februarie 2002, recurentul-reclamant, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., apreciază că disjungerea dispusă de instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., norme imperative, aşa încât apreciază că disjungerea dispusă este nelegală.
În recursul său, în esenţă, recurenta-pârâtă critică Decizia din apel, întrucât nu s-a pronunţat asupra apărării sale – invocată şi la fond – referitoare la legalitatea modificărilor actelor constitutive, modificări decise în A.G.A. cu avizul conform al C.N.V.M., aviz care nu poate fi răsturnat decât cu respectarea procedurii prevăzută în art. 17 din Legea nr. 52/1994, procedură pe care reclamantul nu a uzitat-o.
De asemenea, instanţele au încălcat principiul disponibilităţii acţiunii, pronunţându-se asupra anulării hotărârii A.G.A. şi nicidecum asupra nulităţii absolute a respectivei hotărâri, invocată de reclamant atât în petitul acţiunii, cât şi în cererea de suspendare a executării, formulată separat.
Dispunând disjungerea acestui capăt de cerere, formulat ca o cerere subsecventă, instanţa de apel a decis o „fărâmiţare" nejustificată a cauzei, încălcând dispoziţiile art. 17 C. proc. civ., cererea accesorie urmând a fi judecată în aceleaşi condiţii ca şi cererea principală, adică în şedinţă publică.
Mai mult, instanţa de apel a omis a desfiinţa hotărârea de fond sub acest aspect, dispunând direct disjungerea şi trimiterea spre rejudecare.
În ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a clauzelor actelor constitutive menţionate de reclamant în acţiunea sa, recurenta-pârâtă apreciază că acţiunea era inadmisibilă câtă vreme legalitatea hotărârii A.G.A., prin care s-au decis respectivele modificări, nu a fost pusă în discuţie şi nici n-a fost invocată de reclamant, argumentare pe care o reţine şi instanţa, atunci când a respins unele capete de cerere, dar pe care o ignoră în argumentarea cererii admise, fapt ce demonstrează contradictorialitatea motivării hotărârii atacate.
În final, recurenta-pârâtă critică înlăturarea de către instanţe a principiului „tot ce nu este interzis este permis", înlăturare în contradicţie cu argumentarea adusă în sprijinul caracterului contractual şi convenţional al actelor constitutive, ocazie cu care acţionarii pot decide inserarea unor clauze care nu încalcă norme imperative şi care pot conduce la buna funcţionare a societăţii.
În consecinţă, recurenta-pârâtă a solicitat casarea cauzei, cu trimiterea spre rejudecare sau admiterea apelului său în totalitate.
La 20 martie 2002, SC F.E. SA Bucureşti a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei pârâte, cerere admisă, în principiu, la termenul din 22 ianuarie 2004.
La termenul din 13 mai 2004, când recursurile s-au judecat în fond, recurentul-reclamant P.D. s-a legitimat şi a declarat personal că înţelege să renunţe la dreptul de a invoca nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, depunând şi cerere scrisă în acest sens.
De asemenea, a declarat că a devenit acţionar al societăţii pârâte înainte de 3 aprilie 1999, când deţinea 8 acţiuni, declaraţie consemnată în încheierea de la acea dată şi asupra căreia revine odată cu depunerea notelor scrise (24 mai 2004) susţinând că a fost în eroare, el devenind acţionar la 14 iulie 1999, cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel şi cum a rezultat şi din extrasul de cont depus în dosar.
Întrucât recurenta-pârâtă a declarat, la 13 mai 2004, că nu înţelege să achite cauţiunea, în cuantum de 20.000.000 lei, stabilită în sarcina sa, Curtea urmează să respingă cererea de suspendare a executării deciziei recurate, formulată de aceasta.
Recursurile formulate, cât şi cererea de intervenţie accesorie, sunt întemeiate, urmând a fi admise pentru considerentele ce se vor arăta.
Din actele dosarului rezultă că reclamantul P.D. a învestit tribunalul, la 28 aprilie 2000, cu o acţiune prin care invoca, la pct. I, nulitatea absolută a unor clauze din contractul de societate şi statutul societăţii pârâte, iar la pct. II, „pe cale de consecinţă", solicita constatarea nulităţii absolute a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, „ca act subsecvent", cu cheltuieli de judecată.
Judecata la fond s-a făcut în şedinţă publică pentru ambele capete din acţiune, iar, în apel, instanţa disjunge capătul II de cerere, dispunând trimiterea, spre rejudecare, la instanţa de fond, pentru ca acest capăt de cerere să fie judecat în Camera de consiliu, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
Având în vedere formularea acţiunii cu care reclamantul a învestit instanţa, cât şi argumentarea cererilor cu care acesta a învestit instanţa, Curtea apreciază că Decizia din apel, prin care s-a dispus disjungerea, este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 17 C. proc. civ., potrivit cărora cererile accesorii şi incidentale sunt în căderea instanţei competente să judece cererea principală.
Câtă vreme cererea principală, ce viza nulitatea absolută a unor acte, trebuia judecată în şedinţă publică şi capătul accesoriu urma a fi judecat în aceleaşi condiţii, în situaţia dată, operând prorogarea de competenţă.
În raport cu aceste considerente, criticile invocate de recurente, sub acest aspect, sunt întemeiate, motiv pentru care recursurile ambelor părţi vor fi admise, disjungerea dispusă fiind greşită, cauza – aşa cum a fost formulată acţiunea – trebuind a fi soluţionată şi analizată ca un tot unitar, soluţionarea capătului doi din acţiune, fiind consecinţa soluţiei date în primul capăt de acţiune.
De altfel, disjungerea dispusă nici nu a fost pusă de către instanţă în discuţia părţilor.
Chiar dacă recurentul-reclamant a declarat în recurs, la 13 mai 2004, că înţelege să renunţe la însuşi dreptul pretins, ce vizează nulitatea absolută a hotărârii A.G.A. din 31 martie 2000, Curtea apreciază că nu poate lua act de această renunţare, câtă vreme judecata acestei cereri a fost disjunsă, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, măsură apreciată în recurs ca fiind greşită, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel, pentru a reanaliza apelurile atât în raport cu criticile formulate, cât şi cu declaraţia recurentului-reclamant, făcută în condiţiile art. 247 C. proc. civ.
Întemeiate sunt şi criticile apelantei-pârâte, privind omisiunea instanţei de apel de a analiza apărările acesteia cu privire la admisibilitatea primului capăt de cerere, în condiţiile în care modificările aduse actelor constitutive, a căror nulitate a fost invocată, au fost aduse, prin hotărârea A.G.A. nr. 2 din 3 aprilie 1999, cu avizul C.N.V.M., la acea dată, reclamantul neavând calitatea de acţionar, ci de terţ.
Deşi instanţa de apel a apreciat, pentru clauzele a căror nulitate invocată a fost respinsă, că respectivele modificări s-au decis prin hotărârea din aprilie 1999, care nu a fost atacată şi nu formează obiectul procesului, pentru clauzele a căror nulitate a admis-o – clauze modificate la aceeaşi dată şi în aceleaşi împrejurări – instanţa nu şi-a mai menţinut o asemenea argumentare, aşa încât şi, sub acest aspect, criticile recurentei-pârâte sunt întemeiate, motivarea instanţei de apel fiind contradictorie.
Instanţa de apel face – ca şi instanţa de fond – confuzie între două instituţii juridice diferite, confundând şi motivând incoerent „constatarea nulităţii absolute" cu „anularea" unei hotărâri a Adunării Generale a Acţionarilor, critica recurentei-pârâte fiind întemeiată şi sub acest aspect.
În consecinţă, Curtea apreciază că ambele recursuri sunt întemeiate, urmând a fi admise, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi 7 C. proc. civ., precum şi cererea de intervenţie formulată de SC F.E. SA Bucureşti, în interesul recurentei-pârâte.
Decizia din apel urmează a fi casată, iar cauza trimisă, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru reanalizarea apelurilor formulate atât prin prisma criticilor invocate, cât şi în raport cu declaraţia reclamantului, în sensul renunţării la dreptul de a mai ataca hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000.
Cu ocazia rejudecării, având în vedere declaraţia reclamantului făcută în recurs, în temeiul art. 247 C. proc. civ., cu privire la cel de-al doilea capăt din acţiune, instanţa va analiza criticile părţilor, vizând primul petit al cererii, având în vedere că, la data când s-au decis respectivele modificări, reclamantul avea calitatea de terţ (el devenind acţionar abia în 14 iulie 1999) precum şi dispoziţiile art. 130 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu art. 56 şi 61 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege.
De asemenea, instanţa va analiza acest capăt de cerere şi în raport cu declaraţia recurentului-reclamant, în sensul că renunţă la, însuşi, dreptul pretins în capătul subsecvent al acţiunii, precum şi cu cele hotărâte la pct. 6 din hotărârea A.G.A. din 31 martie 2000, analiză ce urmează a fi făcută în raport cu dezlegarea dată cererii în raport cu îndrumările precedente.
În consecinţă, pentru a nu priva părţile de un grad de jurisdicţie, Curtea apreciază că se impune casarea deciziei, cu trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge cererea de suspendare a executării silite a deciziei civile nr. 49/Ap din 31 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, formulată de S.I.F. Transilvania SA Braşov.
Admite recursurile declarate de reclamantul P.D. şi pârâta S.I.F. Transilvania SA Braşov, împotriva aceleiaşi decizii, precum şi cererea de intervenţie în interesul recurentei-pârâte S.I.F. Transilvania SA Braşov, formulate de SC F.E. SA Bucureşti.
Casează Decizia civilă nr. 49/Ap din 31 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi trimite cauza, pentru rejudecarea apelurilor, aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 9 iunie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2193/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2005/2004. Comercial → |
|---|
