ICCJ. Decizia nr. 2969/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2969/2004
Dosar nr. 9192/2004
Şedinţa publică din 24 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 104/ E din 28 ianuarie 2004, Tribunalul Iaşi, secţia comercială, a respins excepţia prematurităţii acţiunii şi pe fond a admis acţiunea formulată de reclamanta SC C. SA Iaşi, împotriva pârâtei SC N. SA Iaşi, pe care a obligat-o să plătească reclamantei suma de 723.029.360 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere în plată plus 25.545.000 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă, că excepţia prematurităţii introducerii acţiunii fundamentată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării nu este întemeiată întrucât acest text legal nu este imperativ şi deci nu instituie în sarcina furnizorului (reclamantei) obligaţia de a acorda beneficiarului înlesniri sau evaluări de plată, astfel că în acest context nu se poate vorbi de o prematuritate a introducerii acţiunii, mai ales în situaţia, în care, acest text legal a fost abrogat prin art. 12 pct. 4 din OUG nr. 8/2003, privind stimularea procesului de restructurare, reorganizare şi privatizare a unor societăţi naţionale, companii naţionale şi societăţi cu capital majoritar de stat, aprobată prin Legea nr. 137/2002.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut în esenţă că părţile au, prevăzut la art. 18 lit. a) din contract clauza penală, astfel că, pentru întârzierea plăţii facturilor pentru luna decembrie 2000 şi perioada ianuarie 2001 – aprilie 2001, pârâta datorează penalităţile solicitate, al căror cuantum dealtfel nici nu a fost contestat.
Apelul declarat de pârâta SC N. SA Iaşi, împotriva susmenţionatei sentinţe, a fost respins prin Decizia nr. 154 din 7 iunie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a adopta această decizie, instanţa de apel, a reţinut în esenţă că este de necontestat că, apelanta pârâtă s-a aflat într-un program de restructurare, în cadrul căruia urma a se lua măsurile necesare, pentru accelerarea procesului de privatizare, conform art. 19 din Legea nr. 137/2002, între care se include şi evaluarea obligaţiilor restante şi scutirea de plata sumelor reprezentând penalităţi aferente acestor obligaţii.
Dar, instanţa a reţinut că prevederile legale precizate, instituie măsuri obligatorii pentru societatea comercială aflată în proces de privatizare şi nu şi pentru furnizorii de utilităţi, aşa încât dispoziţiile Legii nr. 137/2002 şi OG nr. 40/2002 nu se aplică de drept, pentru a se putea susţine că acestea ar modifica în mod necesar şi obligatoriu cele cuvenite de părţi în contract, cu consecinţa transferului răspunderii pentru neexecutarea obligaţiilor contractuale asumate, de la beneficiar la furnizorul de servicii.
Ori, în contextul în care apelanta pârâtă, nu a acţionat pe furnizorul său, pentru neobţinerea eşalonării sau scutirii de plată, care conform textelor legale precizate ar avea numai o obligaţie de diligenţă, nu se poate reţine, reaua credinţă a furnizorului de servicii, care să conducă la exonerarea beneficiarului de răspundere, atâta timp, cât probele de la dosar confirmă că acesta este în culpă pentru neexecutarea întocmai a obligaţiilor contractuale asumate.
Împotriva acestei ultime hotărâri, a declarat recurs pârâta SC N. SA Iaşi, invocând ca motiv de casare dispoziţiile art. 304 pct. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că, în mod greşit instanţa de apel a menţinut sentinţa instanţei de fond de admitere a acţiunii, în contextul în care nu a verificat în limita motivelor de apel, stabilirea unei situaţii de fapt corespunzătoare şi aplicarea corectă a legii de către tribunal.
În dezvoltarea acestui motiv, pârâta arată că, în mod criticabil s-a reţinut prin hotărârile pronunţate în cauză, cu referire specială la Decizia instanţei de apel, că art. 19 din Legea nr. 137/2002, instituie măsuri obligatorii numai pentru societatea comercială aflată în proces de privatizare, când în realitate, aceste prevederi legale trebuiesc interpretate în sens contrar, adică că instituie drepturi în favoarea societăţii comerciale şi obligaţii în sarcina furnizorului de utilităţi, care nu putea refuza acordarea facilităţilor după bunul său plac.
Ca atare, în lipsa unor dovezi, care să confirme că reclamanta nu avea datorii bugetare, în mod greşit a fost admisă şi respectiv menţinută soluţia de admitere a acţiunii, în contextul în care probele de la dosar atestă pe de o parte că aceasta avea datorii la buget, iar pe de altă parte, că, refuzul acordării înlesnirilor, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 137/2002, s-a datorat unui motiv fără nici o relevanţă juridică şi anume, s-a invocat că reclamanta a solicitat facilităţi pe baza OG nr. 40/2002 şi deci nu mai putea solicita facilităţi şi în baza Legii nr. 137/2002, situaţie care nu avea nici o justificare din moment ce, prevederile celor două acte normative nu se exclud unele pe altele.
În concluzie, greşit instanţele au reţinut că pârâta nu poate invoca, în apărare refuzul reclamantei de a-i acorda facilităţile solicitate, deoarece în realitate, în soluţionarea pricinii trebuiau să reţină, cu consecinţele care rezultă dintr-o astfel de împrejurare, că refuzul recurentei de a-i acorda facilităţile a fost abuziv şi drept urmare, dacă reclamanta nu proceda astfel, nu mai avea temei pentru introducerea acţiunii.
În consecinţă, pârâta solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor şi pe fond respingerea acţiunii.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, în baza contractului nr. 887 din 23 iunie 2000 (şi a actului adiţional nr. 1/2001) care conţinea la art. 18 clauza penală, reclamanta a livrat pârâtei în cursul anilor 2000 şi 2001, diferite cantităţi de energie termică sub formă de apă fierbinte şi că facturile emise în scopul achitării contravalorii acestor prestaţii au fost achitate cu întârziere, motiv pentru care reclamanta a calculat şi pretins penalităţi de întârziere în plată, în sumă de 723.029.360 lei, al căror cuantum a fost contestat.
Ca urmare a celor arătate mai sus, corect instanţa de fond a reţinut şi instanţa de apel a confirmat, că în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 969 şi art. 970 C. civ., coroborate cu cele ale art. 18 lit. a) din contract şi a admis acţiunea aşa cum a fost formulată, obligând pârâta la plata sumei de 723.029.360 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere.
Faptul că din probele administrate în cauză rezultă că pârâta, se afla în perioada în litigiu într-un program de restructurare şi că în cadrul acestui program urma a se lua măsurile necesare pentru accelerarea procesului de privatizare, prevăzute de art. 19 din Legea nr. 137/2002, pentru care reeşalonarea obligaţiilor restante şi scutirea de plată a sumelor reprezentând penalităţile aferente acestor obligaţii, care în fapt nu s-a realizat, nu este de natură a înlătura răspunderea contractuală a pârâtei, pentru neîndeplinirea întocmai a obligaţiilor asumate, întrucât potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Ca atare, bine instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale precizate (art. 19 din Legea nr. 137/2002) sunt obligatorii numai pentru beneficiarul serviciilor ca parte interesată în obţinerea eşalonării plăţilor sau eventual scutirea de plata sumelor datorate, şi deci că în acest context pentru angajarea răspunderii reclamantei pentru neacordarea facilităţilor solicitate, pârâta era datoare, ca în prealabil, să acţioneze pe aceasta în judecată pentru refuzul de iniţiere a procedurilor de eşalonare şi scutire solicitate.
Ori, neprocedând astfel, pârâta nu este îndreptăţită să invoce în apărare o aşa zisă culpă a furnizorului, cu consecinţa angajării răspunderii acestuia pentru refuzul nejustificat de soluţionare a cererii consumatorului, sau altfel spus, nu se poate transfera în lipsa unei hotărâri irevocabile, răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale proprii asumate de ea în sarcina furnizorului, chiar dacă avea vocaţie de a obţine înlesnirile solicitate, aşa cum în alţi termeni, se susţine în recurs.
În concluzie, chiar dacă potrivit afirmaţiilor pârâtei reclamanta a refuzat abuziv să dea curs cererii privind acordarea facilităţilor solicitate, această împrejurare nu poate constitui o piedică în calea angajării răspunderii contractuale a consumatorului, în contextul în care o asemenea susţinere nu este confirmată printr-o hotărâre irevocabilă, pronunţată în contradictoriu cu părţile aflate în litigiu.
Aşa fiind, recursul declarat în cauză, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC N. SA Iaşi, împotriva deciziei nr. 154 din 7 iunie 2004 a Curţii de Apel Iaşi, secţia comercială şi contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3131/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2821/2004. Comercial → |
|---|
