ICCJ. Decizia nr. 3196/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3196/2004
Dosar nr. 7744/2004
Şedinţa publică din 30 septembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 4185/ S din 27 octombrie 2003, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Ministerul de Interne Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta R.C.F. Braşov şi în consecinţă a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 773.374.321 lei penalităţi aferente debitului achitat cu întârziere, pentru perioada septembrie 2000 – parţial iulie 2001 şi suma de 819.145.241 lei penalităţi de întârziere aferente debitului neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 - 15iulie 2002.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse restul pretenţiilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că pentru sumele achitate cu întârziere cu titlu de contravaloare prestaţii de pază, efectuate de reclamant, pârâta, datorează în temeiul clauzei penale introdusă în contractul din 1 aprilie 1999, penalităţi de întârziere, în sumă de 773.374.321 lei, pentru intervalul septembrie 2000 şi parţial iulie 2001 şi 819.145.241 lei, pentru debitul neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002.
A mai reţinut, prima instanţă că, apărările pârâtei, în sensul că, s-a calculat greşit numărul zilelor de întârziere sunt întemeiate, întrucât facturile au fost acceptate la plată doar la 11 decembrie 2002, şi deci ca atare numai de la acea dată se pot calcula penalităţi.
De asemenea prima instanţă a mai reţinut în apărarea pârâtei că, reclamantul nu a probat că facturile emise pentru perioada octombrie 2001 – iulie 2002, au fost acceptate la plată în sensul art. 46 C. com., sau comunicate beneficiarului, deşi conform clauzelor contractuale prestatorul reclamant era obligat să întocmească un plan de pază, care să constituie baza de calcul şi să stea la baza emiterii facturilor.
S-a mai reţinut că, potrivit art. 1 Capitolul V din contract, unitatea militară va comunica beneficiarului de pază lunar până la data de 5 a lunii, pentru luna expirată numărul de militari, care execută efectiv prestaţia de pază la obiectiv, tarifele orare pe categorii de personal şi contravaloarea totală a pazei militare, obligaţie care nu s-a făcut proba de către prestator că a îndeplinit-o.
Apelul declarat împotriva susmenţionatei sentinţe, de către reclamantul Ministerul de Interne, a fost admis prin Decizia nr. 78/ Ap din 23 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, şi ca urmare, sentinţa primei instanţe a fost schimbată în parte în sensul că admite acţiunea formulată de reclamantul Ministerul de Interne, în contradictoriu cu pârâta R.C.F. Braşov, pe care o obligă să plătească reclamantelor suma de 1.376.034.321 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere aferente debitului neachitat corespunzător perioadei iulie 2001 – 15 iulie 2002, în loc de suma de 819.145.241 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a adopta această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, în opoziţie cu prima instanţă, că în conformitate cu dispoziţiile art. 2 capitolul IV din contract, scadenţa obligaţiei de plată a prestaţiilor efectuate, a fost stabilită la data de 15 a lunii pentru luna expirată astfel că, faţă de această situaţie, nu poate fi primită susţinerea pârâtei, în sensul că penalităţile se datorează numai de la data acceptării facturilor, întrucât o asemenea împrejurare ar echivala cu încălcarea contractului, care constituie legea părţilor.
A mai reţinut instanţa de apel, că la concilierea directă din 12 mai 2003, debitul în sumă de 1.383.538.544 lei aferent perioadei mai – octombrie 2001 a fost recunoscut de pârâtă, care de altfel l-a şi achitat.
De asemenea, s-a mai reţinut, că, recunoaşterea parţială a penalităţilor de către pârâtă şi acordarea posibilităţii de a întocmi un contra calcul realizat în spiritul concilierii, nu creează obligaţia pentru apelantul reclamant şi obligaţia de a-l accepta la nivelul sumei de 819.145.241 lei, pe motiv că numai la data de 11 decembrie 2003 au fost acceptate la plată facturile, atâta timp cât, data scadenţei plăţii a fost prevăzută în contract la data de 15 ale fiecărei luni pentru luna expirată.
În concluzie, a reţinut instanţa de apel, că atâta timp cât în facturi sunt cuprinse menţiunile, prevăzute la art. 1 lit. a) din Capitolul V din contract, cât şi cele privind data emiterii facturilor, care este anterioară datei de 5 a lunii, aprecierea instanţei de fond, în sensul că prestatorul nu ar fi probat executarea obligaţiei anterior înaintării facturilor cu numărul de militari până la data de 5 a lunii, nu este fondată.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs pârâta R.C.F. Braşov, susţinând, că în mod nejustificat reclamantul a emis o serie de facturi fiscale în contul beneficiarului, pentru perioada iulie 2001 – iulie 2002 (facturi la care prestatorul a înţeles să calculeze în conformitate cu art. VI din contract penalităţi de 0,25% pe zi de întârziere, pentru neachitarea obligaţiilor financiare, în valoare de 1.376.034.944 lei) deoarece, facturile în discuţie au fost acceptate la plată numai la data de 11 decembrie 2002, astfel că, faţă de această situaţie şi ţinând seama de cele convenite de părţi prin concilierea directă, în sensul că cuantumul penalităţilor va fi cel pe care-l va comunica pârâta până la data de 15 mai 2003, bine instanţa de fond a obligat-o spre deosebire de instanţa de apel numai la plata sumei de 819.145.241 lei, recunoscută ca datorată.
Mai susţine pârâta, că probele de la dosar nu confirmă că şi-ar fi însuşit facturile fiscale emise de prestator, conform art. 46 C. com., fapt care este atestat de împrejurarea că, la rubrica „semnătura de primire" nu figurează nici o semnătură şi nici o ştampilă din partea beneficiarului şi cu toate că reclamanta nu a probat că ar fi comunicat aceste facturi, totuşi a fost de acord să şi le însuşească numai la data de 11 decembrie 2002, dată de la care se puteau eventual calcula penalităţile contractuale astfel, că bine instanţa de fond, spre deosebire de instanţa de apel a acordat cu acest titlu, conform calculului depus, numai suma de 819.145.241 lei, reţinând totodată că, numărul zilelor de întârziere a fost stabilit greşit şi implicit, că, acestea puteau fi pretinse şi acordate începând cu data de 11 decembrie 2002.
În concluzie, susţine pârâta că, numai prin încălcarea gravă a dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi 10 C. proc. civ., instanţa de apel a obligat-o la plata sumei de 773.374.321 lei, reprezentând penalităţi, peste suma de 819.145.241 lei, recunoscută ca datorată şi la care în mod judicios prima instanţă a obligat-o la plată.
În consecinţă se solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi respingerea apelului reclamantului.
Recursul pârâtei nu este fondat.
Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că între unitatea militară Braşov din cadrul Ministerului de Interne şi pârâta R.C.F. Braşov s-a încheiat contractul de prestări de servicii nr. 04 din 1 aprilie 1999, în temeiul căruia reclamanta a asigurat pârâtei paza militară a celor două tunele mari C.F.R. de la Predeal.
La capitolul VI din contract, părţile au prevăzut clauza penală sub forma că pentru neexecutarea în totalitate sau în parte, ori pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate părţile datorează penalităţi în cuantum de 0,25% pe fiecare zi de întârziere, până la recuperarea integrală a sumei datorate precum şi despăgubiri conform legii.
Totodată în acelaşi contract s-a prevăzut că modificarea acestuia se poate face prin act adiţional semnat de ambele părţi.
Pentru achitarea contravalorii pazei militare, reclamantul a emis o serie de facturi în contul beneficiarei pârâte, care totalizau ca debit pe perioada iulie 2001 – iulie 2002 suma de 1.383.538.544 lei (achitată ulterior) şi pentru care a calculat, conform clauzei penale, penalităţi de întârziere în plată în sumă de 1.376.034.944 lei.
Scadenţa sumelor de plată datorată cu titlu de contravaloare prestaţii pază militarizată, a fost stipulată la capitolul IV alin. (2) din contract, conform căreia pârâta în calitate de beneficiară, avea obligaţia să vireze până la 15 ale lunii, pentru luna expirată în contul prestatorului contravaloarea prestaţiei efectuate, conform tarifului stabilit de Ministerul de Interne.
De asemenea, la capitolul VI intitulat răspunderea părţilor, sub punctul alte clauze, s-a prevăzut în mod expres, că, obligaţia de urmărire a plăţii la scadenţă revine în exclusivitate plătitorului prestaţiei de pază.
Ori, cum, în speţă, nu s-a făcut dovada că, aceste clauze au fost modificate prin acte adiţionale, semnate de ambele părţi, aşa cum s-a stipulat la capitolul VI alin. (3) din contract, înseamnă că acestea au rămas valabile.
Pe cale de consecinţă, faţă de modalitatea de plată prevăzută în contract, virarea sumei datorate cu titlu de contravaloare prestaţii până la 15 ale fiecărei luni, pentru luna expirată, care constituie legea părţilor (art. 969 C. civ.) se constată că nu poate fi reţinută sub nici o formă apărarea pârâtei în sensul că pentru debitul înregistrat pe perioada iulie 2001 – iulie 2002, penalităţile ar fi numai în sumă de 819.145.241 lei, în loc de 1.376.034.944 lei (cât s-a solicitat prin acţiune şi s-a admis corect ulterior în apel), deoarece, în acest context, faptul că, beneficiara a acceptat la plată facturile, numai la 11 decembrie 2003, nu putea avea nici o relevanţă, sub aspectul diminuării perioadei de calcul a penalităţilor, întrucât, aşa cum bine a reţinut instanţa de apel, factura constituie doar un mijloc de plată, iar acceptarea acesteia la decontare, dovedeşte că beneficiarul datorează suma facturată, fără însă ca această împrejurare să poată influenţa în sens restrictiv, momentul de la care se datorează penalităţile, care a fost stabilit în contract la data de 15 ale fiecărei luni, pentru luna expirată.
În plus tot conform contractului, pârâtei îi revenea obligaţia de urmărire a plăţii contravalorii prestaţiilor la scadenţă stabilită potrivit celor arătate anterior.
Ori, în acest context, bine a apreciat instanţa de apel spre deosebire de instanţa de fond, că recunoaşterea parţială a penalităţilor de către intimata pârâtă (pentru suma de 819.145.241 lei) şi acordarea posibilităţii de a întocmi un calcul propriu, potrivit concilierii directe din 15 mai 2003 (cu ocazia căreia s-a identificat şi recunoscut debitul în sumă de 1.383.548.544 lei, pentru perioada mai – octombrie 2003, debit care a şi fost achitat), nu naşte în sarcina reclamantului obligaţia de a accepta modalitatea de calcul efectuată de pârâtă, potrivit căruia ar datora penalităţi numai în sumă de 819.145.241 lei, deoarece doar la data de 11 decembrie 2003, a acceptat la plată facturile, atâta timp cât această modalitate de calcul, contravine, clauzelor contractuale, prin care s-a stabilit scadenţa plăţilor la 15 ale fiecărei luni pentru luna expirată, astfel că susţinerile şi implicit calculul întocmit de pârâtă sunt în afara convenţiei părţilor, şi ca atare, bine instanţa de apel, spre deosebire de instanţa de fond, a apreciat că penalităţile datorate de pârâtă pentru debitul înregistrat în perioada iulie 2001 – iulie 2002, sunt în sumă de 1.376.034.944 lei (potrivit calculului depus de reclamant), în loc de 819.145.241 lei, cât a recunoscut recurenta şi a hotărât în consecinţă.
Aşa fiind recursul pârâtei, urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta R.C.F. Braşov, împotriva deciziei nr. 78 din 23 martie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 30 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2643/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3162/2004. Comercial → |
|---|
