ICCJ. Decizia nr. 5002/2004. Comercial
| Comentarii |
|
La data de 15 iunie 2000, reclamanții C.A. și C.E. au chemat în judecată A.V.A.B., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză, să se constate nulitatea absolută a contractului de ipotecă autentificat sub nr. 3916 din 10 iunie 1996 a Notarului Public Ș.A.
în motivarea cererii, reclamantul C.A. a arătat că, în calitate de angajat al SC G.T.I. SRL în calitate de conducător auto și având folosința unui autocamion cu care efectua transporturi internaționale, a fost solicitat de administratorii firmei să semneze un contract de garanție imobiliară, precizându-i-se că acesta este necesar pentru a putea conduce camionul în afara granițelor țării.
Contractul de garanție imobiliară a fost semnat din eroare, numai ulterior reclamanții luând cunoștință că garanția imobiliară privea restituirea unui credit angajat de societatea comercială, atunci când au fost citați într-un dosar execuțional.
Prin sentința nr. 8005 din 23 octombrie 2001, Tribunalul București, secția comercială, investit prin declinarea competenței, a admis acțiunea astfel cum a fost formulată, reținând că susținerile reclamanților au fost confirmate de probele administrate în cauză.
împotriva acestei sentințe, pârâta A.V.A.B. a declarat recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 3, 8 și 9 C. proc. civ.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 253 din 14 februarie 2002, a admis recursul declarat de pârâtă, a casat sentința atacată și a reținut cauza pentru soluționare în primă instanță, reținând competența atribuită acesteia prin art. 1919 din O.G. nr. 51/1998.
Prin sentința nr. 96 din 9 septembrie 2002, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins cererea reclamanților C.A. și C.E. privind constatarea nulității contractului de ipotecă, reținând că aceștia nu s-au conformat dispoziției instanței de judecată depune cauțiunea în sumă de 5.875.343.500 lei stabilită în baza art. 25 din Legea nr. 409/2001.
împotriva acestei din urmă hotărâri reclamanții au declarat recurs întemeiat pe art. 304 pct. 1 și 9 și art. 3041C. proc. civ.
S-a susținut că instanțele au calificat greșit natura cererii ca fiind o contestație la executare formulată în temeiul art. 25 din Legea nr. 409/2001. Or, cererea privea constatarea nulității unui contract de ipotecă, acțiune autonomă vizând asigurarea preemțiunii ordinii de drept încălcate la încheierea acestuia.
în fine, recurenții au mai formulat critici cu referire la neconstituționalitatea art. 25 din Legea nr. 409/2001, cuantumul garanției și consecințele acesteia asupra valorificării unor drepturi subiective.
în concluzie, reclamanții au solicitat admiterea căii de atac exercitate și constatarea nulității absolute a contractului de ipotecă.
Recursul este fondat.
Reclamanții au sesizat instanța de judecată cu o acțiune în constatarea nulității absolute a unui contract de ipotecă.
Curtea de Apel a apreciat că litigiul privește realizarea unei creanțe bancare neperformante preluate la datoria publică și, în consecință, a examinat competența de soluționare a cauzei în raport de acest obiect.
Or, judecătorul poate soluționa un litigiu în materie civilă numai în limitele sesizării, cu referire la unul din componentele principiului disponibilității privind dreptul reclamantului de a determina limitele acțiunii, drept ce dă expresie libertății pe care legea o recunoaște titularilor de drepturi civile de a le exercita potrivit propriei lor aprecieri.
Drept urmare, curtea de apel a soluționat în fond un litigiu cu încălcarea competenței altei instanțe, hotărârea pronunțată în aceste condiții fiind supusă cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
în consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea a admis recursul declarat de reclamanții menționați și a casat hotărârea atacată. Totodată, a casat și decizia nr. 253 din 14 februarie 2002, a Curții de Apel București și a trimis dosarul aceleiași instanțe în vederea judecării recursului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5089/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5431/2004. Comercial → |
|---|
