ICCJ. Decizia nr. 5431/2004. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 252 din 21 ianuarie 2004 a Tribunalului Brașov a fost admisă acțiunea D.R.D.P. Brașov, iar pârâta SC C.E. SA Câmpina a fost obligată la plata sumei de 1.308.532.865 lei conform facturii nr. 0552982 din 30 aprilie 2002, suma cuprinsă în factură reprezentând rest de plată pentru autorizațiile speciale de transport emise în perioada 1998 - 2001.
Apelul declarat de pârâtă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia nr. 106 din 22 aprilie 2004 a Curții de Apel Brașov, secția comercială și de contencios administrativ, sentința fiind schimbată în tot, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca fiind prescrisă, admițându-se excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă în apel.
Instanța de apel a reținut că prin contractul nr. 5 din 20 mai 1998 și actul adițional nr. 1 din 21 decembrie 1998 părțile au convenit ca plățile să fie efectuate în 12 tranșe lunare, în perioada 11 ianuarie 1999 - 15 decembrie 1999, așa încât, pentru fiecare tranșă de plată a curs un termen distinct de prescripție, prescripție împlinită în perioada scursă între 22 ianuarie 2002 și 15 decembrie 2002.
Cum acțiunea reclamantei a fost promovată la 20 decembrie 2002, instanța a apreciat ca prescris dreptul la acțiune al reclamantei.
S-a reținut că instanța de fond greșit a apreciat că prescripția ar fi fost întreruptă prin recunoașterea datoriei, recunoaștere făcută prin contractele de compensare nr. 151 din 23 februarie 1999 și nr. 5 din 7 ianuarie 1999 sau prin O.P. nr. 1909 din 20 martie 1999 deoarece, în raport de data încheierii lor și data promovării acțiunii, era împlinit termenul de prescripție de 3 ani, pe de-o parte, iar pe de altă parte prin respectivele contracte s-au achitat doar o parte din sumele datorate în temeiul contractului nr. 5 din 20 mai 1998, sume care nu formează obiectul litigiului de față, recunoașterea fiind numai parțială și nu totală a pretențiilor, caz în care efectul întreruptiv al prescripției reglementat în art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, nu operează.
De asemenea, s-a reținut că, sentința civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova nu are efect întreruptiv al prescripției în condițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, deoarece pretențiile reclamantei au fost respinse prin respectiva sentință, ca de altfel nici factura emisă la 24 septembrie 2001 cu nr. 0514811, deoarece nu a fost acceptată de pârâtă și nici adresa de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002, deoarece nu s-a întocmit un înscris cu punctul de vedere al pârâtei privind acceptarea pretențiilor.
Nemulțumită de această decizie reclamanta a declarat recurs solicitând casarea ei pentru netemeinicie și nelegalitate.
în dezvoltarea motivelor de recurs recurenta apreciază că decizia din apel este dată cu aplicarea greșită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când s-a reținut că sentința nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova nu a avut efect întreruptiv al prescripției în condițiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, pretențiile reclamantei fiind respinse, ca inadmisibile, pe calea somației de plată, deoarece procedura somației de plată, conform art. 1 din O.U.G. nr. 5/2001, vizează realizarea unor creanțe certe, lichide și exigibile ce reprezintă obligații de plată a unor sume de bani, asumate prin contract, condiții îndeplinite în dosarul nr. 11043/2001 al Tribunalului Prahova, dosar în care s-a pronunțat sus-amintita sentință.
Respingerea somației de plată nu privează creditorul de dreptul de a introduce o acțiune potrivit dreptului comun, după cum prevăd dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 5/2001.
De asemenea, instanța de apel a motivat contradictoriu decizia, reținând pe de-o parte că prin contractele de compensare s-au achitat o parte din pretențiile rezultate din contractul nr. 5/1998, iar pe de altă parte că aceste pretenții nu fac obiectul litigiului.
în final, recurenta apreciază că în mod greșit instanța de apel a apreciat că adresa de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002 nu întrerupe prescripția, deoarece nu cuprinde punctul de vedere al pârâtei, deoarece dispozițiile art. 720 din 1 C. proc. civ., nu prevede o asemenea condiție.
Prin notele scrise depuse la dosar intimata a solicitat respingerea recursului.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta:
Critica recurentei referitoare la întreruperea prescripției prin sentința civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002 a Tribunalului Prahova este nefondată, deoarece prin respectiva sentință a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentă în procedura somației de plată.
Chiar dacă potrivit dispozițiilor art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă introducerea unei cereri de chemare în judecată întrerupe prescripția, legiuitorul a reglementat, în ultimul alineat al aceluiași text excepția, stipulând în mod expres că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă, anulată sau perimată.
în speță, cererea recurentei formulată în cadrul procedurii somației de plată a fost respinsă prin sentința civilă nr. 70 din 15 ianuarie 2002, așa încât această sentință nu poate avea efectul stipulat în art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, după cum corect a reținut și instanța de apel.
Susținerea recurentei că într-o asemenea situație are deschisă calea unei acțiuni de drept comun, conferită de dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 5/2001, este irelevantă sub aspectul excepției analizate, interesând numai aspectul formulării acțiunii înlăuntrul termenului legal de prescripție, termen depășit în acțiunea de față.
Chiar dacă motivarea deciziei din apel este contradictorie sub aspectul obiectului litigiului de față, motivare ce urmează a fi amendată, în sensul că obiectul litigiului îl formează plăți datorate în temeiul contractului nr. 5/1998 și actului adițional nr. 1/1998, ea este coerentă sub aspectul cursului prescripției și împlinirii ei în raport de recunoașterea făcută de pârâtă prin contractele de compensare nr. 151 din 23 februarie 1999 și nr. 5 din 7 ianuarie 1999 și data promovării acțiunii, 20 decembrie 2002, aspect necriticat de recurentă.
Neîntemeiată este și critica privind efectul întreruptiv al prescripției al adresei de conciliere nr. 62/345 din 6 februarie 2002, deoarece instanța a analizat această adresă prin prisma dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, reținând că ea nu poate face dovada recunoașterii pretențiilor reclamantei și deci a întreruperii prescripției, neîntocmindu-se urmare acestei adrese vreun înscris cu punctul de vedere al pârâtei, în sensul acceptării pretențiilor și nicidecum în sensul dat de recurentă, precum că s-ar fi adăugat la lege, dispozițiile art. 7201C. proc. civ., necondiționând procedura concilierii de acceptarea din partea pârâtei.
De altfel, concilierea prealabilă în litigiile comerciale reglementată de dispozițiile art. 7201C. proc. civ., nu are ca efect întreruperea prescripției, deoarece, potrivit art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 numai cererea de chemare în judecată are un asemenea efect.
în consecință, curtea a apreciat criticile recurentei ca nefondate, motiv pentru care recursul a fost respins, decizia din apel a fost temeinică și legală.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5002/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5427/2004. Comercial → |
|---|
