ICCJ. Decizia nr. 604/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.604/2004
Dosar nr. 1806/2003
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 235 din 12 martie 2002, pronunţată de Judecătoria Topliţa, judeţul Harghita, în temeiul OUG nr. 88/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, art. 3228, 3229, 3230, 3232, combinat cu art. 13 alin. (1) C. proc. civ., a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulată de reclamanta, SC. B.R. SA, cu sediul în Borsec, judeţul Harghita, împotriva pârâtei, A.P.A.P.S., cu sediul în Bucureşti, având ca obiect acţiune în constatare şi pretenţii, în favoarea Curţii de Apel Târgu Mureş.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că acest conflict este de natură comercială, atât prin prisma părţilor litigante care sunt societăţi cu activitate comercială, cât şi prin prisma obiectului acţiunii, respectiv stabilirea şi acordarea despăgubirilor băneşti raportate la legea specială a privatizării. Astfel, potrivit art. 3231 alin. (1) din HG nr. 450/1999 (publicată în M. Of. nr. 295 din 24 iulie 1999), privind aprobarea normelor metodologice, de aplicare a OUG nr. 88/1997, privind privatizarea societăţilor comerciale, se prevede că „cererile prevăzute la art. 3213 alin. (3), la art. 3228 şi la 3229 sunt de competenţa Curţii de Apel şi se judecă de urgenţă şi cu precădere".
În consecinţă, raportat şi la prevederile art. 13 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că „cererile privitoare la bunuri nemişcătoare se fac numai la instanţa în circumscripţia căreia se află nemişcătoarele", instanţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Tg.Mureş, în raza căruia se află situat imobilul.
Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 145 din 2 iulie 2002, a respins excepţia necompetenţei materiale invocate de reclamanta, SC. B.R. SA, cu sediul în Borsec, judeţul Harghita, şi a admis excepţia invocată de pârâta, A.P.A.P.S., prin sucursala regională Centrul Braşov, cu sediul în Braşov, judeţul Braşov, în sensul că a respins ca inadmisibilă acţiunea în constatarea mărimii despăgubirii, prin stabilirea ca o operaţiune prin justiţie, în conformitate cu prevederile art. 324 alin. (3) din OUG nr. 88/1997, republicată, astfel cum a fost precizată de reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că este vorba despre un litigiu evaluabil în bani, chiar dacă nu se solicită efectiv obligarea la plata despăgubirilor a căror câtime se cere a fi stabilită, instanţa verificând cererea sub aspectul admisibilităţii ei, în raport cu respectarea prevederilor art. 7201 C. proc. civ. Potrivit art. 7201 C. proc. civ., este obligatorie îndeplinirea prealabilă a procedurii concilierii directe, în forma şi termenele prevăzute în mod expres de acest text de lege, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată după data de 2 mai 2001.
Cu referire la dosarul deja înregistrat pe rolul Judecătoriei Topliţa, reclamanta i-a cerut pârâtei să-şi exprime punctul de vedere în legătură cu cererea de despăgubiri, indicându-se prevederile art. 324 alin. (3) şi art. 3228 din Legea nr. 99/1999, republicată, precum şi suma solicitată, cu sublinierea că în cazul în care nu se va da curs demersului său, reclamanta consideră îndeplinită starea de divergenţă conform art. 324 alin. (3).
Apare evident că această încercare de conciliere a fost făcută de reclamantă la mult timp după înregistrarea cererii de chemare în judecată. Chiar şi raportat la prevederile art. 324 alin. (3), conform cărora despăgubirea se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţe prin justiţie, această încercare de conciliere ar fi trebuit efectuată anterior acţionării în justiţie. În plus, dispoziţiile art. 7201 C. proc. civ., sunt suficient de clare pentru a sublinia momentul la care se realizează procedura concilierii directe şi care este situat anterior înregistrării cererii de chemare în judecată, şi nicidecum ulterior acesteia sau în timpul judecăţii. Scopul concilierii directe este tocmai evitarea unui litigiu, cu toate consecinţele de ordin material, dar şi descongestionarea instanţelor, evitarea unor litigii care ar putea fi soluţionate amiabil. Întrucât nu s-a putut face dovada îndeplinirii acestei proceduri, în conformitate cu normele procedurale imperative, instanţa apreciază că este fondată excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, chiar şi aşa cum a fost precizată, astfel că va fi respinsă ca atare. Faţă de modul de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune nu se mai impune a fi analizată.
Împotriva sentinţei civile nr. 145 din 2 iulie 2002, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, a declarat recurs reclamanta, SC. B.R. SA, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectele că această sentinţă a fost dată cu încălcarea competenţei materiale a altei instanţe, precum şi lipsa temeiului legal, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, întrucât s-a stabilit că în cauză lipseşte concilierea directă, în condiţiile art. 7102 C. proc. civ., fiind invocat ca temei de drept art. 304 pct. 3 C. proc. civ.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia de contencios administrativ, prin încheierea pronunţată în Şedinţa publică din 24 iunie 2003, a scos cauza de pe rolul secţiei de contencios administrativ, şi a trimis dosarul spre competentă soluţionare la secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie, cu motivarea că, în raport cu obiectul cererii introductive formulate de SC. B.R. SA, respectiv repararea de către A.P.A.P.S. a prejudiciului cauzat societăţii comerciale privatizate, prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, şi având în vedere că sentinţa recurată a fost pronunţată de secţia comercială şi de contencios administrativ a Curţii de Apel Târgu Mureş, şi în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 56/1993, republicată, potrivit căruia secţia comercială a Curţii Supreme de Justiţie judecă recursurile contra hotărârilor pronunţate în materie comercială, în cazurile determinate de lege, se impune această soluţie.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt întemeiate, în limitele şi argumentele care vor fi expuse, recursul urmând a fi admis, pentru următoarele considerente:
Greşit a apreciat Curtea de Apel Târgu Mureş că este competentă material de a soluţiona cauza în primă instanţă, deoarece cadrul juridic în materie reglementează imperativ criteriile pe baza cărora este stabilită competenţa materială a acestei instanţe. Astfel, Curtea de Apel este competentă de a soluţiona ca instanţă de fond, conform art. 3231 din Legea nr. 99/1999, numai cererile prevăzute la art. 3213 alin. (3), art. 3228 şi art. 3229, judecată care se face de urgenţă şi cu precădere. Apare cât se poate de evident că reglementările art. 3231 sunt de strictă interpretare, ele referindu-se la cererile prin care se atacă actele prevăzute în OUG nr. 88/1997, din 23 decembrie 1997, publicată în M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999, precum şi la cele prin care se valorifică un drept conferit de acestea.
Raportat la obiectul litigiului, de natură comercială, precum şi la momentul soluţionării cauzei, se constată că reclamanta, SC. B.R. SA, a solicitat obligarea pârâtei la despăgubiri băneşti reactualizate, reprezentând repararea prejudiciului, cauzat prin restituirea în natură a imobilului către fostul proprietar, toate aceste aspecte juridice invocate fiind exceptate de la reglementările art. 3228 din Legea nr. 99 din 9 mai 1999, privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, competenţa materială ca instanţă de fond revenind tribunalelor.
În acest sens, relevanţă juridică maximă este conferită de dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., care instituie pentru cadrul expus anterior, o plenitudine de competenţă materială tribunalelor, acestea judecând în primă instanţă procesele şi cererile în materie comercială al căror obiect are o valoare de peste 1 miliard de lei, precum şi cele al căror obiect este neevaluabil în bani.
Pentru argumentele invocate anterior, urmează a admite recursul promovat de SC. B.R. SA, împotriva sentinţei nr. 145 din 2 iulie 2002, a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia comercială şi de contencios administrativ, iar în temeiul art. 304 pct. 3 raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va casa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Harghita.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta, SC. B.R. SA, împotriva sentinţei civile nr. 145 din 2 iulie 2002, a Curţii de Apel Târgu Mureş, pe care o casează şi trimite cauza spre competentă soluţionare în fond la Tribunalul Harghita.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 605/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 603/2004. Comercial → |
|---|
