ICCJ. Decizia nr. 597/2004. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.597/2004
Dosar nr. 594/2002
Şedinţa publică din 17 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 3295, pronunţată, în şedinţa publică din 26 aprilie 2001, de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a fost respinsă, ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta SC C.U. SA, cu sediul în oraşul C.U., judeţul Alba, împotriva pârâtei SC A.R. SA cu sediul în Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, în baza raporturilor contractuale dintre părţi, reclamanta a livrat pârâtei mărfuri cu avize de însoţire, pentru care nu s-au emis facturi. La data de 13 noiembrie 1996, s-a semnat protocolul de compensare nr. 3252, prin care pârâta a recunoscut că datorează suma de 33.380.216 lei, în anexa la procesul-verbal fiind înscrise facturile şi sumele care au condus la această situaţie, fiind nominalizate 10 facturi emise de pârâtă şi 4 facturi emise de reclamantă. De asemenea, la data de 6 august 1999, a fost încheiat contractul de compensare nr. 1 şi s-au compensat datorii ale reclamantei din anul 1997 cu facturi emise de ea în anul 1998, iar la această dată nu a fost luată în calcul compensarea datoriei reclamantei, în cuantum de 33.380.216 lei. Suma de 33.380.216 lei, rămasă neachitată de reclamantă şi menţionată în procesul-verbal de compensare din 13 noiembrie 1996, nu este prescrisă, iar, conform adreselor nr. 672/1999 şi nr. 115/2000, pârâta nu mai are nici o datorie faţă de reclamantă, datoria fiind compensată cu suma de 10.468,7 dolari S.U.A.
Curtea de Apel Bucureşti secţia a VI-a comercială, prin Decizia civilă nr. 1396 din 15 noiembrie 2001, a admis apelul declarat de apelanta, SC C.U. SA, împotriva sentinţei civile nr. 3295 din 26 aprilie 2001, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia comercială, a schimbat în tot sentinţa atacată şi, pe fond, a admis acţiunea, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 10.468,7 dolari S.U.A. la data efectuării plăţii, reprezentând contravaloare marfă, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a stabilit că din probele administrate, părţile nu au înţeles să compenseze cele două creanţe, propunerea intimatei nefiind acceptată de apelantă, prin urmare, instanţa de fond neputând reţine existenţa unei compensaţii convenţionale. S-a apreciat că nu poate fi constatată nici compensaţia prevăzută de art. 1144 C. civ., întrucât, cu privire la creanţa invocată de intimată, scadentă în 1996, nu s-au produs suficiente probe din care să rezulte că aceasta este certă, adică existenţa să nu mai fie discutabilă juridic. Astfel, părţile au încheiat procesul-verbal de compensare nr. 3235, la data de 13 noiembrie 1996, în temeiul art. 3 din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune fiind prescris la data invocării compensării, respectiv la data de 26 aprilie 2000.
Împotriva deciziei civile nr. 1396 din 15 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială, a promovat recurs pârâta SC A.R. SA, care a criticat această hotărâre judecătorească pentru nelegalitate şi netemeinicie, sub aspectul că, prin interpretarea greşită a probelor administrate, s-a considerat în mod eronat că, în cauză, nu a intervenit compensaţia legală a sumei pretinse de intimată cu suma de 33.380.216 lei, pe care aceasta o datora recurentei, datorie care este certă şi exigibilă la data de 26 aprilie 2000, nefiind prescris dreptul la acţiune, fiind invocat, ca temei de drept al recursului, dispoziţiile art. 1144, art. 1151 şi art. 1113 C. civ., art. 6 şi urm. din Legea nr. 82/1991, precum şi art. 304 pct. 8 şi 9, raportat la art. 312 alin. (2) C. proc. civ.
Intimata-reclamantă, SC C.U. SA, a depus întâmpinare, motivată în fapt şi în drept, prin care a solicitat respingerea recursului.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport cu criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, urmând a le respinge pentru următoarele considerente.
Printr-o corectă şi integrală apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc, răspunderea care se instituie în cazul nerespectării clauzelor contractuale, precum şi dispoziţiile legale aplicabile litigiului de natură comercială.
De necontestat că între părţi a fost încheiat contractul pe bază de comision pentru export cu nr. 89/1993, prin care comitentul a împuternicit pe comisionar să vândă la export produsele sale, care sunt stabilite, de comun acord, pe baza ofertei comitentului (dosarul nr. 3111/2000 al Tribunalului Bucureşti, secţia comercială). În baza acestui contract, reclamanta a livrat pârâtei, cu avizul de însoţire a mărfii nr. 0493765/1997, două freze şi o consolă pentru care s-a emis factura nr. 100093/1997, iar cu avizul de însoţire a mărfii nr. 0497449/1998, un strung şi accesoriile speciale, pentru care s-a emis factura nr. 100027/1998. Valoarea totală a celor facturi a fost de 25.176 dolari S.U.A., din care pârâta a achitat suma de 14.707,3 dolari S.U.A., cu întârziere, rămânând de plată o diferenţă de 10.468,7 dolari S.U.A.
Ulterior emiterii facturilor menţionate, a fost încheiat, la data de 6 august 1999, contractul de compensare nr. 1, vizat şi semnat de reprezentanţii legali ai celor două societăţi, prin care părţile au compensat datorii reciproce, în sumă de 2.443,7 dolari S.U.A., şi procesul-verbal prin care pârâta recunoaşte că au de achitat contravaloarea a trei facturi fiscale, din care două fac obiectul prezentului litigiu, respectiv, factura nr. 100093/1997 şi factura nr. 100027/1998 (dosar fond). Din analiza procesului-verbal din 6 august 1999, reiese cu maximă claritate că SC A.R. SA Bucureşti mai are de plată, către SC C.U. SA, suma de 18.220,30 dolari S.U.A.
Deoarece pârâta a plătit la data de 31 decembrie 1999, suma de 7.751,6 dolari S.U.A., a rămas de plătit către reclamantă, raportat la procesul-verbal din data de 6 august 1999, o diferenţă în sumă de 10.468,7 dolari S.U.A.
În acest context probator, bine a apreciat instanţa de apel că părţile nu au înţeles să compenseze cele două creanţe de 10,468,7 dolari S.U.A. şi 33.380.216,46 lei, propunerea pârâtei nefiind acceptată de reclamantă, prin urmare, neputând fi reţinută existenţa unei compensaţii convenţionale.
Nu poate fi acceptată nici teza acreditată de recurentă, în sensul constatării compensaţiei legale intervenită între părţi, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 1144 C. civ., se impune ca aceste creanţe să fie certe, lichide şi exigibile, respectiv, neîndoielnice, determinate în întinderea lor, condiţii care nu se regăsesc în prezenta speţă.
Invocarea de către recurentă a adresei nr. 78 din 4 octombrie 2000, prin care reclamanta a recunoscut datoria de 38.232.000 lei, care include şi suma facturilor din anii 1995 şi 1996, în valoare de 33.380.216,46 lei, nu poate fi apreciată ca o întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât a intervenit după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă, datoria fiind născută la 28 decembrie 1995 şi, respectiv, 2 aprilie 1996.
Părţile au încheiat procesul-verbal de compensare nr. 3235 la data de 13 noiembrie 1996, iar, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958, privind prescripţia extinctivă, a fost prescris, la data invocării compensării, respectiv, data de 26 aprilie 2000.
Motivat şi amplu argumentat, instanţa de apel s-a pronunţat asupra tuturor aspectelor litigioase, cu trimitere la probele administrate de părţi, astfel încât aceste argumentări expuse anterior fac ca toate criticile formulate de recurentă să fie nejustificate, fiind respectat cadrul juridic în materie.
Astfel fiind, urmează a se respinge, ca nefondat recursul promovat de pârâta SC A.R. SA Bucureşti, nefiind îndeplinite una din dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., menţinând ca legală şi temeinică Decizia civilă nr. 1396 din 15 noiembrie 2001, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI a comercială.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta, SC A.R. SA Bucureşti, împotriva deciziei nr. 1396 din 15 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia VI comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 603/2004. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 592/2004. Comercial → |
|---|
