ICCJ. Decizia nr. 503/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința arbitrală nr. 244 din 4 decembrie 2003, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a municipiului București a admis acțiunea formulată de reclamanta SC E. SA cu sediul în Bacău împotriva pârâtei A.D.S. cu sediul în București, în sensul că a constatat inexistența dreptului pârâtei și a obligației corelative a reclamantei având ca obiect plata sumei de 6.348.932.373 lei reprezentând redevența stabilită conform contractului de concesiune nr. 1 din 7 noiembrie 2001, pentru culturile de viță de vie și floarea soarelui pentru anul 2002.
Tribunalul Arbitral a reținut în fond, din actele și lucrările dosarului, probele administrate, susținerile părților atât oral cât și scris, prin concluziile depuse la dosar, că între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr. 1 din 7 noiembrie 2001 și actul adițional nr. 1 la acest contract. Pe baza acestor înțelegeri, reclamanta a primit în concesiune terenul cu destinație agricolă de 1483,40 ha teren arabil, 103 ha pășuni, 71 ha fânețe și 948 ha viță de vie în extravilanul localității Gura Vadului, jud. Prahova. Reclamanta s-a obligat să plătească pârâtei o redevență reprezentând echivalentul în lei al cantității de 1408 kg grâu STAS 813/68/ha anual pentru terenul arabil și echivalentul cantității de 1392,3 kg grâu STAS 813/68/ha anual pentru pășuni așa cum rezultă din Capitolul 4 din contractul de concesiune.
Conform Capitolului 5 din contract, redevența se datorează începând cu anul agricol 2001 - 2002 urmând a fi plătită în patru tranșe, respectiv 5 % până la data de 31 martie, 15 % până la data de 30 iunie, 30 % până la data de 30 septembrie și 50 % până la data de 31 decembrie, pentru fiecare an al perioadei de concesiune. Pentru executarea cu întârziere a obligației de plată a redevenței, concesionarul datorează penalități de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate la valoarea redevenței restante. Neplata redevenței în termen de 30 de zile de la scadență, din culpa exclusivă a concesionarului, permite concedentului să procedeze în mod unilateral la rezilierea de plin drept a contractului de concesiune după o notificare prealabilă din partea concedentului. Totodată, conform Capitolului 8, pct. 8.7, concesionarul și-a asumat obligația de a asigura culturile la o societate de asigurări agreată de concedent, cel puțin riscurile standard și pentru valoarea redevenței datorate, urmând ca eventualele despăgubiri să revină concedentului prin cesionarea despăgubirilor în favoarea sa.
în anul agricol 2001 - 2002, deși pârâta a emis facturile pentru tranșele din redevență restante la datele de 30 iunie, 30 septembrie și 31 decembrie 2002, reclamanta nu a plătit aceste tranșe în sumă totală de 6.348.932.373 lei pentru culturile de floarea soarelui și viță de vie.
Din actele de constatare a pagubelor parțiale nr. 1580 din 18 iulie 2002, înregistrate la D.G.A.I.A. Prahova sub nr. 4027 din 22 iulie 2002, din procesele verbale de constatare definitivă a pagubelor nr. 288 din 1 noiembrie 2002, înregistrate la D.G.A.I.A. Prahova sub nr. 7116 din 4 noiembrie 2002 rezultă că fenomenul de secetă a afectat cultura de floarea soarelui în proporție de 60 % pe o suprafață de 230 ha. și în proporție de 44 % pe o suprafață de 160 ha. Aceste acte sunt semnate de reprezentanții instituțiilor abilitate potrivit legii, fiind aprobate de D.G.A.I.A. Prahova.
Comisia de calamități constituită din reprezentanții Primăriei Călugăreni, Primăriei Gura Vadului, D.G.A.I.A. Prahova și Direcției de Finanțe a încheiat la data de 29 mai 2002 actele de constatare înregistrate la D.G.A.I.A. Prahova sub nr. 3085 din 11 iunie 2002 prin care se atestă că fenomenul de secetă a calamitat culturile de viță de vie în medie cu 33 %.
Ulterior, prin actele de constatare nr. 1961 din 17 iulie 2002, înregistrate la D.G.A.I.A. Prahova sub nr. 4238 din 31 iulie 2002 și din procesele verbale nr. 289 din 1 noiembrie 2002, înregistrate la D.G.A.I.A. Prahova sub nr. 1475 din 4 noiembrie 2002, rezultă că fenomenul de secetă a afectat cultura de viță de vie în anul agricol 2001 - 2002 de pe terenul concesionat reclamantei, în proporție de 72 %. Din nota aflată la dosar, semnată de reprezentanții SC E. SA Bacău și SC T. SA Gura Vadului, D.G.A.I.A. Prahova și Primăria Gura Vadului, rezultă că în suprafețele de teren menționate în actele de constatare a calamităților nr. 4283 din 31 iulie 2002 este inclus și terenul cultivat cu viță de vie, teren care a fost concesionat reclamantei de către pârâtă pe teritoriul comunei Gura Vadului, jud. Prahova.
De asemenea, martorii experți audiați în cauză au precizat că, în anul 2002, seceta a afectat cultura de floarea soarelui, astfel încât această cultură nu s-a putut reface decât în proporție de 30 - 35 % în raport cu producția normală pe suprafața cultivată. De asemenea, seceta a afectat cultura de viță de vie, astfel încât producția obținută a fost cea mai mică pentru întreaga perioadă 1992 - 2002. Producția obținută nu a fost suficientă nici măcar pentru acoperirea cheltuielilor.
Așa fiind, în cauză sunt întrunite cerințele forței majore, conform art. 12 din contractul de concesiune. Susținerile pârâtei, în sensul că fenomenul de secetă nu este nici absolut imprevizibil, nici absolut invincibil nu sunt întemeiate. împrejurarea că fenomenul de secetă poate fi prognozat pe baza unor elemente statistice furnizate de specialiștii în meteorologie nu este de natură să ducă la o altă concluzie, întrucât prognoza nu reprezintă o certitudine nici în legătură cu momentul, nici în legătură cu locul unde se va manifesta fenomenul de secetă. Punctul de vedere al pârâtei ar duce la concluzia că, pe baza unor simple prognoze meteorologice, reclamanta ar trebui să cultive terenurile primite în concesiune. într-o asemenea situație ipotetică, pârâta ar pretinde însă în continuare plata redevenței întrucât, dacă nu acceptă exonerarea de răspundere în cazul în care seceta a intervenit, cu atât mai mult nu ar accepta această exonerare numai pe baza unei simple prognoze. De asemenea, reclamanta nu și-a asumat prin contractul de concesiune obligația de a efectua lucrări de irigații. De altfel, în mod rezonabil, reclamanta nici nu și-ar fi putut asuma o asemenea obligație exorbitantă care ar fi necesitat, pentru realizarea ei, investiții exorbitante.
Faptul că societatea de asigurare nu a inclus între elementele de risc și fenomenul de secetă nu este de natură să înlăture caracterul absolut invincibil și absolut imprevizibil al secetei. Politica de contractare în materia asigurărilor nu are relevanță în caracterizarea forței majore. Important este că reclamanta a făcut dovada că a plătit polița de asigurare la care s-a obligat potrivit contractului.
Ca urmare, sunt îndeplinite cerințele prevăzute în art. 1082 C. civ., reclamanta justificând că neexecutarea obligației de plată a redevenței în sumă de 6.348.932.373 lei provine dintr-o cauză străină, care nu îi poate fi imputată.
Procedura prevăzută în Capitolul 12 din contractul de concesiune, conform căreia reclamanta trebuia să comunice pârâtei cauza de forță majoră în 3 zile de la intervenția acesteia, nu este de natură să schimbe această concluzie. într-adevăr, pe de o parte fenomenul de secetă, așa cum au arătat și martorii experți, nu are o manifestare instantanee, el fiind rezultanta evoluției factorilor de climă într-o perioadă de timp (anul agricol), în raport cu perioada de germinație, de maturizare și de recoltare a culturilor, în funcție de specificul fiecărei culturi. Ca urmare, constatarea fenomenului de secetă în mod definitiv s-a produs în momentul întocmirii proceselor verbale de constatare definitivă a pierderilor (1 noiembrie 2002). Or reclamanta a notificat pârâtei cazul de forță majoră la data de 17 septembrie 2002 prin adresa nr. 1126, înregistrată la A.D.S. sub nr. 33666 din 19 septembrie 2002.
Pe de altă parte, nerespectarea formalităților de comunicare a cauzei de forță majoră nu lipsește de eficiență cauza străină sub aspectul exonerării de răspundere. în Capitolul 12 pct. 12.3 din contractul de concesiune se prevede că sancțiunea pentru nerespectarea acestor formalități constă în suportarea de către partea în culpă a tuturor daunelor provocate celeilalte părți. Așadar, sancțiunea contractuală nu este lipsirea de eficiență a cauzei străine, ci eventuala obligare a reclamantei la plata daunelor provocate pârâtei, în măsura în care pârâta ar face o asemenea dovadă.
împrejurarea că fenomenul de secetă nu a produs calamitatea totală a culturilor de floarea soarelui și viță de vie nu împiedică exonerarea reclamantei de plata redevenței cât timp valoarea producției obținute a fost mai mică decât valoarea cheltuielilor făcute de reclamantă, cum au precizat martorii experți.
De altfel, este de observat că pârâta nu a solicitat rezilierea contractului de concesiune, conform Capitolului 5 pct. 5.8 din contractul de concesiune, ceea ce pune în evidență dubiul pârâtei cu privire la împrejurările de fapt care au împiedicat-o pe reclamantă să plătească ratele scadente din redevență.
Acțiunea în constatare este admisibilă întrucât, în speță, nu se pune problema realizării unui drept, ci a constatării inexistenței unui drept și a unei obligații corelative. Interesul reclamantei cu privire la constatarea inexistenței dreptului pârâte de a cere plata sumei în litigiu este conturat nu numai de nevoia de a preveni executarea acestei creanțe, cât și nevoia de a înlătura incertitudinea existentă în relațiile contractuale, ținând seama că, în speță, este vorba de un contract cu executare succesivă, încheiat pe o mare durată de timp. Reclamanta are interesul să prevină deci nu numai plata sumei în litigiu ci și eventuala reziliere a contractului.
Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 522 din 11 mai 2004, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea în anulare formulată de pârâta A.D.S. București împotriva sentinței arbitrale nr. 244 din 4 decembrie 2003, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC E. SA Bacău.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a stabilit că dispozițiile articolului 1082 C. civ., sunt invocate în cuprinsul sentinței arbitrale doar atunci când se face încadrarea juridică a evenimentului analizat, respectiv seceta, în categoria cazurilor de forță majoră și nu pentru furnizarea temeiului juridic al admiterii acțiunii arbitrale. încălcarea normei cuprinse în art. 1082 C. civ., ar însemna ca în pofida prevederilor acesteia, tribunalul arbitral să fi obligat pe debitor la plata de daune interese, deși intervenția cazului de forță majoră îl exonerează de răspundere. Tribunalul arbitral în mod corect a calificat seceta drept caz de forță majoră având în vedere actele de constatare, precum și concluziile comisiei de calamități și ale martorilor experți în cauză. în speță nu s-au solicitat și nici nu s-au acordat daune interese.
O încălcare a dispozițiilor art. 1156 C. civ., s-ar fi realizat doar în situația în care obiectul obligației fiind un corp cert determinat care a pierit a fost scos din comerț sau s-a pierdut astfel încât să nu se știe de existența lui, tribunalul arbitral l-ar fi obligat pe debitor la executarea obligației.
în ceea ce privește ultimul motiv de anulare, judecarea cauzei s-a făcut de către arbitrul unic în conformitate cu dispozițiile art. 360 alin. (1) C. proc. civ. și în temeiul contractului încheiat între părți.
împotriva deciziei nr. 522 din 11 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a declarat recurs pârâta A.D.S. cu sediul în București, care a criticat această hotărâre judecătorească, în esență, sub aspectul că a fost dată cu interpretarea greșită a legii, deoarece contractul de concesiune este un contract sinalagmatic și în acest caz riscul este suportat în principiu de debitorul obligației imposibil de executat, fiind invocat ca temei de drept al recursului dispozițiile art. 299 și art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
Intimata reclamantă SC E. SA Bacău a formulat întâmpinare motivată în fapt și în drept, prin care a cerut respingerea recursului.
înalta Curte, analizând materialul probator administrat în cauză, în raport de criticile formulate în cererea de recurs, constată că acestea sunt neîntemeiate, urmând a respinge, ca nefondat, recursul promovat de pârâta A.D.S., pentru următoarele considerente:
Printr-o corectă și integrală apreciere a probelor, instanța de fond a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părți, amplu motivat și bine argumentat, fiind dată o eficiență juridică maximă dispozițiilor imperative, prevăzute de art. 364 C. proc. civ. De necontestat că o hotărâre arbitrală poate fi desființată, numai prin acțiune în anulare și numai pentru unul din motivele expres și limitativ enumerate de textul legal invocat, iar în condițiile art. 364 lit. i) numai atunci când hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziții imperative ale legii. Apare cât se poate de evident că în speță nu sunt aplicabile aceste situații descrise anterior.
Apare nejustificată critica formulată în motivele de recurs și fundamentată, în sensul că instanța a apreciat că starea de secetă constituie caz de forță majoră, iar în speță nu s-au interpretat corect dispozițiile art. 1156 și art. 1082 C. civ.
Din conținutul contractului de concesiune nr. 1 din 7 noiembrie 2001, paragrafele 12.1-12.3, reiese că, în situația în care una din părțile semnatare este împiedicată să-și îndeplinească întocmai obligațiile contractuale, ca urmare a unui eveniment de forță majoră, partea astfel afectată este exonerată de orice răspundere. Manifestarea fenomenului de secetă pentru anul agricol 2002 pe raza Județului Prahova a fost probat cu acte și martori, analizat ca un fenomen complex, cu manifestare lentă, asociat cu lipsa precipitațiilor, ceea ce provoacă efecte negative vizibile asupra unor componente ale mediului geografic, în primul rând a vegetației. Raportat la situația geografică a terenurilor, a tipului de cultură, floarea soarelui și viță de vie, a climei caracteristice, seceta a constituit un fenomen imprevizibil. Corect stabilită de tribunalul arbitral că seceta constituie caz de forță majoră, a fost dată și o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1082 C. civ., în speță nefiind acordate daune interese.
Potrivit art. 1156 C. civ., atunci "când obiectul obligației este un corp cert și determinat, de piere, de se scoate din comerț sau se pierde, astfel încât absolut să nu știe de existența lui, obligația este stinsă, dacă lucrul a pierit sau s-a pierdut, fără greșeala debitorului și înainte de a fi pus în întârziere". Nu este corect modul de interpretare dat de recurentă atunci când susține că per a contrario, dacă obligația de a da are drept obiect bunuri de gen, obligația nu se consideră stinsă, deoarece procurarea bunurilor de gen similare care să le înlocuiască pe cele pierdute sau distruse, este întotdeauna posibilă. Forța majoră a acționat nu asupra obligației de a plăti redevența, care are ca obiect o sumă de bani, deci bunuri de gen, ci asupra activității de cultivare a terenului și de realizare a recoltelor pentru plata redevenței.
Așadar, sub acest aspect, este neîntemeiată apărarea recurentei în sensul că, întrucât bunurile de gen nu pier, obligația de plată a pârâtei ar subzista indiferent de acțiunea forței majore.
Cadrul juridic și argumentele expuse anterior, au făcut ca toate criticile formulate în cererea de recurs de pârâta A.D.S. București au fost înlăturate, ca neîntemeiate, s-a respins, ca nefondat, recursul, nu au fost îndeplinite nici una din dispozițiile art. 304 C. proc. civ., s-a menținut ca legală și temeinică decizia nr. 522 din 11 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială.
| ← ICCJ. Decizia nr. 506/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 491/2005. Comercial → |
|---|
