ICCJ. Decizia nr. 5136/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 16 decembrie 1997, reclamanta SC E. SA, sucursala D.D.T.S., a chemat în judecată pârâta SC H. SA, sucursala P.F.T.S., solicitând să fie obligată la plata sumei de 564.009.723 lei, reprezentând 385.423.345 lei majorări de tarif de 0,2 % pe zi și 178.586.376 lei penalități pentru întârzierea în decontare a contravalorii cantităților de energie electrică livrată, conform contractelor, în perioada august 1995 - iulie 1997.
Prin sentința nr. 424 din 17 noiembrie 1998 a Tribunalului Mehedinți, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
Instanța a reținut că potrivit art. 93 din regulament la H.G. nr. 236/1993, majorările de 0,2 % pe zi se aplică pentru întârzieri la plată de peste 10 zile, iar după 15 zile intervine o altă sancțiune, respectiv întreruperea furnizării energiei electrice, însă reclamanta nu a procedat în consecință, continuând să livreze energie cu aplicarea majorării de tarif, contrar dispozițiilor art. 93 din regulament.
în ce privește penalitățile de întârziere, instanța de judecată a apreciat că nici acestea nu sunt datorate întrucât ar fi aplicată o penalitate la altă penalitate.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, întrucât prevederile art. 93 reprezintă doar o posibilitate și nu o obligație de întrerupere a energiei și deci pentru întârziere se datorează sporul de tarif de 0,2 % pe zi. Că nu există autoritate de lucru judecat pentru suma de 10.041.179 lei, întrucât în altă cauză s-a renunțat la acestea și se solicită în acțiunea de față, că penalitățile nu au fost calculate la majorări ci la facturile pentru energie electrică livrată.
Prin decizia nr. 551 din 30 iunie 1999 a Curții de Apel Craiova, apelul a fost respins.
Astfel s-a reținut că din probele administrate a rezultat că părțile au contracte și datorii reciproce în perioada august 1995- iulie 1997, care au fost compensate iar reclamanta are debite mai mari pentru perioada respectivă și deci, pârâta nu poate fi obligată la majorări de tarif și penalități, operând compensarea legală a debitelor.
Cu privire la suma de 10.041.179 lei s-a reținut că există autoritate de lucru judecat, prin sentința nr. 750/ C din 7 octombrie 1997, s-a reținut că această sumă nu se datorează nefiind dovedită și deci în dosarul de față nu mai poate fi solicitată.
împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs, care a fost admis prin decizia nr. 3634 din 29 iunie 2000 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, a fost casată decizia atacată și cauza trimisă spre rejudecare.
S-a reținut că în ceea ce privește cererea pentru 10.041.579 lei despre care se consideră că există autoritate de lucru judecat, trebuie observat că această sumă face parte din obiectul cererii pentru care, s-a diminuat acțiunea și se solicită în dosarul de față sau este de fapt suma de 10.041.579 lei, pentru care instanțele s-au pronunțat prin sentința nr. 750 din 7 octombrie și decizia curții de apel nr. 456/1998.
Cât privește fondul cauzei, în rejudecare urmează a se lămuri aspectele rezultate din compensările intervenite, având în vedere că obligațiile contractuale existau între părți, cu efect direct în bugetul acestora, în timp ce compensările s-au făcut la nivelul forului reclamantei și în raport de mecanismele de compensare, dacă există o culpă din partea pârâtei, care a produs întârzieri.
Curtea de Apel Craiova, secția comercială, în rejudecare prin decizia nr. 62 din 3 decembrie 2003 a respins apelul declarat de reclamantă.
în considerentele acestei decizii s-a reținut că suma de 10.041.579 lei este aferentă acțiunii în dosarul Tribunalului Mehedinți și nu există autoritate de lucru judecat.
S-a mai reținut că în raport de data emiterii facturilor și termenele de plată prevăzute în registru și contract, decontarea prin compensare s-a făcut cu întârziere, expertizele efectuate atât la fond cât și în apel evidențiind cu claritate că în permanență datoriile R.E.N.E.L., pentru lucrările efectuate au fost mai mari decât contravaloarea energiei electrice datorate.
Din constatările evidențiate în cauză instanța de apel, în rejudecare a mai reținut că de fapt, operațiunea de compensare implică un sistem centralizat, de la unitățile sucursale la unitățile centrale, nefiind pur și simplu o compensare între datoriile celor două sucursale, astfel că nu se poate considera că există o întârziere culpabilă din partea pârâtei.
La data de 19 ianuarie 2004, reclamanta a declarat recurs, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 301 și art. 313 C. proc. civ.
Recurenta nu a indicat temeiurile de drept pe care și-a fundamentat cererea.
Criticile formulate de reclamantă vizează netemeinicia și nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, în sensul că s-a apreciat că datoriile R.E.N.E.L. către SC H. SA au fost de fiecare dată mai mari decât datoriile acesteia către R.E.N.E.L.
în acest sens se susține că instanța a concluzionat greșit în baza probatoriului administrat în cauză, expertiza neavând ca obiectiv să determine datoria părților la nivel central.
2. Instanța a apreciat de asemenea eronat că termenele de plată nu se mai aplică, R.E.N.E.L. operând și dispunând compensările. Fiind vorba de o compensare convențională, susține recurenta, aceasta nu stinge accesoriile, iar împrejurarea că părțile nu au încheiat un act adițional din care să rezulte că nu se mai aplică temeiurile, greșit instanța în lipsa acestei probe a pronunțat soluția de respingere a apelului.
Pentru aceste motive reclamanta a solicitat admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.
Cu înscrisul aflat la dosar recurs, recurenta a arătat că A.V.A.S. București s-a subrogat în drepturile procesuale ale SC E. SA, sucursala D.D.T.S., depunând și acte în susținere.
Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Examinând cele două motive de recurs, deși nu este indicat temeiul de drept, din formularea acestora ar rezulta că se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7, iar din susținerile orale, recurenta a indicat și punctul 9 al aceluiași articol.
Critica formulată la punctul 1 nu poate fi primită, având în vedere că decizia atacată a fost motivată în baza probatoriului administrat inclusiv expertiza, răspunzând la chestiunile pentru care pricina a fost trimisă spre rejudecare.
S-a stabilit astfel că în permanență datoriile R.E.N.E.L., pentru lucrările efectuate au fost mai mari decât contravaloarea energiei electrice datorate, iar procedura plății prin compensare odată aprobată, a devenit obligatorie și trebuia utilizată în acest sens.
Din constatările reținute de instanțele de judecată, a rezultat că de fapt operațiunea de compensare implică un sistem centralizat de la unitățile sucursale la unitățile centrale, astfel că nu se poate considera o întârziere culpabilă din partea pârâtei.
Prin obiectivele expertizei, necontestate de parte, implicit trebuia să se facă trimitere la ordinele de compensare între datoriile părților, astfel că susținerea recurentei, în sensul că expertiza nu a avut ca obiectiv determinarea datoriilor la nivelul central, nu este fondată.
Nici critica privind natura compensării nu este întemeiată, având în vedere că sistemul adoptat cu R.E.N.E.L. și care este obligatoriu pentru reclamantă, face ca nici termenele de plată stabilite prin contract nu mai pot fi aplicate, R.E.N.E.L. dispunând și operând compensările.
Față de cele ce preced, Curtea în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., a dispus respingerea recursului, ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5187/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5146/2005. Comercial → |
|---|
