ICCJ. Decizia nr. 5587/2005. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.5587/2005
Dosar nr. 1753/2005
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2005
Asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 26 noiembrie 2003, reclamanta SC V.I. SRL Constanţa a chemat în judecată pe pârâta C.M.Î.C. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la predarea integrală a spaţiului ce formează obiectul contractului de locaţiune înregistrat la 6 septembrie 2002 situat în Constanţa, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că între părţi a fost încheiat contractul de locaţiune din 6 septembrie 2002 prin care pârâta s-a obligat să transmită dreptul de folosinţă asupra imobilului compus din parter, etaj 1 şi 2 şi dotările aferente.
Locatorul şi-a îndeplinit parţial obligaţia asumată în sensul că parterul imobilului a fost predat numai în parte, motivat de faptul că asupra acestor spaţii erau în derulare contracte de închiriere încheiate cu terţii. Predarea acestor spaţii urma să se realizeze în momentul denunţării sau încetării prin ajungere la termen a acestor convenţii.
Această obligaţie asumată de pârâtă nu a fost îndeplinită până la promovarea acţiunii de către reclamantă.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii susţinând că acţiunea reclamantei este inadmisibilă deoarece a fost formulată la un an şi 3 luni de la data încheierii contractului în condiţii în care obligaţia de predare intervenea la data semnării contractului.
Pârâta a mai susţinut că suprafaţa imobilului ce face obiectul închirierii a fost predată integral, conform clauzelor contractuale, obiectul contractului fiind parterul, etaj 1 şi etaj 2 şi nu parterul integral.
Tribunalul Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 6855/ COM din 7 septembrie 2004 a admis acţiunea formulată de reclamanta SC V.I. SRL Constanţa în contradictoriu cu pârâta C.M.Î.C., a obligat pârâta să predea reclamantei suprafaţa de 516,26 mp situată la parterul imobilului C.M. din Constanţa, cu cheltuieli de judecată în sumă de 10.000.000 lei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut că raporturile contractuale dintre părţi sunt guvernate de contractul de locaţiune având ca obiect folosinţa temporară a imobilului compus din parter, etaj 1 şi etaj 2 şi dotările aferente, imobil situat în Constanţa şi că părţile nu au indicat în contract suprafaţa ce face obiectul închirierii, limitându-se la identificarea generică a acestuia.
Întrucât pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a unei suprafeţe de 516,26 mp situată la parterul imobilului, instanţa a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 969 şi art. 1073 C. civ. coroborate cu dispoziţiile art. 1421 C. civ. şi art. 9 din contract.
Apelul declarat de pârâta C.M.Î.C. împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia civilă nr. 35/ COM din 24 februarie 2005.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de control judiciar a reţinut că prin contractul de locaţiune din 6 septembrie 2002 încheiat între părţi, pârâta a transmis reclamantei dreptul de folosinţă asupra imobilului compus din parter, etaj 1 şi etaj 2 situat în Constanţa. Conform art. 1 din contract „imobilul ce face obiectul prezentului contract este descris în anexa nr. 1 care face parte integrantă din convenţie". A mai reţinut instanţa că dispoziţiile art. 11 din contract care prevăd „obligaţia de convocare în scris a locatarului la finalizarea lucrărilor necesare pentru aducerea imobilului în stare corespunzătoare" nu sunt aplicabile în cauză deoarece vizează obligaţia stabilită prin art. 9 din contract şi se referă la întocmirea procesului-verbal relativ la starea nouă a imobilului şi nu la identificarea suprafeţelor din imobil, închiriate.
Corect a apreciat instanţa de fond că intenţia părţilor a fost aceea de a include în obiectul contractului de locaţiune întreaga suprafaţă a parterului imobilului, iar obligaţia de predare a întregii suprafeţe nu a fost îndeplinită de către pârâtă fapt ce a atras incidenţa dispoziţiilor art. 969, 1073 şi 1421 C. civ.
În ceea ce priveşte rezilierea de plin drept a contractului o astfel de sancţiune poate fi aplicată de către creditorul care şi-a executat sau se declară gata să-şi execute obligaţiile.
Apelanta-pârâtă nu se poate apăra prin faptul că a declarat reziliat de plin drept contractul de locaţiune întrucât ea însăşi nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind predarea întregii suprafeţe închiriate către intimata-reclamantă.
Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs, în termen legal, motivat şi timbrat pârâta C.M.Î.C. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie susţinând în esenţă că:
I. Hotărârea recurată a fost pronunţată de o instanţă necompetentă material, deoarece, soluţia tradiţională a doctrinei şi practicii comerciale a fost aceea de a include vânzarea şi închirierea de bunuri imobile, chiar dacă acestea au destinaţia de spaţii comerciale, în categoria actelor juridice civile şi nu a operaţiunilor comerciale.
Temeiul juridic invocat de intimată drept cauză a cererii de chemare în judecată şi anume obligaţia de predare a bunului, izvorăşte dintr-un contract de închiriere a unui imobil, contract care conform celor arătate mai sus este un act juridic civil şi nu unul comercial.
II. Instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare şi asupra unor dovezi hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei.
Obligaţia de predare a bunului asumată de pârâtă prin contractul de închiriere încheiat, nu avea cum să privească spaţiul integral de la parterul imobilului, atât timp cât o parte din acesta făcea deja la momentul încheierii contractului cu intimata, obiectul altor contracte de închiriere încheiate cu terţi.
III. Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii.
Conţinutul contractului de închiriere încheiat cu intimata a fost interpretat în mod greşit de către instanţa de fond şi apel ca privind spaţiul integral de la parterul imobilului.
IV. Hotărârea a fost dată cu încălcarea legii.
Nu se poate reţine că pârâta a transmis intimatei dreptul de folosinţă asupra unor spaţii a căror folosinţă se afla în acel moment în legala folosinţă a unor terţi, semnatari ai unor contracte de închiriere anterioare celui invocat de intimată.
În consecinţă, în temeiul art. 304 pct. 3, 8, 9, 10 C. proc. civ. pârâta C.M.Î.C. a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi motivat în principal, casarea deciziei recurate şi a hotărârii primei instanţe necompetentă material şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond către instanţa civilă competentă iar în subsidiar în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă materială, modificarea în totalitate a deciziei recurate în sensul admiterii apelului, anulării sentinţei date de prima instanţă şi respingerii ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond, apel şi recurs.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Întrucât un contract de închiriere încheiat între comercianţi este un contract comercial, fiind supus jurisdicţiei comerciale cauza are o natură comercială şi prin urmare competenţa instanţelor a fost corect determinată în raport de obiectul cererii de chemare în judecată.
Prin contractul de locaţiune din 6 septembrie 2002 încheiat între părţi, pârâta a transmis reclamantei dreptul de folosinţă asupra imobilului compus din parter, etaj 1 şi etaj 2 situat în Constanţa. Conform art. 1 din contract „imobilul ce face obiectul prezentului contract este descris în anexa nr. 1 care face parte integrantă din convenţie".
Instanţa de fond şi instanţa de apel în mod corect au apreciat că intenţia părţilor a fost aceea de a include în obiectul contractului de locaţiune întreaga suprafaţă a parterului imobilului, iar obligaţia de predare a întregii suprafeţe nu a fost îndeplinită de către pârâtă, fapt ce atrage incidenţa art. 969, 1073 şi 1421 C. civ.
Pârâta nu se poate apăra prin faptul că a declarat reziliat de plin drept contractul de locaţiune întrucât ea însăşi nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale privind predarea întregii suprafeţe închiriate reclamantei.
Din probele administrate în cauză rezultă că obiectul convenţiei îl constituie transmiterea temporară a dreptului de folosinţă asupra întregului imobil situat în Constanţa şi că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare a spaţiului închiriat la parterul imobilului, aşa cum a fost identificată prin raportul de expertiză cu o suprafaţă de 516,26 mp la parterul imobilului iar convenţia legal făcută are putere de lege între părţile contractante astfel că este îndreptăţit creditorul să obţină îndeplinirea exactă în natură a obligaţiei asumate de debitorul său.
Obligaţia de predare este atât contractuală, art. 9 alin. (1) din contract, cât şi legală, potrivit dispoziţiilor art. 1421 C. civ.
Atât timp cât părţile au convenit asupra închirierii imobilului C.M. aşa cum rezultă din contract şi cum confirmă martorii care au participat la negocieri şi cum nu au făcut nici o menţiune relativă la excluderea unei suprafeţe din totalul unitar pe care îl constituie spaţiul menţionat, apărările pârâtei nu pot fi primite.
Din examinarea actelor de la dosar prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză rezultă că atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au apreciat în mod corect actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză şi în consecinţă, Înalta Curte va respinge recursul declarat, ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., menţinând, ca legală, Decizia atacată.
În baza art. 274 C. proc. civ. recurenta urmează a fi obligată la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.M.Î.C. împotriva deciziei nr. 35/ COM din 24 februarie 2005 a Curţii de Apel Constanţa.
Obligă recurenta să plătească intimatei SC V.I. SRL Constanţa suma de 500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 22 noiembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5580/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 5599/2005. Comercial → |
|---|
