ICCJ. Decizia nr. 930/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 2157 din 23 septembrie 2003, Tribunalul Dâmbovița, secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta D.S.V. Dâmbovița, în contradictor cu pârâta SC P. SA Târgoviște și în consecință a constatat nulitatea parțială a contractului de societate și statutului SC P. cu privire la bunurile aduse ca aport la capitalul social de reclamantă, respingând excepțiile invocate de pârâtă cu privire la prescripția dreptului la acțiune și la informitatea cererii de chemare în judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că reclamanta a participat la constituirea capitalului social al SC P. SA Târgoviște cu bunuri exceptate de lege, încălcându-se astfel dispozițiile art. 91 și urm. din Legea nr. 31/1990.
S-a apreciat că D.S.V. este o instituție publică iar bunurile pe care le are în patrimoniu fac parte din domeniul public al statului, astfel încât aportul constituit cu aceste bunuri atrage conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 și art. 135 alin. (5) din Constituția României nulitatea parțială a actului constitutiv al SC P. SA Târgoviște.
Apelul declarat de pârâta SC P. SA Târgoviște împotriva sentinței a fost respins, ca nefondat, de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, prin decizia nr. 107 din 4 decembrie 2003.
Astfel criticile apelantei cu privire la respectarea principiului disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare ca și cele privind greșita interpretare a normelor legale incidente au fost înlăturate de instanța de apel ca și cele privind temeinicia excepțiilor prescripției și informității cererii de chemare în judecată.
în considerentele deciziei se arată că reclamanta nu a participat la constituirea unei societăți în condițiile Legii nr. 31/1990 ci la o asociere în participațiune conform cu art. 251 și urm. C. com. și H.G.R. nr. 441/1991, aceasta deoarece avea în administrare bunuri proprietate publică și care nu puteau face obiectul unui aport în natură la o societate comercială.
S-a mai reținut că societatea pârâtă nu a respectat nici prevederile H..G.R. nr. 441/1991 întrucât reclamanta nu putea fi asociată sau acționară cu investiția în construcții începută, respectiv scheletul metalic și de beton, ea fiind o instituție bugetară.
De asemenea, prima instanță nu a schimbat natura juridică a cererii ci a calificat-o după temeiul de drept invocat, nefiind încălcate nici celelalte principii de desfășurare a procesului civil.
S-a mai constatat că reclamanta deși a semnat convenția de asociere nu a predat aportul în natură în starea din momentul încheierii contractului cu proces verbal sau protocol către noua societate înființată al cărei asociat apărea, contrar prevederilor H.G. nr. 441/1991 care referă la construcțiile din proprietatea regiilor autonome ori ale societăților comerciale constituite în baza Legii nr. 15/1990.
în contra deciziei a declarat recurs reclamanta SC P. SA Târgoviște pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., solicitând, în principal, modificarea ei în tot, admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței în sensul respingerii acțiunii, în principal ca prescrisă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.
Dezvoltând motivele de recurs, recurenta a invocat următoarele critici:
- prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat anularea parțială a actului constitutiv, iar nu constatarea nulității absolute, regimul juridic sub aspectul prescriptibilității fiind diferit și, prin urmare, instanța a schimbat natura juridică a acesteia;
- cererea de chemare în judecată este informă, confuză nemotivată în drept;
- rezolvând excepțiile invocate, decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină;
- nepunând în discuția părților natura juridică a cererii de chemare în judecată instanța a încălcat principiile contradictorialității și al dreptului la apărare;
- instanța de apel a făcut o greșită interpretare a dispozițiilor art. 4 din H.G. nr. 441/1991 și deși păstrează soluția instanței de fond, o motivează pe un alt temei de drept;
- decizia instanței de apel nu are finalitate și nu poate fi pusă în aplicare, deoarece o repunere a părților în situația anterioară este imposibilă față de starea de fapt existentă și în raport de prevederile art. 65 din Legea nr. 31/1990 și chiar 254 C. com.
Recursul nu este fondat.
Sistematizând criticile formulate, se constată netemeinicia acestora pentru argumentele care urmează:
1. Excepțiile invocate de recurentă cu privire la regularitatea cererii de chemare în judecată au fost corect soluționate de instanță și convingător motivate.
într-adevăr, cererea de chemare în judecată este motivată atât în fapt cât și în drept. în cuprinsul acesteia se invocă ca motiv al nevalidității actului constitutiv prevederile art. 135 alin. (5) din constituție și art. 2 din H.G. nr. 441/1991 a căror incidență conduce la nulitatea actului în speță. De altfel, noțiunea de "anulare" este acoperitoare atât pentru nulitatea relativă, cât și pentru nulitatea absolută, distincția dintre acestea fiind operată de temeiul de drept indicat de parte sau de instanță în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ. și art. 84 C. proc. civ.
2. Nu se verifică nici susținerile recurentei cu privire la încălcarea principiilor contradictorialității și dreptului la apărare, de vreme ce excepțiile menționate au fost invocate de aceasta în fața instanței de fond, unde a depus întâmpinare și înscrisuri, ele fiind puse în discuția părților la termenul din 23 septembrie 2003, când s-a și soluționat cauza în fond, consemnările din practicaua sentinței fiind o dovadă în acest sens.
3. Instanța de apel a interpretat corect prevederile H.G. nr. 441/1991 privind unele măsuri pentru finalizarea construcțiilor începute și neterminate până la data de 1 iulie 1991, pe care s-a întemeiat inițial convenția de asociere dintre părți iar apoi actul constitutiv în speță, stabilind că acest act normativ nu era aplicabil instituțiilor publice, statut deținut de reclamantă, ci așa cum rezultă fără echivoc din dispozițiile art. 3, numai regiilor autonome și societăților comerciale, completând, totodată, motivarea sentinței care s-a axat în principal pe prevederile art. 135 din constituție.
4. Ultima critică nu poate fi nici ea primită deoarece vizează aspecte privind executarea hotărârii, faza autonomă a procesului comercial.
5. Față de cele ce preced, înalta Curte a respins recursul declarat ca nefondat, a menținut ca legală decizia atacată.
| ← ICCJ. Decizia nr. 968/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 966/2005. Comercial → |
|---|
