ICCJ. Decizia nr. 897/2005. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Judecătoria Buftea, reclamanta SC A.C. SRL a solicitat ca instanța să încuviințeze delegarea unui executor judecătoresc pentru a constata existența unor îmbunătățiri pe care le-a efectuat la activul P.B. Buftea.
Judecătoria Buftea, prin încheierea din 6 aprilie 2004, a constatat că sunt îndeplinite cerințele art. 239 C. proc. civ., a admis cererea reclamantei și în consecință a delegat pe executorul judecătoresc D.C. să constate situația îmbunătățirilor efectuate de petentă la activul P.B. Buftea.
împotriva încheierii pronunțată de Judecătoria Buftea a declarat recurs SC C. SA Buftea, care a invocat dispozițiile art. 3041C. proc. civ. și art. 239 C. proc. civ., ale cărei condiții în opinia sa nu erau îndeplinite pentru a se încuviința constatarea situației de fapt.
în concret, recurenta a susținut că una din condițiile de admisibilitate a cererii, respectiv urgența pentru stabilirea unei stări de fapt care ar putea înceta până la administrarea dovezilor, nu este îndeplinită întrucât nu există proces pe rolul instanței în care să fie încuviințate deja dovezi. în consecință, recurenta a solicitat admiterea recursului și în fond respingerea cererii reclamantei SC A.C. SRL.
Tribunalul București, secția comercială, investit cu judecarea recursului, prin decizia nr. 162 din 15 septembrie 2004, și-a declinat competența de soluționare a căii de atac promovată de SC C. SA în favoarea Curții de Apel București. Din considerentele deciziei, rezultă că tribunalul, în conformitate cu art. 84 C. proc. civ., a calificat calea de atac ca fiind apel coroborând dispozițiile art. 239, cu art. 336 alin. (2) C. proc. civ., și a ajuns la concluzia că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 238 alin. (1) C. proc. civ., referitoare la calea de atac a recursului pentru motivul că această cale este rezervată procedural numai cererilor pentru asigurarea dovezilor, iar nu și stabilirii situației de fapt prin desemnarea executorului judecătoresc întrucât textele nu se pot aplica prin analogie. în raport de prevederile art. 336 alin. (2) și art. 3 pct. 2 C. proc. civ., modificate prin O.U.G. nr. 58/2003 aprobată prin Legea nr. 195/2004, din oficiu, competența a fost declinată în favoarea Curții de Apel București.
Primind dosarul, Curtea de Apel București, secția comercială, la rândul său, prin decizia nr. 569 din 8 decembrie 2004 și-a declinat competența în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Prin aceeași decizie a constatat conflict negativ de competență și, conform art. 22 C. proc. civ., a înaintat dosarul înaltei Curți de Casație și Justiție pentru regulator de competență. Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că nu sunt aplicabile prevederile art. 336 C. proc. civ., pentru că s-ar ajunge la parcurgerea unor căi de atac care ar fi în contradicție cu caracterul de intervenție rapidă a executorului judecătoresc pentru constatarea situației de fapt. A mai reținut că dispozițiile art. 239 sunt incluse în paragraful 9, intitulat "Asigurarea dovezilor" din cadrul secțiunii "Administrarea dovezilor", astfel că, și în situația dată, încheierea pronunțată în camera de consiliu este supusă recursului și nu apelului.
Asupra conflictului negativ de competență, înalta Curte reține:
Rezolvarea conflictului negativ de competență și pronunțarea regulatorului de competență depinde în speță de stabilirea căii de atac care poate fi promovată împotriva încheierii pronunțată de judecătorie în aplicarea dispozițiilor procedurale referitoare la constatarea de urgență a unei stări de fapt reglementată de art. 239 C. proc. civ.
După cum se poate observa, reglementarea amintită, se află în capitolul "Asigurarea dovezilor", care cuprinde administrarea dovezilor așa cum este definită de art. 235 (1) C. proc. civ. și constatarea unei stări de fapt reglementată și definită de art. 239 alin. (1) C. proc. civ. și următoarele.
Și într-un caz și în celălalt este evident că orice persoană care are interes să constate de urgență mărturia unei persoane, părerea unui expert a unui fapt ori a unui drept [(art. 235 (1)] sau să se constate o anumită stare de fapt (art. 239) se adresează cu o cerere instanței competente, care se va pronunța prin încheiere.
în situațiile prevăzute de art. 235 C. proc. civ., indiferent dacă asigurarea probei s-a cerut pe cale principală sau incidentă administrarea dovezilor se face potrivit cu regulile din codul de procedură civilă care reglementează administrarea dovezii respective.
în cel de-al doilea caz, care privește constatarea de urgență a unei stări de fapt, prevăzută de art. 239 alin. (1) C. proc. civ., constatarea se realizează prin executorul judecătoresc delegat de instanță la cererea părții interesate. în ambele situații însă intervenția instanței se limitează la administrarea probei sau la desemnarea executorului judecătoresc, după ce se analizează îndeplinirea cerințelor textului amintit.
După aceste considerații care sunt de natură să demonstreze că și procedura constatării la fața locului a unei stări de fapt este o varietate a asigurării dovezilor, concluzia care se desprinde este că încheierea care se pronunță în aplicarea art. 239 alin. (1) C. proc. civ., este supusă recursului. Este evident că legiuitorul a acordat asigurării dovezilor prin "administrarea dovezilor" un cadru mai amănunțit, în sensul că s-a referit expres la instanța competentă material, la modul de desfășurare a procedurii după cum cererea a fost formulată pe cale principală "înainte de judecată" sau pe cale incidentă "în timpul judecății".
Pentru situația în care asigurarea probelor s-a făcut pe cale principală, art. 238 alin. (1) a stabilit că încheierea este executorie și poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile în timp ce încheierea dată pentru asigurarea dovezilor în timpul judecării unei pricini nu poate fi atacată decât odată cu fondul.
Revenind la art. 239 C. proc. civ., care reglementează "constatarea unei stări de fapt" ca măsură de conservare pentru ca starea de fapt respectivă să nu se schimbe până la administrarea dovezilor, întrucât această procedură este doar o varietate a asigurării dovezilor, din economia reglementării dar și pentru considerentul deja arătat este evident că trimiterea la textul privind calea de atac reglementată de art. 238 C. proc. civ., nu mai era necesară. Dovadă că legiuitorul a înțeles să o considere parte din capitolul "Asigurarea dovezilor", ca tehnică de interpretare, sunt și dispozițiile art. 240 și art. 241 C. proc. civ., când cele două moduri de asigurare a dovezilor, prin administrarea dovezilor și constatarea situației de fapt prin executorul judecătoresc, au fost tratate împreună.
Prin urmare, în speță, încheierea prin care a fost desemnat executorul judecătoresc pentru constatarea la fața locului a unei situații de fapt, pronunțată în soluționarea cererii pornită pe cale principală în condițiile art. 239 C. proc. civ., este supusă recursului, iar instanța competentă este tribunalul așa cum a stabilit Curtea de Apel București, secția comercială.
De altfel, raționamentul din decizia tribunalului care a dus la concluzia că încheierea este supusă apelului prin citarea art. 336 C. proc. civ., este incomplet și inexact în ce privește instanța competentă întrucât în logica desfășurată de instanța respectivă trebuia să observe reglementarea competenței așa cum apare în art. 339 C. proc. civ., reglementare care nu a suferit alte modificări după O.U.G. nr. 138/2000, și nu prin trimitere la regulile generale de competență.
în fine, mai trebuie reținut că de vreme ce capitolul "Asigurarea dovezilor" beneficiază procedural de reglementări speciale, chiar dacă procedura a fost calificată ca necontencioasă nu se justifică aplicarea dispozițiilor generale privitoare la procedura necontencioasă, nefiind de conceput ca în aceeași materie, care diferă prin varietatea situațiilor, să se admită că încheierea este într-o situație supusă atât apelului cât și recursului iar în altă situație doar recursului.
Dacă s-ar admite acest raționament s-ar nesocoti ceea ce textele din capitolul "Asigurarea dovezilor" cer și anume urgența, primejdia de întârziere, care nu s-ar putea realiza prin căi de atac neprevăzute de reglementarea specială din capitolul amintit.
în sprijinul acestor argumente este de altfel și prevederea art. 338 alin. (2) C. proc. civ., prin care se stipulează expres că "Materiile necontencioase cu privire la care legea prevede o procedură specială rămân supuse dispozițiilor speciale, care se vor întregi cu cele prevăzute în cuprinsul cărții de față".
în consecință, s-a avut în vedere cele ce preced, precum și dispozițiile art. 22 alin. (3) C. proc. civ., Curtea a stabilit competența soluționării recursului în favoarea Tribunalului București, secția comercială.
| ← ICCJ. Decizia nr. 956/2005. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 873/2005. Comercial → |
|---|
