Acțiunea în grănițuire. Interes
| Comentarii |
|
În accepțiunea pe care legiuitorul o dă prin art. 584 C. civ., reținută și de instanța de apel, acțiunea în grănițuire constituie o operațiune de determinare, prin semne exterioare și vizibile, a limitelor dintre două proprietăți limitrofe pentru a se delimita fondul asupra căruia poartă dreptul de folosință.În considerarea caracterului său pur tehnic, grănițuirea nu presupune existența în sarcina reclamantei a obligației de a proba calitatea sa de proprietară a terenului pentru care a solicitat delimitarea hotarului față de terenul vecinului, dar interesul reclamantei este justificat de faptul că pe terenul ocupat erau amplasate obiective și capacități de producție și, având terenul în administrare dinainte de 1990, în aceeași calitate a fost îndreptățită să formuleze o astfel de acțiune.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia comercială, nr. 433 din 3 Februarie 2006
Reclamanta SC M. SA, în contradictoriu cu pârâta SC R.R. SA C.P. SA, a solicitat instanței ca să stabilească vecinătatea între două loturi și punctele de frângere, în conformitate cu H.G. nr. 834/1991.
Prin sentința civilă nr. 17534 din 7 octombrie 2002, Judecătoria Constanța a admis cererea și a dispus grănițuirea celor două suprafețe de teren ale părților conform raportului de expertiză topografică efectuat de expertul desemnat în cauză pe punctele de frângere, D.L. Prima instanță a reținut că linia de frângere este cea stabilită de expertiza topografică.
Ambele părți au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia nr.7/COM din 13 mai 2003, a Tribunalului Constanța, secția comercială, s-au admis apelurile și cauza a fost reținută de tribunal pentru judecare în primă instanță.
Pentru a dispune astfel, instanța a reținut că acțiunea în grănițuire reprezintă un act de comerț ce imprimă cauzei natura comercială, împrejurare față de care instanța competentă să soluționeze fondul pricinii este tribunalul.
Prin sentința civilă nr.7150/COM din 16 septembrie 2004, Tribunalul Constanța a admis acțiunea și a dispus grănițuirea celor două suprafețe de teren conform raportului de expertiză efectuat în cauză.
împotriva acestei hotărâri, pârâta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
- instanța de fond a pronunțat hotărârea cu neobservarea faptului că reclamanta nu a făcut dovada existenței în patrimoniul său a unui drept real asupra terenului aferent activelor, astfel că acțiunea formulată nu îndeplinește condițiile art. 584 C. civ.
- acțiunea este lipsită de interes, întrucât a fost întemeiată pe dispozițiile HG nr. 834/1991, însă acest act normativ se aplică doar societăților cu capital integral sau majoritar de stat, iar nu reclamantei, persoană juridică cu capital integral privat.
Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 67/COM din 21 martie 2005, a respins apelul pârâtei, reținând, pe de o parte, că acțiunea în grănițuire nu implică obligația reclamantului de a dovedi că este proprietarul terenului pentru care se solicită delimitarea hotarului față de terenul vecinului și, pe de altă parte, că interesul reclamantei este justificat de faptul că pe terenul ocupat de aceasta sunt amplasate obiective și capacități de producție, fiind dovedit, în speță, că reclamanta avea terenul în administrare, dinainte de 1990, calitate care a îndreptățit-o să formuleze o asemenea acțiune.
împotriva deciziei, pârâta a declarat recurs.
Criticile formulate de pârâtă, subsumate motivului de modificare prevăzut în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt reiterări ale criticilor din apel și vizează următoarele aspecte:
- instanța de apel a pronunțat hotărârea fără a legitima procesual reclamanta, reținând, în mod eronat, că a intrat în puterea lucrului judecat existența dreptului de administrare al reclamantei asupra terenului pe care se găsesc amplasate mijloacele sale fixe; în opinia pârâtei, reclamanta nefăcând dovada modalității prin care a dobândit un anumit drept real asupra terenului ce face obiectul litigiului de față, neaducând, nici în fața instanței de fond, nici în fața celei de apel, un mijloc de probă prin care să poată demonstra că ar fi dobândit un drept real asupra terenului prin lege sau hotărâre judecătorească;
- instanța de apel a reținut greșit existența interesului reclamantei în pronunțarea acțiunii în grănițuire.
Recursul este nefondat.
în accepțiunea pe care legiuitorul o dă, prin art. 584 C. civ., reținută și de instanța de apel, acțiunea în grănițuire constituie o operațiune de determinare, prin semne exterioare și vizibile, a limitelor dintre două proprietăți limitrofe pentru a se delimita fondul asupra căruia poartă dreptul de folosință.
în considerarea caracterului său pur tehnic, grănițuirea nu presupune existența, în sarcina reclamantului, a obligației de a proba calitatea de proprietar al terenului, cum greșit a susținut recurenta, fiind suficientă dovada posesiei și a interesului unei asemenea cereri.
în ceea ce privește pretinsa lipsă de identitate de obiect și cauză între litigiile ce au făcut obiectul dosarelor menționate prin decizia nr. 105/2001 a Tribunalului Constanța și nr. 1241/C/2001 a Curții de Apel Constanța și prezentul litigiu, în susținerea legitimării procesuale active a reclamantei, s-a reținut că evocatele hotărâri poartă asupra valabilității certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în numele pârâtei cu privire la suprafața de 25294,75 mp, suprafață ocupată de activele aflate în patrimoniul reclamantei prin efectul H.G. nr. 1303 din 15 decembrie 1990 și care a făcut obiectul acțiunii de grănițuire în prezenta cauză.
Astfel, instanța de apel a reținut că, pe terenul aflat în administrarea reclamantei din 1990, aceasta are amplasate obiective și capacități de producție, împrejurare care justifică și interesul pentru promovarea unei acțiuni în grănițuire, pentru delimitarea limitelor celor două proprietăți limitrofe și pentru întocmirea procesului-verbal de vecinătate.
Curtea a constatat legalitatea și temeinicia deciziei recurate, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. și a respins recursul.
| ← Contract de credit. Novațiunea | Contract de vânzare-cumpărare. Nulitate absolută. Fraudarea... → |
|---|
