ICCJ. Decizia nr. 2103/2006. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea de exequatur înregistrată la 8 octombrie 2003, reclamanta SC I.C. SA Panama, în contradictoriu cu pârâta SC N. SA București solicită instanței recunoașterea și încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275/2001 pronunțată în dosarul Tribunalului de Primă Instanță din Pireu, Grecia, la data de 6 martie 2001, rămasă definitivă și executorie la data de 21 noiembrie 2001.
Prin cererea depusă la termenul din 23 februarie 2004 reclamanta precizează acțiunea în sensul renunțării la judecarea capătului de cerere referitor la încuviințarea executării pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001.
Prin sentința comercială nr. 9270 din 6 iulie 2004 Tribunalul București, secția a VI-a comercială admite acțiunea reclamantei, dispune recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275/2001, reținând pentru a decide astfel, că pârâta a fost legal citată pentru termenul din 30 noiembrie 1999, prin intermediul Judecătoriei sector 2 București, că instanța elenă era competentă să soluționeze litigiul potrivit dreptului elen, că hotărârea nr. 1275/2001 a fost comunicată pârâtei la data de 21 septembrie 2001, că hotărârea străină definitivă din data de 21 noiembrie 2001, potrivit art. 518 C. proc. grec, că între cele două state există reciprocitate referitor la recunoașterea efectelor hotărârilor străine, astfel că sunt întrunite condițiile art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Prin decizia comercială nr. 245 din 28 martie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială respinge ca nefondat apelul pârâtei, reținând că instanța elenă și-a verificat competența și, astfel, s-a considerat competenta să soluționeze cauza, întrucât raporturile contractuale supuse analizei izvorau din contractul de mandat având ca obiect intermedierea contractelor de navlosire, precum și că reclamantei nu-i este opozabilă clauza compromisorie din contractele de navlosire încheiate la 19 martie 1997 și 8 aprilie 1997, întrucât nu este parte în aceste contracte, iar pârâta a fost legal dată pentru termenul la la care pricina a fost soluționată.
împotriva deciziei instanței de apel pârâta declară recurs solicitând desființarea acesteia ca nelegală și netemeinică și, pe cale de consecință, respingerea ca nefondată a cererii de recunoaștere a hotărârii instanței elene.
în motivarea recursului, recurenta critică instanța de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 167 și art. 169 din Legea nr. 105/1992 și a prevederilor din contractele de navlosire invocate în cauză.
în esență recurenta arată că în toate cele 8 contracte de navlosire vizate este inslusă o clauză compromisorie care stabilește incompetența arbitrajului organizat la Londra pentru soluționarea oricărui litigiu, născut din respectivele contracte, clauză în raport de care instanța elenă din Pieru nu era competentă. Susține reclamanta și că nu poate invoca pârâta inopozabilitatea clauzei compromisorii pe motivul că nu a fost parte în contractele de navlosire, întrucât, în toate aceste contracte, clauza 14 din partea a II-a a contractelor G. aplicat de părți, trimite la clauza din căsuța 20 care nominalizează pe pârâta intimată ca intermediar stabilindu-i-se comisionul. Mai susține recurenta că, abstracție făcând de clauza compromisorie, Tribunalul de Primă Instanță din Pireu, care era obligat, de altfel, să-și verifice din oficiu competența, art. 4 din C. proc. elen., dacă ar fi dat eficiență acestor dispoziții legale, ar fi constatat că nu este competent întrucât, conform art. 33 C. proc. elen, litigiile privitoare la existența sau validitarea unui act unilateral sau a unui contract și toate drepturile care decurg din el pot fi supuse tribunalului în a cărui rază de jurisdicție se află locul unde s-a încheiat actul ori unde trebuia executată obligația, ori, în cauză, arată recurenta-intimată, nu a probat că s-a încheiat contractul la Pireu, iar locul executării nu a fost în nici un caz la Pireu, cum rezultă din contractele depuse la dosar.
în fine, arată recurenta, dispozițiile art. 169 din Legea nr. 105/1992 au fost greșit aplicate de instanță, în condițiile în care recurenta a susținut constant doar că instanța care a pronunțat hotărârea străină nu era competentă, instanța română având competența să cenzureze competența instanței străine, conform art. 167 din Legea nr. 105/1992.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata solicită respingerea recursului ca nefondat, susținând că în considerentele hotărârii a cărei recunoaștere a cerut-o sunt prezentate motivele pentru care instanța din Pireu s-a investit, că raporturile contractuale supuse analizei izvorau din contractul de mandat având ca obiect intermedierea contractelor de navlosire în care nu figurează clauza compromisorie.
Recursul este fondat.
Deși recurenta nu invocă expres în cererea de recurs motive de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., analiza criticelor sale referitoare la decizia atacată permite, cu aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., încadrarea acestora în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., așa cum de altfel face și recurenta prin concluziile scrise depuse la dosar.
Din această perspectivă se constată că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a art. 167 și a art. 169 din Legea nr. 105/1992.
în mod greșit instanța de apel a considerat că în cauză sunt incidente prevederile art. 169 din Legea nr. 105/1992, conform cărora instanța română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine și nici la modificarea ei, ignorând că dispoziția evocată se aplică sub rezerva îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 167 din aceeași lege.
Ori, potrivit art. 167 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 hotărârile străine pot fi recunoscute în România, "spre a beneficia de puterea lucrului judecat, dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a. hotărârea este definitivă, potrivit legii statului unde a fost pronunțată;
b. instanța care a pronunțat-o a avut, potrivit legii menționate, competența să judece procesul;
c. există reciprocități în ce privește efectele hotărârilor străine între România și statul instanței care a pronunțat hotărârea".
Cu referire la condițiile cerute cumulativ de legea română, instanța de apel a reținut greșit că ar fi îndeplinită și condiția prevăzută sub lit. b).
în acest sens se constată că toate contractele de navlosire asupra cărora reclamanta a calculat și pretins comision, fac trimitere la contractul de navlosire ale cărui clauze sunt preluate în cea mai mare parte și că prin clauza 34, se formulează o clauză compromisorie prin care părțile convin soluționarea litigiilor pe cale arbitrală, stabilindu-se modul de desemnare a arbitrilor și de formare a completului de arbitraj, locul arbitrajului - Londra și legea aplicabilă contractului, respectiv legea engleză (dosar fond).
Se constată, de asemenea, că la punctul 20 din contractele de navlosire se indică și comisionul, inclusiv cota pentru mandatarul acestuia pentru situația în care contractul s-a încheiat de un alt brooker care este indicat sub punctul 1 (dosar de fond). Este ceea ce rezultă și din actele depuse de intimată (dosar de recurs) în scopul de a proba calitatea sa de mandatar în condițiile în care a recunoscut că nu a încheiat contracte distincte de mandat (încheierea din 23 februarie 2006).
Față de acestea se constată că este opozabilă brookerilor clauza compromisorie formulată în contractele de navlosire charter party, în acestea fiind parte și brookerul (pct. 1, 2, 3 și 20 dosar de fond), instanța competentă să soluționeze orice litigiu născut din aceste contracte fiind instanța de arbitraj, cu excluderea competenței instanțelor judecătorești, sens în care sunt și prevederile art. 264 C. proc. civ. elen, conform căruia "în cazul în care cauza se supune arbitrajului, instanța înaintează dosarul la instanța arbitrală".
în sfârșit greșit a reținut instanța de apel că instanța străină și-a verificat propria competență, sub acest aspect din considerentele sentinței străine în cauză rezultând doar că instanța s-a considerat competentă material și teritorial față de susținerile reclamantei respectiv intimata de față că locul de încheiere și de executare a contractului de intermediere a fost Pireu (dosar de fond), afirmații considerate de instanță ca dovedite întrucât nu au fost combătute de pârâta (dosar de fond), care a lipsit la termenul din 30 noiembrie 1999, pentru când a fost legal citată, dar și la termenul din 9 ianuarie 2001 pentru când cauza a fost amânată și când instanța a pronunțat hotărârea (dosar de fond) fără a mai cita pe pârâtă.
Este adevărat că potrivit art. 33 C. proc. civ. grec este competentă să soluționeze o asemenea cauză instanța de la locul unde s-a încheiat actul ori, unde trebuia îndeplinătă obligația, dar la dosar nu există nici o probă produsă de reclamantă care să dovedească faptul că și încheierea și executarea contractelor de mandat, cu pârâta au avut loc la Pireu, cu atât mai mult cu cât reclamanta (intimată) recunoaște că nu există un contract de mandat încorporat într-un înscris distinct de contractele de navlosire, iar acestea au alt loc de încheiere și, respectiv, de executare decât Pireu.
în sfârșit, din considerentele sentinței străine nu rezultă că instanța străină și-ar fi verificat din oficiu competența, așa cum cer dispozițiile art. 4 C. proc. civ. grec, și, în orice caz, nu există nici o referire la clauza compromisorie și neaplicabilitatea acesteia.
Față de cele de mai sus, se constată că instanța străină, care a pronunțat sentința a cărei recunoaștere în România se solicită, nu avea competența de a judeca pricina, care era de competența instanței de arbitraj organizată la Londra, în temeiul clauzei compromosorii opozabilă părților din contractul de navlosire în care se menționează, ca parte în contract, brookerul și submandatarul acesteia, în speță reclamanta.
în temeiul dispozițiilor Legii nr. 105/1992 instanța de apel este competentă să verifice dacă sentința străină, a cărei recunoaștere în România se cere, a fost dată de către instanța competentă, această verificare fiind impusă de dispozițiile art. 167 din lege, și nereprezentând o încălcare a prevederilor art. 169 din aceeași lege.
Astfel fiind, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., recursul a fost admis și decizia atacată, dată cu greșita aplicare a legii, a fost modificată în sensul admiterii apelului declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond, care a fost schimbată în tot în sensul respingerii cererii reclamantei de recunoaștere pe teritoriul României a hotărârii nr. 1275 din 6 martie 2001 pronunțată în dosar de Tribunalul de Primă Instanță din Pireu, Grecia.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5221/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1948/2006. Comercial → |
|---|
