ICCJ. Decizia nr. 2333/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2333/2006
Dosar nr. 13818/1/2005
(nr. vechi 3360/2005)
Şedinţa publică din 22 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 pronunţată în dosarul nr. 4725/2004 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a respins acţiunea formulată de reclamantă A.D.S.B. împotriva pârâtei SC F. SA FAGET, Judeţul Timiş având ca obiect constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 50 din 25 aprilie 2000, obligarea pârâtei la plata sumei de 9.368.514.287 lei reprezentând redevenţă, penalităţi de întârziere şi TVA precum şi obligarea la plata de penalităţi de întârziere contractuale şi a celor prevăzute pentru creanţele bugetare.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut în esenţă că solicitarea reclamantei de constatare a rezilierii contractului de concesiune încheiat cu pârâta, este nefondată în condiţiile în care acest contract nu este semnat de pârâtă, ci dimpotrivă poartă menţiunea olografă că pârâta nu doreşte concesionarea terenului în condiţiile stipulate în contract.
Prin urmare, reclamanta nu a făcut dovada existenţei unui contract încheiat cu pârâta conform art. 1176 şi 1179 C. civ., situaţie în care acest capăt de cerere a fost respins.
Consecinţa inexistenţei unui contract valabil încheiat între părţi este respingerea şi a celorlalte pretenţii formulate de reclamanta, respectiv plata redevenţei, a penalităţilor de întârziere şi TVA. Soluţia s-a impus cu atât mai mult cu cât însăşi reclamanta a formulat precizări ale acţiunii introductive, ceea ce denotă faptul că nu cunoştea cu exactitate care este situaţia contractului de concesiune.
Din această perspectivă, împrejurarea că pârâta a achitat reclamantei prin ordinele de plată nr. 2 din 7 mai 2001 şi 14 din 8 august 2001, suma totală de 20.000.000 lei cu titlu de redevenţe pentru anul 2000 şi 2001 este lipsit de relevanţă şi nu face dovada încheierii contractului de concesiune, în lipsa oricărei menţiuni în acest sens.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost respins prin Decizia comercială nr. 521 din 15 iunie 2005 pronunţată în dosarul nr. 211/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, cu motivarea că în condiţiile lipsei semnăturii pârâtei de pe contractul deconcesiune, în mod corect tribunalul a respins cererea privind rezilierea contractului, acesta nefiind în realitate încheiat. Pe cale de consecinţă şi pretenţiile referitoare la plata redevenţei, a penalităţilor şi cotei TVA sunt lipsite de temeinicie. Plăţile efectuate de pârâtă, nu fac dovada încheierii contractului nr. 5 din 26 aprilie 2000 întrucât nu se face referire în mod direct la acest contract.
Împotriva acestei soluţii a declarat recurs reclamanta prin cererea înregistrată la data de 22 august 2005, criticând-o pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., respectiv că instanţa a interpretat greşit actul juridic schimbând natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
În mod concret se invoca faptul că, contrar celor reţinute de instanţa de fond şi cea de apel, în realitate între părţi s-a încheiat contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, dovadă fiind în acest sens plăţile efectuate de pârâtă, cu titlu de redevenţă pentru anii 2000 în sumă de 5.000.000 lei şi respectiv 15.000.000 lei pentru anul 2001. Prin efectuarea acestor plăţi pârâta a recunoscut existenţa obligaţiei contractuale de plată a redevenţei şi implicit a contractului.
Prin urmare, instanţele ignorând acest aspect au pronunţat soluţii nelegale.
Pe de altă parte, deşi pârâta a susţinut iar instanţele au confirmat inexistenţa contractului, această împrejurare nu a împiedicat-o să exploateze terenul agricol identificat prin contractul nr. 50/2000. Astfel, din procesele verbale de inventariere şi reinventariere aflate la dosar a rezultat că pârâta SC F. SA avea în administrare, aceste terenuri conform, şi recunoaşterilor pârâtei din procesul verbal de inventariere nr. 59 din 16 februarie 2001 şi nota de constatare nr. 76 din 4 aprilie 2004.
În consecinţă, deşi pârâta a negat încheierea contractului, în realitate a utilizat suprafeţele concesionate, motiv pentru care este datoare să-şi îndeplinească obligaţiile constând în plata redevenţei, penalităţilor şi a cotei TVA. Deoarece această obligaţie a fost nesocotită, pârâta a fost notificată cu privire la rezilierea contractului, prin adresa nr. 28441 din 19 noiembrie 2003, în condiţiile în care contractul prevedea un pact comisoriu de gradul 3.
Examinând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, probelor administrate în cauză, art. 304 pct. 8, Curtea constată că acesta este întemeiat admiţându-l ca atare conform art. 312 alin. (1) şi art. 5 C. proc. civ.
Astfel, ambele instanţe, analizând contractul de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, au ajuns la concluzia că, acesta nefiind semnat de pârâtă nu îi este opozabil, nu dă naştere nici unui raport juridic, aşa încât pretenţiile reclamantei fundamentate pe un contract inexistent sunt nejustificate.
Este real faptul că, contractul în litigiu nu poartă şi semnătura pârâtei, motiv pentru care aceasta, în mod constant, după promovarea acţiunii de către reclamantă a negat existenţa vreunui raport juridic contractual cu reclamanta, punct de vedere validat de instanţa de fond şi de apel.
Din această perspectivă este inexplicabil motivul pentru care pârâta a achitat reclamantei în cursul anului 2000 suma de 5.000.000 lei cu titlu de redevenţă şi respectiv 15.000.000 lei în anul 2001, cu aceeaşi destinaţie.
De asemenea, prin adresa nr. 164 din 10 septembrie 2002 pârâta comunică reclamantei faptul din suprafaţa de 96 ha pentru care a solicitat concesionarea, foloseşte efectiv 40 ha, motiv pentru care „a solicitat prin numeroase adrese (nr. 191 din 25 iunie 2001, 193 din 29 iunie 2001, etc.), rectificarea suprafeţei concesionate şi a sumelor datorate conform realităţii din teren".
Totodată, prin procesul verbal de inventariere a suprafeţei din 16 februarie 2001, semnat de reclamanta în calitate de concedent şi respectiv pârâtă, în calitate de concesionar, aceasta formulează obiecţiuni cu privire la suprafaţa inventariată.
Or, în condiţiile inexistenţei contractului de concesiune nr. 50 din 26 aprilie 2000, această conduită a pârâtei este cel puţin contradictorie.
Din acest motiv şi în considerarea corespondenţei purtate între părţi, prin care pârâta recunoaşte că se află în posesia efectivă a unei suprafeţe de 40 ha teren din suprafaţa de 96 ha pe care a dorit să o concesioneze, solicitând în consecinţă recalcularea sumelor datorate, se impune o cercetare mai profundă a fondului raportului juridic dedus judecăţii.
Dar, instanţele verificând contractul şi constatând că acesta nu este semnat şi de pârâtă au concluzionat că în realitate nu s-a încheiat.
Procedând în acest mod, fără a înceta în mod real şi efectiv fondul cauzei, soluţia ce se impune este aceea prevăzută de art. 312 alin. (5) C. proc. civ., de admitere a recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.
Pentru aceasta s-au avut în vedere atât dispoziţiile art. 528/2004 cât şi ale art. 554/2004, raportat la art. 313 C. proc. civ., conform cărora contractul de concesiune este uncontract administrativ, iar litigiile derivate din derularea acestora revin în competenţa instanţei de contencios administrativ.
Cu prilejul rejudecării instanţa, având în vedere recunoaşterile indirecte şi parţiale ale pârâtei, va dispune administrarea tuturor probelor necesare pentru clarificarea raporturilor juridice dintre părţi, în scopul justei soluţionări a cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta A.D.S.B. împotriva deciziei nr. 521 din 15 iunie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, pe care o modifică în sensul că admite apelul reclamantei.
Desfiinţează sentinţa civilă nr. 12451 din 12 noiembrie 2004 a Tribunalului Bucureşti şi trimite cauza spre rejudecare în fond la Tribunalul Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2235/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2288/2006. Comercial → |
|---|
