ICCJ. Decizia nr. 3066/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3066/2006
Dosar nr. 26019/2/2005
Şedinţa publică din 19 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 2470 din 25 mai 2005, a respins, ca nefondată, excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâta SC P. SA Bucureşti.
A admis acţiunea reclamantei U. SRL Bucureşti şi a obligat pârâta la plata sumei de 13.840,40 Euro penalităţi de întârziere, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
A respins ca nefondată cererea reconvenţională a pârâtei.
A admis acţiunea reclamantei în dosarul nr. 10866/2003, conexat şi a obligat pârâta la plata sumei de 3.694,62 Euro penalităţi de întârziere, în echivalent lei la cursul B.N.R. din ziua plăţii.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, faptul că reclamanta a făcut dovada efectuării procedurii concilierii prealabile, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. şi că pârâta datorează penalităţile de întârziere, conform clauzei penale din contract.
Împotriva menţionatei hotărâri, pârâta a declarat apel.
La termenul din 27 martie 2006, apelanta a formulat o cerere completatoare legal timbrată prin care a solicitat suspendarea executării hotărârii apelate, cerere la judecata căreia a renunţat la acelaşi termen, conform art. 246 C. proc. civ.
Pronunţând Decizia civilă nr. 147 din 27 martie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva hotărârii instanţei de fond.
A luat act de renunţarea pârâtei la judecarea cererii de suspendare a executării conform art. 246 C. proc. civ.
A fost obligată pârâta la 5.000 lei cheltuieli de judecată către intimată.
Nemulţumită de soluţia din apel pârâta SC P. SA Bucureşti a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând în concluzie, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti, iar în secundar casarea deciziei şi rejudecând cauza, respingerea acţiunii reclamantei şi admiterea cererii sale reconvenţionale, obligarea reclamantei la 2.025.859.728 lei.
În criticile formulate, recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
- că instanţa de apel a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., în speţă încălcându-se principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii, respingându-i-se în mod nejustificat cererea de acordare a unui termen de judecată pentru a lua cunoştinţă de întâmpinarea şi cererea de probe, cu înscrisuri şi expertiza contabilă în completarea probatoriului administrat pentru cererea reconvenţională, pentru dovedirea modului de calcul a sumei prejudiciului, constatat pe calea expertizei tehnice, art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
- că modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere dacă instanţa a dat mai mult decât s-a cerut, ori a dat ce nu s-a cerut, ori în cauză instanţa a acordat cheltuieli de judecată intimatei, fără să fie cerute, art. 304 pct. 6 C. proc. civ.;
- că hotărârea este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens a susţinut că referitor la îndeplinirea procedurii prealabile a concilierii, privind contractul nr. 50/2001, greşit s-a reţinut că societatea sa s-a angajat la plata debitului datorat compus din preţ şi penalităţi în raport de conţinutul procesului verbal de conciliere încheiat, prin care S.C. P. s-a obligat să achite datoria rămasă neachitată din contract, respectiv numai diferenţa de preţ corespunzătoare echipamentului din setul III al contractului, proces verbal semnat de reclamantă fără obiecţiuni şi în care nu s-a vorbit despre penalităţi, dar din care reiese în mod cert că reclamanta a renunţat la penalităţi.
Referitor la contractul nr. 51/2001, a susţinut că greşit a reţinut instanţa că în urma chemării la conciliere, societatea sa a recunoscut implicit, prin plăţile parţiale ale diferenţelor de preţ efectuate şi penalităţile de întârziere.
Recurenta pârâtă a susţinut că, din motive independente de voinţa sa, nu a putut întotdeauna să respecte termenele de plată ale contractului nr. 50/2001, dar că această situaţie i-a fost comunicată reclamantei, asigurându-se de înţelegere şi bună colaborare din partea acesteia, acordul fiind este adevărat doar verbal.
S-a mai susţinut că în afara livrării seturilor la care reclamanta s-a obligat, trecând peste aspectul că setul III a fost incomplet, aceasta avea şi atribuţii de instalare şi punere în funcţiune a acestor utilaje, inclusiv asigurarea garanţiei pentru o perioadă de 4 ani, de a pune la dispoziţie cărţile tehnice, instrucţiunile de utilizare, certificatele de garanţie, intimata reclamantă neîndeplinindu-şi întocmai obligaţiile contractuale.
Faţă de această situaţie, recurenta pârâtă consideră că în mod greşit a fost obligată la plata penalităţilor.
În ceea ce priveşte respingerea cererii reconvenţionale recurenta concluzionează că motivele instanţei de apel sunt vădit neîntemeiate.
Greşit a reţinut instanţa de apel că referitor la contractul nr. 51/2001, procesul verbal de punere în funcţiune nr. 16 din 25 februarie 2002, nu a fost semnat, că semnătura societăţii pe acesta confirmă obiecţiunile şi nu punerea în funcţiune şi că înscrisul de la fila 290 face referire la recepţia faptică a componentelor instalaţiei, nu la remedierea deficienţelor ce au făcut obiectul obiecţiunilor şi că potrivit HG nr. 51/1996, obligaţia organizării recepţiei revenea societăţii sale, fără să ţină cont de art. 31 şi 33 din acelaşi act normativ, care instituia în sarcina reclamantei trimiterea unei notificări de terminare a lucrărilor în vederea organizării recepţiei acestora.
Că voit nu a fost luată în considerare expertiza tehnică efectuată la fond, pentru faptul că expertul a folosit anumite elemente de contabilitate, şi că potrivit art. 201 alin. (1) teza I C. proc. civ., menţiunile cuprinse într-un raport de expertiză fac dovada până la constatarea falsului, întrucât experţii au calitatea de delegaţi ai instanţei, raportul de expertiză având natura juridică a unui înscris autentic.
Faţă de motivele de fapt şi de drept arătate, reclamanta se face vinovată de prejudiciul suferit de societatea sa şi urmează să fie obligată la plata acestuia.
Intimata reclamantă a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.
Recursul pârâtei este nefondat.
Înalta Curte, examinând susţinerile ce se fac în recurs, în raport de probatoriile administrate în cauză şi de dispoziţiile legale incidente, constată că acestea nu sunt de natură să conducă la casarea deciziei recurate, în speţă nefiind întrunită nici una din situaţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
În mod corect instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt, în sensul că la baza raporturilor dintre părţi au stat contractele de vânzare cumpărare nr. 50 şi 51/2001.
Prin contractul nr. 50/2001 reclamanta s-a obligat să vândă pârâtei 4 seturi de echipamente la preţul şi termenele convenite, că prin clauza penală de la art. V, părţile au convenit că pentru orice întârziere în efectuarea plăţilor sau a livrării echipamentelor faţă de termenele stabilite, partea în culpă datorează penalităţi de 0,15 % zi întârziere, calculate la suma neachitată în termen, sau la avansul primit pentru echipamentele livrate cu întârziere.
Prin contractul nr. 51/2001, reclamanta s-a obligat să-i vândă pârâtei şi să-i monteze o instalaţie de alimentare dospitor tunel, cu înlocuirea panourilor caroseriei la preţul şi în condiţiile din contract, care la art. V prevede aceeaşi clauză penală ca şi în contractul nr. 50/2001.
Părţile au încheiat la 11 ianuarie 2001, un act adiţional la contractul nr. 51/2001, prin care reclamanta s-a obligat să livreze, să instaleze şi să pună în funcţiune o centrală termică pentru tunelul de dospire.
Referitor la contractul nr. 50/2001, conform procesului verbal de conciliere, aflat la dosar fond, pârâta s-a angajat să achite debitul datorat, respectiv preţul şi penalităţile datorate la acel moment dar până la data chemării în judecată aceasta a achitat preţul.
În privinţa contractului nr. 51/2001, în urma concilierii, pârâta a achitat preţul restant din contravaloarea utilajelor livrate şi o parte din penalităţile de întârziere, conform înscrisurilor de la dosar, fond.
Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., nu se confirmă.
În mod corect instanţa de apel i-a respins cererea de acordare a unui termen pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare, având în vedere că pârâta şi-a formulat apelul la 28 iulie 2005, iar reclamanta a depus întâmpinarea la dosar la 17 martie 2006, iar apelul a fost soluţionat la 27 martie 2006, apreciind în mod just că aceasta a avut suficient timp ca să ia cunoştinţă de întâmpinare.
Referitor la cererea de probe se constată că şi aceasta a fost corect respinsă de instanţa de apel, motivat de faptul că probele au fost administrate la fond, că în ceea ce priveşte expertiza, pârâta nu a formulat obiecţiuni la aceasta şi a insistat în numirea expertului desemnat, deşi partea adversă s-a opus la numirea acestuia, iar expertiza contabilă solicitată de aceasta la instanţa de fond a avut ca obiectiv doar calculul penalităţilor de întârziere.
Raportul de expertiză tehnică întocmit în cauză s-a făcut la cererea părţilor şi priveşte o chestiune de strictă specialitate astfel că nu se poate invoca încălcarea principiului contradictorialităţii în măsura în care lucrarea a fost depusă la dosar.
Este adevărat că raportul de expertiză este un act de procedură şi ca atare el trebuie făcut în condiţiile prescrise de lege sub sancţiunea nulităţii iar instanţa nu a luat în considerare raportul întocmit.
Cum încuviinţarea probelor se face de către instanţă printr-o încheiere preparatorie, numai în măsura în care se apreciază că pot conduce la dezlegarea pricinii, instanţa poate reveni asupra probelor încuviinţate, motivat, or, în cauză instanţa de apel a considerat că probele administrate sunt de natură să lămurească faptele deduse judecăţii.
Cu privire la cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe art. 304 pct. 6 prin care s-a susţinut că instanţa i-a acordat cheltuieli de judecată reclamantei fără să fie cerute, Curtea reţine că acesta nu este întemeiat.
Potrivit art. 274 C. proc. civ., instanţa este în măsură să aprecieze obligarea la plata cheltuielilor de judecată a părţii care cade în pretenţiuni.
Nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că pârâta nu datorează penalităţile de întârziere, în raport de procesele verbale de conciliere încheiate de părţi şi de modul de derulare şi executare a contractelor, nu poate fi reţinută.
Analizând pretenţiile reclamantei în raport de situaţia de fapt reală, se desprinde concluzia că pârâta a achitat cu întârziere preţul echipamentelor cumpărate şi deci datorează penalităţile de întârziere.
Însăşi recurenta pârâtă recunoaşte că din motive independente de voinţa sa, nu a putut întotdeauna să respecte termenele de plată stabilite prin contracte şi că acest aspect i-a fost comunicat reclamantei, asigurându-se de bună înţelegere şi bună colaborare din partea acesteia.
Susţinerea recurentei că nu a respectat termenele de plată întrucât reclamanta şi-a îndeplinit în mod necorespunzător obligaţia de livrare, montare şi garanţie, este nefondată în raport de probele dosarului, care dovedesc situaţia contrară, şi de art. IV litera A din cele două contracte prin care se prevedea că livrarea şi instalarea echipamentelor în cauză era condiţionată tocmai de plata preţului.
Aspectul că în procesele verbale de conciliere s-a folosit termenul debit şi nu de preţ şi penalităţi nu înlătură obligaţia pârâtei de la plata penalităţilor de întârziere, raportat la clauza penală inclusă de art. V din contractele nr. 50 şi 51/2001, încheiate de părţi.
Cum potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante şi reţinând că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, neachitând preţul utilajelor la termenele stabilite, în mod corect instanţa de apel a menţinut obligaţia de plată a pârâtei la penalităţi.
Critica referitoare la cererea reconvenţională, prin care recurenta pârâtă susţine că reclamanta şi-a onorat defectuos obligaţiile asumate prin contractele semnate, întrucât instalaţiile şi piesele livrate nu erau în stare corespunzătoare de funcţionare, că nu s-a făcut recepţia lucrărilor efectuate, că nu i-au fost înmânate cartea tehnică, instrucţiunile de utilizare, certificatul de calitate al utilajelor şi că în raport de acest aspect urmează să fie obligată la plata prejudiciului pretins în sumă de 2.025.859.728 lei, este nefondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 şi 7 din HG nr. 51/1996, pârâta era cea care trebuia să organizeze recepţia, să numească comisia de recepţie şi să o convoace, ori la dosarul cauzei nu există nici o dovadă în acest sens. În condiţiile în care instalaţiile nu au fost în stare de funcţionare, este greu de crezut că pârâta a aşteptat notificarea din partea reclamantei, pentru demararea acestei proceduri.
La dosarul cauzei nu există nici o probă din care să rezulte că echipamentul livrat în baza contractului nr. 51/2001 nu a funcţionat şi că pârâtei nu i-au fost predate cartea tehnică, instrucţiunile de utilizare şi certificatul de calitate.
Procesul verbal de punere în funcţiune din 25 februarie 2002, semnat cu obiecţiuni, procesul verbal din data de 26 februarie 2002, din care rezultă soluţionarea obiecţiunilor demonstrează contrariul.
Prima sesizare făcută de pârâtă, cu privire la faptul că instalaţia nu mai atinge parametrii proiectaţi, la 30 mai 2003, deci după un an de la recepţia finală (26 februarie 2002) duce la concluzia că instalaţia a funcţionat.
Deşi garanţia era de 12 luni conform art. IV lit. a), reclamanta a procedat la remedierea defecţiunilor existente, dovada făcând-o înscrisul de la dosar, prin care se aducea la cunoştinţa pârâtei lucrările executate şi contravaloarea lor şi poziţia avocatului pârâtei prin menţiunea făcută pe acesta, considerând astfel litigiul stins. Cum alte sesizări nu au mai fost făcute de pârâtă, singura concluzie care se poate trage este că din acel moment instalaţia a funcţionat şi că nu se poate vorbi de existenţa unui prejudiciu, care nu a fost dovedit.
În ceea ce priveşte expertiza tehnică efectuată şi neomologată de instanţe, corect se reţine de Curtea de Apel Bucureşti că expertul nu îndeplineşte condiţiile impuse de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că în raport de pregătirea sa profesională, de specializarea sa ca absolvent al facultăţii de construcţii, nu poate să efectueze o expertiză contabilă, neavând studii de specialitate.
Faţă de cele de mai sus, cum hotărârea instanţei de apel este temeinică şi legală, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâtei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta S.C. P. SA Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 147 din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2976/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3152/2006. Comercial → |
|---|
