ICCJ. Decizia nr. 3152/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3152/2006
Dosar nr. 12119/2/2005
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa arbitrală’ nr. 347 din 21 decembrie 2004 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a Municipiului Bucureşti, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtei SC P.P. SA şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 485.430.903 lei cu titlu de redevenţă şi 22.227.032 lei cu titlu de TVA. S-a constatat reziliat contractul de concesiune nr. 245/2000 şi a ost obligată pârâta la plata taxei de arbitraj în sumă de 35.306.317 lei.
În considerentele hotărârii s-a arătat că reclamanta A.D.S. a solicitat obligarea pârâtei SC P.P. SA la plata sumei de 1.052.630.936 lei compusă din 485.430.904 lei reprezentând redevenţă neachitată la termenele scadente, calculată până la data rezilierii contractului, 19 noiembrie 2003, 543.937.000 lei penalităţi de întârziere la plată, 22.227.032 lei contravaloare TVA calculată în baza prevederilor Legii nr. 345/2002 şi penalităţi datorate pentru creanţele bugetare începând cu data de 19 martie 2004 şi până la stingerea debitului. S-a mai cerut constatarea rezilierii contractului de concesiune nr. 245 din 25 aprilie 2000 modificat prin actul adiţional nr. 1 din 16 aprilie 2003 precum şi cheltuielile arbitrale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin contractul de concesiune nr. 245 din 25 aprilie 2000, a cedat o suprafaţă de 385,25 ha teren agricol în exploatarea concesionarului SC P.P. SA care s-a obligat să achite o redevenţă trimestrială în condiţiile de plată prevăzute la art. 4 alin. (1) din contract şi la art. 5 din actul adiţional nr. 7 din 16 aprilie 2003. Întrucât cesionarul nu şi-a executat obligaţia de plată a redevenţei la termenul stabilit, reclamanta a procedat la aplicarea prevederilor art. 5.3 din acelaşi contract privind rezilierea de drept a contractului de concesiune solicitând redevenţa datorată şi penalităţi calculate până la data rezilierii contractului.
Împotriva sentinţei a formulat acţiune în anulare în termen legal, reclamanta A.D.S. aceasta criticând-o pentru următoarele motive:
1. În mod greşit tribunalul arbitral a apreciat că este neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata penalităţilor de întârziere reţinând că părţile au stipulat o clauză penală incompletă şi incertă, neconformă cu prevederile art. 1066 C. civ. Penalităţile solicitate sunt legale, calculate în baza dispoziţiilor în vigoare cu privire la creanţele bugetare, respectiv OG nr. 11/1996 şi începând cu 1 ianuarie 2003, OG nr. 61/2002 privind creanţele bugetare.
2. Pârâta trebuia obligată la plata taxei arbitrale achitată de către reclamantă, respectiv suma de 55.516.309 lei achitată cu O.P. nr. 512.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, prin sentinţa comercială nr. 212 din 16 decembrie 2005, a respins acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale nr. 347 din 21 decembrie 2004.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele legale prevăzute în art. 364 lit. i) C. proc. civ., deoarece clauza penală cuprinsă în art. 5.2 din contractul de concesiune dintre părţi nu are caracterul unei dispoziţii imperative a legii, ea reprezentând acordul de voinţă al părţilor contractante.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termen legal şi motivat, reclamanta A.D.S. Bucureşti criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinice, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând în esenţă că a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legislaţiei fiscale în ceea ce priveşte respingerea, ca neîntemeiat a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în sumă de 543.973.000 lei aferente redevenţei datorate „ope legis".
Recursul este nefondat pentru următoarele motive.
Din examinarea actelor de la dosar, prin prisma motivelor de recurs şi dispoziţiile legale incidente cauzei rezultă că, în mod corect instanţa a apreciat actul juridic dedus judecăţii şi probatoriile administrate în cauză, pronunţând o hotărâre temeinică şi legală care nu poate fi reformată prin recursul declarat de reclamantă.
Critica recurentei că penalităţile de întârziere pentru neplata la scadenţă a redevenţei calculate de reclamantă până la 19 martie 2004, în sumă de 543.973.000 lei trebuiau acordate „ope legis" în raport de calitatea A.D.S. de instituţie publică a cărei venituri se constituie la bugetul de stat potrivit legislaţiei referitoare la creanţele bugetare respectiv OG nr. 11/1996, OG 61/2002 şi a Codului de procedură fiscală, este neîntemeiată.
Instanţa a făcut o judicioasă interpretare a prevederilor art. 5.2 din acelaşi contract, raportat la art. 5 alin. penultim din actul adiţional nr. 1 din 16 aprilie 2003 în sensul că părţile nu au stabilit cuantumul penalităţilor şi au avut în vedere determinarea lor prin raportarea la penalităţile de drept comun şi că, în speţă, nu îşi găseşte aplicarea cuantumul penalităţilor pentru creanţele bugetare, întrucât părţile nu au convenit această modalitate de calcul, iar pe de altă parte, reclamanta nu este o instituţie bugetară, care să reprezinte bugetul de stat, şi să poată beneficia de clauza penală pentru creanţele bugetare.
Pentru cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A.D.S. Bucureşti, împotriva sentinţei comerciale nr. 212 din 16 decembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3066/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4014/2006. Comercial → |
|---|
