ICCJ. Decizia nr. 353/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.353/2006
Dosar nr. 3562/2005
Şedinţa publică din 31 ianuarie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul N.M.E., a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SA şi SC T.C. SRL solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 129.525 dolari S.U.A., reprezentând daune cu titlu de folosinţă fără titlu a cabanei restaurant şi club C.V. pe perioada 1 ianuarie 2001 – 17 mai 2002.
Tribunalul Braşov, prin sentinţa civilă nr. 67 din 3 din 21 ianuarie 2005 a respins excepţia prematurităţii acţiunii, invocată de pârâta SC P. SA, a admis în parte acţiunea şi a obligat pe pârâta SC P. SA la lata sumei de 20.543,10 dolari S.U.A. despăgubiri şi la 39.700 lei cheltuieli de judecată, iar pe pârâta SC T.C. SRL la 12.914,72 dolari S.U.A. despăgubiri şi la 34.621.204 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că reclamantul a redobândit proprietatea şi folosinţa imobilelor restaurant şi cabana C.V. şi a instituit un drept de uzufruct pârâtei SC P. SA până la plata integrală a lucrărilor de construcţie, investiţie şi modernizări la imobilul proprietatea sa, în sumă de 3.354.509.203 lei, aşa cum a fost stabilită prin sentinţa civilă nr. 391 din 3 decembrie 2001 a Tribunalului Braşov.
Pârâta SC P. SA, la data de 8 august 2000 a încheiat un contract de asociere cu cealaltă pârâtă SC T.C. SA în vederea exploatării activelor restaurant şi cabană C.V.
Faţă de profitul lunar stabilit prin contract şi prin raportul de expertiză, de dreptul proprietarului de a beneficia de productele bunului dar şi de stipulaţia lipsei solidarităţii pârâtelor, instanţa a considerat în temeiul art. 480 şi art. 483 C. civ., plata datoriei acestora către proprietar.
Curtea de Apel Braşov, prin Decizia nr. 131/ Ap din 19 iulie 2005, a respins ca nefondat apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtei SC P. SA, schimbând în tot sentinţa atacată şi pe fond, respingând acţiunea.
Instanţa de apel a reţinut că la data de 29 iunie 2001, reclamantului i s-a recunoscut dreptul de proprietar asupra imobilelor, dar la 20 iunie 2001 prin declaraţie autentică a constituit un drept de uzufruct, care dădea dreptul uzufructorului SC P. SA de a folosi bunul şi a-i culege fructele, pe toată durata constituirii dreptului real. Astfel pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 29 aprilie 2001, reclamantul nu putea pretinde vreun drept asupra imobilelor, iar după 20 iunie 2001 până la plata integrală a investiţiilor făcute la clădiri, numai uzufructarul are drept la fructe.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, reclamantul a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul susţine că instanţa de apel a dat o interpretare greşită declaraţiei de uzufruct, dar şi dispoziţiile art. 517 C. proc. civ., fără a constata cauza ilicită a convenţiei. Scopul pentru care reclamantul a dat declaraţia de uzufruct a fost acela de asigurare a recuperării investiţiei de către pârâta SC P. SA nu pentru a-i asigura fructele civile gratuit. Prin încasarea profitului lunar se ajunge la o îmbogăţire fără just titlu.
Pe de altă parte, apelul pârâtei SC P. SA nu putea fi extins şi asupra celeilalte pârâte SC T.C. SRL.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Reclamantului, prin sentinţa civilă nr. 254 din 29 iunie 2001 a Tribunalului Braşov i s-a admis acţiunea în revendicarea imobilelor restaurant şi cabană C.V. cu obligaţia stabilită prin sentinţa civilă nr. 391 din 3 decembrie 2001 a aceluiaşi tribunal să despăgubească pe pârâta SC P. SA cu suma de 3.354.509.203 lei contravaloarea investiţiilor făcute.
Prin convenţia din 15 mai 2002 reclamantul şi pârâta SC P. SA au stabilit condiţiile predării-primirii bunurilor; iar prin declaraţia autentificată la 29 iunie 2001 reclamantul constituie un drept de uzufruct asupra restaurantului şi a cabanei, până la plata integrală a lucrărilor de construcţie efectuate.
Invocarea nelegitimităţii cauzei convenţiei este nedovedită.
Cauza actului juridic este o componentă a voinţei juridice, distinctă de consimţământ şi reprezintă scopul pentru care s-a încheiat actul, nu izvorul obligaţiei. Ea este astfel prezumată până la proba contrarie (art. 967 C. civ.), probă pe care reclamantul nu a administrat-o.
Cauza ilicită rezultă din intenţia comună a părţilor, de a vicia convenţia şi deci trebuie cunoscută.
Obiectul convenţiei din 15 mai 2002 îl constituie predarea-primirea imobilelor, în condiţiile în care proprietarul a fost obligat la despăgubiri în sumă de 3.354.509.203 lei, cu îndatorirea acestuia de a achita debitul până la 15 iulie 2004 şi de a garanta plata cu instituirea ipotecii şi a interdicţiei de înstrăinare a bunurilor.
Nici o dispoziţie a convenţiei nu este de natură a caracteriza ilicit scopul pentru care aceasta a fost încheiată.
În privinţa declaraţiei de uzufruct, interpretarea actului are în vedere intenţia comună rezultată din termenii folosiţi, ce au în vedere înţelesul ce se potriveşte mai mult cu natura contractului şi în sensul de a produce efecte juridice.
Nici o stipulaţie a declaraţiei de uzufruct nu conduce la mai multe înţelesuri decât acela de a constitui un drept temporar de uzufruct asupra celor două imobile, până la plata integrală a sumelor ce se vor stabili prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Iar cauza actului astfel încheiat este expres menţionată :"asigurarea şi garantarea plăţii sumei ce se va determina.".
Dispoziţiile art. 517 C. civ., nu au fost încălcate. Ele prevăd dreptul de a se bucura cineva de lucrurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi proprietarul lor, însă, cu îndatorirea de a le conserva substanţa. Iar uzufructarul are dreptul la fructele naturale, civile sau industriale ce le produce obiectul asupra căruia are uzufruct. În privinţa efectelor principale, lipsa cauţiunii stabilită de lege (art. 541 C. civ.), nu afectează convenţia părţilor, întrucât întârzierea în depunerea cauţiunii nu ridică uzufructarului dreptul de a se folosi de fructele la care avea dreptul din momentul deschiderii uzufructului (art. 544 C. civ.).
Faţă de raportul juridic astfel determinat, nu se poate pune în discuţie extinderea apelului şi la pârâta SC T.C. SRL. Între aceasta şi copârâta SC P. SA, a existat un contract de asociere în participaţiune cu efecte specifice acestei instituţii, în privinţa lucrurilor puse în asociere, determinate de art. 254 C. com.
Aşa fiind, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie considerând judicios analizată situaţia de fapt şi de drept litigioasă, de către instanţa de apel, va respinge, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat împotriva deciziei nr. 131/ Ap din 19 iulie 2005, pronunţată de Curtea de Apel Braşov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul N.M.E., împotriva deciziei nr. 131 din 19 iulie 2005 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 31 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 264/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 349/2006. Comercial → |
|---|
