ICCJ. Decizia nr. 368/2006. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.368/2006
Dosar nou nr. 33398/1/2004
Dosar vechi nr. 11140/2004
Şedinţa publică din 1 martie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea adresată iniţial Judecătoriei Roman, reclamanta SC T. SA Roman a chemat în judecată pârâta SC E. SA, sucursala Piatra Neamţ, pentru a fi obligată la plata sumei de 518.648.832 lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro cu titlu de daune constând în lipsa de folosinţă a spaţiului în suprafaţă de 48 mp, ocupat de postul de transformare al pârâtei, situat în C.H.R., proprietatea reclamantei şi utilizat în exclusivitate de pârâtă pe ultimii 3 ani, la plata chiriei restante de 4039 euro şi lunar câte 384 euro până la evacuarea din spaţiu.
Prin sentinţa civilă nr. 828 din 29 aprilie 2004, Judecătoria Roman, reinvestită cu soluţionarea în urma declinării competenţei materiale, a admis acţiunea şi a obligat pârâta la daune în valoare de 560.162.304 lei, reprezentând echivalentul sumei de 13.824 euro, la 163.380.672 lei chirie lunară restantă reprezentând echivalentul sumei de 4032 euro şi lunar la plata sumei de 384 euro, în echivalent lei la data plăţii cu titlu de chirie începând cu data pronunţării şi până la evacuarea suprafeţei ocupată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta, invocând nelegalitatea hotărârii şi a solicitat schimbarea acesteia în sensul respingerii acţiunii.
Curtea de Apel Bacău, secţia comercială şi contencios administrativ, a pronunţat Decizia civilă nr. 212 din 19 octombrie 2004 şi a respins apelul ca nefondat.
Pentru a se pronunţa astfel s-a reţinut că în virtutea dispoziţiilor art. 16 alin. (5) din Legea nr. 318/2003 şi având în vedere contractele de furnizare a energiei electrice, în vigoare pe perioada pentru care se pretind drepturile, reclamanta este în drept să fie despăgubită pentru lipsa de folosinţă a spaţiului ocupat de postul de transformare aparţinând pârâtei care nu este unul şi acelaşi cu spaţiul afectat instalaţiei de branşament.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs pârâta invocând drept temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel nu a ţinut cont de relaţiile contractuale intervenite între părţi stabilite în temeiul legislaţiei în vigoare respectiv, regulamentul pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice, aprobat prin HG nr. 236/1993 potrivit cărora staţia care cuprinde şi postul de transformare aparţine furnizorului dacă delimitarea se stabileşte în aval de staţia de primire, situaţie menţinută cu acordul intimatei reclamante şi cu ocazia încheierii celui de al doilea contract, iar prin Legea nr. 318/2003, bunurile au intrat în proprietatea privată a altor persoane fizice şi juridice în vecinătatea acestor capacităţi energetice s-a instituit dreptul de uz şi servitute care se exercită cu titlu gratuit pe toată durata existenţei capacităţii energetice.
Totodată, conform art. 969 C. civ. instanţa de judecată nu poate interveni în consimţământul părţilor şi să stabilească o chirie lunară, deoarece s-ar încălca principiul consensualismului.
Recursul este nefondat.
Potrivit regulamentului pentru furnizarea şi utilizarea energiei electrice aprobat prin H.C.M. nr. 2736/1968, care a stat la baza încheierii primului contract se stabilea în art. 144 că, pentru legarea la reţea, consumatorul va pune la dispoziţie, în mod gratuit, firida sau încăperea necesară montării instalaţiei de branşament.
Noul regulament aprobat prin HG nr. 236/1993, nu a mai preluat această prevedere, iar prin contractele din 4 iunie 2001 s-a prevăzut că staţia de primire este stabilită la „tablou", care este situat în încăperea în suprafaţă de 32 mp.
Deci, elementul esenţial al unui contract de furnizare energie electrică este staţia de primire care aparţine reclamantei ori, în cauză, s-a solicitat obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru utilizarea de către pârâtă a spaţiului de 48 mp alăturat celui de 32 mp ocupat de postul de transformare proprietatea statului şi administrat de pârâtă.
Această delimitare clară dintre staţia de primire şi transformator rezultă şi din art. 41 alin. (2) din HG nr. 236/1993, potrivit căruia clădirile şi serviciile interne ale staţiilor de primire aparţin, după caz consumatorului sau furnizorului funcţie de punctul de delimitare. În cazul în care delimitarea instalaţiilor se face în cadrul staţiei de primire, apartenenţa clădirilor staţiei şi a serviciilor interne se stabilesc în funcţie de situaţia concretă, pe bază de protocol între furnizor şi consumator. În acest caz, spaţiul destinat furnizorului se separă de cel al consumatorului prin pereţi sau îngrădiri fixe.
Pe de altă parte, art. 63 din OUG nr. 63/1998 a stabilit un drept de uz şi de servitute prin acord între proprietarul terenului afectat şi titularul autorizaţiei şi aceasta este legea sub care s-a încheiat ultimul contract, la 19 mai 2003 s-a introdus acţiunea pentru obligarea la plata despăgubirilor aferente ultimilor 3 ani anteriori acţiunii, în lipsa unui acord, noua lege nr. 318/2003 intrată în vigoare la 16 august 2003, prin care s-a aprobat OUG nr. 63/1998, neputând produce efecte decât pentru viitor.
Totodată, nici noua reglementare, Legea nr. 318/2003 nu exclude, de principiu, plata despăgubirilor pentru exercitarea dreptului de uz şi servitute, legea făcând referire la capacităţi energetice care nu pot fi asimilate cu un post de transformare.
Totodată, temeiul acţiunii este art. 998 şi art. 999 C. civ. şi nu art. 969 C. civ., neputându-se pune astfel în discuţie încălcarea principiului consensualismului şi nelegalitatea hotărârii.
Astfel, prin cererea formulată şi precizată (dosar nr. 1286/A/2004 al Judecătoriei Roman), soluţionată în aceste limite de instanţa de fond, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune-interese pe perioada ultimilor 3 ani anteriori introducerii acţiunii în valoare de 560.162.304 lei, echivalentul sumei de 4032 euro pentru perioada 13 iunie 2003 şi până la pronunţarea hotărârii şi câte 384 euro/ lună în echivalent lei la data efectuării plăţii, cu acelaşi titlu, valoarea fiind stabilită pe baza unei expertize judiciare şi nu cu titlu de chirie cum din eroare instanţa de fond a menţionat în hotărâre.
Aşa fiind, în baza art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat, iar soluţia instanţei de apel va fi menţinută ca fiind dată cu respectarea legii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC E SA, sucursala Neamţ, împotriva deciziei nr. 212 din 19 octombrie 2004 a Curţii de Apel Bacău, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţata în şedinţă publică, astăzi 1 februarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 603/2006. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 229/2006. Comercial → |
|---|
