ICCJ. Decizia nr. 1330/2007. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1330/2007
Dosar nr. 2615/35/2006
Şedinţa publică din 23 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC G.I. SRL ORADEA a solicitat, în contradictoriu cu I.A.T.S.A. SA ORADEA să se constate nulitatea absolută a contractelor de leasing financiar nr. 55 şi 56 încheiate la data de 12 decembrie 2001 întrucât pârâta în calitate de finanţator, prin mijloace dolosive, l-a indus în eroare pe utilizator privind calitatea sa de proprietar, a cesionat în favoarea B.T., filiala Oradea asigurarea de risc financiar cât şi asigurarea pentru toate riscurile şi, în fine, că a cesionat creanţa sa faţă de societatea SC G.I. SRL rezultată din cele două contracte către aceeaşi bancă.
Tribunalul Bihor, secţia comercială, prin sentinţa nr. 225 din 30 mai 2006, a respins excepţia prematurităţii acţiunii invocată de pârâtă şi acţiunea pe fond formulată de reclamanta SC G.I. SRL ORADEA reţinând, în esenţă, că, în cauză, cele două contracte îşi produc efectele întrucât motivele invocate nu demonstrează vicierea consimţământului prin dol şi nici existenţa erorii obstacol câtă vreme părţile de comun acord au stabilit atât natura juridică a contractelor cât şi identitatea dintre obiectele contractelor şi cele dobândite în folosinţă de reclamantă în mod concret.
Sentinţa primei instanţe a fost confirmată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială, care prin Decizia nr. 139/ C din 21 noiembrie 2006, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei SC G.I. SRL formulată prin administratorul judiciar. Curtea a analizat criticile aduse sentinţei nr. 225 din 30 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Bihor şi a ajuns la concluzia că aceasta cuprinde motivelepe care se sprijină soluţia, că intimata a încheiat cele două contracte în calitate de finanţator fără să-şi aroge alte calităţi în baza cărora să comercializeze în numele şi pe seama producătorului Nissan ori a unicului distribuitor al acestuia în România, autoturismele produse de firma respectivă. Cu referire la nulitatea solicitată prin cererea introductivă, instanţa de apel a reţinut în alţi termeni că inducerea în eroare prin mijloace viclene şi dolosive la încheierea celor două contracte nu sunt determinante pentru achiziţionarea celor două autoturisme, iar faptul că ulterior încheierii contractelor a făcut demersuri pentru contractarea creditului bancar demonstrează calitatea sa de finanţator asumată prin cele două contracte şi nu de proprietar cum a afirmat apelanta. Aspectele legate de TVA-ul aferent achiziţionării autoturismelor de la societatea terţă nu constituie o dovadă a fraudării legii câtă vreme nu s-a constatat încălcarea normelor fiscale la momentul achiziţionării acestor bunuri stabilirea ulterioară a unor obligaţii suplimentare de natură fiscală potrivit instanţei de apel nu demonstrează că la încheierea celor două contracte a fost fraudată legea.
Curtea de Apel a respins şi criticile în legătură cu încheierea contractelor de leasing cu alţi utilizatori după rezilierea contractelor cu societatea apelantă motivat de faptul că existenţa aceloraşi numere de contract nu relevă intenţia de înşelăciune a primului cocontractant întrucât apelanta faţă de operaţiunile ulterioare este terţ. Instanţa de apel a mai constatat că nu a fost depăşită specialitatatea capacităţii de folosinţă la încheierea contractelor că în ce priveşte contractul de gaj nr. 968/2002 „custodele" era chiar reprezentantul apelantei, faţă de care reclamanta apelantă este terţ, şi că nu au fost încălcate dispoziţii de ordine publică.
Împotriva deciziei nr. 139/C/2006 a declarat recurs, reclamanta SC G.I. SRL pentru motivele prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) şi (9) C. proc. civ., pe care nu le-a dezvoltat şi argumentat separat, aşa cum dispune art. 3021 lit. c) C. proc. civ. În esenţă, recurenta a critica Decizia sub cuvânt că instanţa de apel nu a dat dezlegarea cuvenită motivelor de nelegalitate şi netemeinicie pe care le-a invocat în faţa instanţei de apel, pe care le reiterează în recurs:
Instanţa de apel nu a analizat motivele de netemeinicie invocate ci s-a rezumat la enunţuri generale;
- Contractele nr. 55/2001 şi 56/2001 au fost greşit calificate ca fiind de leasing când în realitate acestea sunt veritabile vânzări cu plata în rate.
- Considerentele instanţei de apel pentru a înlătura motivul privind utilizarea unor manopere dolosive nu au răspuns punctual la argumentele pe care le-a invocat în susţinerea motivelor de apel.
- Legea a fost fraudată întrucât intimata a cumpărat, fără să negocieze cu recurenta, două autoturisme cu plata în rate pe care apoi le-a revândut cu adaosuri substanţiale la preţul de fabrică.
- Simpla asumare de către intimată a calităţii de finanţator nu este de natură să îi confere acestuia respectiva calitate în lipsa unor raporturi preexistente cu dealler-ul autorizat Nissan. În aceste condiţii după ce a sesizat organele financiare care au luat măsuri de recuperare a TVA-ului de la pârâtă, contractele sunt de vânzare-cumpărare şi se impune nulitatea lor şi repunerea în situaţia anterioară.
- S-au vândut pentru a doua oară după predarea autoturismelor la 18 aprilie 2003 şi 3 iunie 2003, aceleaşi autoturisme către o altă societate încheindu-se contractele cu acelaşi număr 55 şi 56 şi acelaşi preţ, ceea ce demonstrează estrocheria intimatei.
- Contractul de gaj nr. 968 din 24 ianuarie 2002 nu a fost semnat de SC G.I. prin reprezentantul legal fiind fals faptul că autoturismele au fost puse la dispoziţia lui Lukacs Iosif câtă vreme SC G.I. era parte în contract.
- A suspendat plata ratelor când a aflat că pe seama acestor autoturisme pârâta a luat credit de la B.R.D., cu ocazia cumpărării autoturismelor din Ungaria cât şi de la B.T. ulterior predării autoturismelor, deja achiziţionate către SC G.I. SRL.
- La data încheierii contractului de leasing pârâta nu avea în obiectul de activitate operaţiunii de leasing aşa încât contractele sunt lovite de nulitate absolută .
Pentru aceste motive a solicitat având în vedere şi confuzia instanţei dintre leasingul operaţional şi leasingul financiar, modificarea hotărârilor pronunţate în cauză şi în fond admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
Intimata prin întâmpinare a răspuns la criticile formulate de recurentă pe care le-a considerat nefodnate susţinând în alţi termeni că prin motivele invocate se confundă noţiuni în legătură cu natura contractului, că în calitate de utilizator recurenta nu a achitat ratele de leasing stabilite în sarcina sa motiv care a dus la rezilirea contractului şi la predarea bunurilor, urmare executării silite, că neplata TVA-ului s-a datorat culpei recurentei aşa cum rezultă din actul de constatare al organelor fiscale şi că a încheiat contractele de leasing în calitate de proprietar finanţator al bunurilor.
Recursul este nefondat.
Înalta Curte, având în vedere că recurenta nu a argumentat criticile de nelegalitate, distinct, pe fiecare motiv în parte va lua în examinare motivul prevăzut de art. 304 alin. (7) C. proc. civ., prin care s-a susţinut că Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Din perspectiva acestui motiv este de reţinut că recurenta nu a invocat încălcarea vreunei dispoziţii legale pe care se întemeiază această critică. Fiind într-o cale extraordinară de atac recurenta avea obligaţia nu doar să arate motivele sale de nemulţumire în legătură cu motivarea deciziei din apel ci să arate în concret care texte de lege au fost încălcate. Este neîndoielnic faptul că Decizia din apel, a fost amplu motivată, considerentele şi soluţia fiind rezultatul unei analize pertinente, fundamentată pe probele dosarului astfel că nu se poate reproşa instanţei că a încălcat dispoziţiile procedurale referitoare la motivare prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ. În plus instanţa nu este obligată ca în raţionamentul său să preia argumentele pe care şi-a întemeiat partea susţinerile ci să răspundă la chestiunea pusă în discuţie şi să dea o dezlegare pertinentă. Or, nu se poate susţine faţă de ampla analiză a motivelor invocate în apel că Decizia nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care s-a bazat soluţia de respingere a apelului.
Al doilea motiv (art. 304 pct. 8) invocat, se referă la schimbarea naturii şi înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii.
Având în vedere sublinierea făcută anterior în legătură cu neindicarea textelor de lege încălcate, Înalta Curte va lua în examinare numai susţinerea cu privire la natura contractelor deduse judecăţii.
Din acest punct de vedere se constată potrivit clauzelor din cele două contracte cu nr. 55 şi 56/2001, că se probează fără dubiu faptul că între părţi s-au stabilit raporturi juridice de natura leasingului financiar, prin care locatorul este finanţatorul, proprietarul bunului, care transmite utilizatorului în calitate de utilizator folosinţa şi posesia bunului. Faptul că acest contract este complex şi apare ca o fuziune de tehnici juridice care se structurează pe un contract de vânzare cumpărare prin care se achiziţionează bunul (precum şi pe alte caracteristici) nu-l transformă din contract de leasing financiar în contract de vânzare cu plata în rate. În acest sens art. IV şi V din contractele aflate la dosar sunt edificatoare pentru distincţia dintre contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate şi contractul de leasing financiar. Dintre acestea se va reţine faptul că finanţatorul păstrează proprietatea bunului iar toate celelalte obligaţii revin utilizatorului.
De asemenea, ratele de leasing nu au natura juridică a ratelor, din contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate pentru că nu vizează direct plata preţului. Faptul că ratele de leasing vor fi deduse în cazul în care utilizatorul îşi manifestă dorinţa de a cumpăra bunul folosit sau vor fi reţinute în ipoteza rezilierii contractului din culpa utilizatorului, cum s-a constatat în cauză nu schimbă natura contractului de leasing.
Rezultă, aşadar, că cele două contracte intră sub incidenţa OG nr. 51/1998 cu modificările ulterioare din Legea nr. 99/1999, nr. 161/2003 şi nr. 533/2004 iar voinţa comună a părţilor care se desprinde din clauzele stipulate în cuprinsul acestora a fost de a încheia contracte de leasing financiar. Pe de altă parte, susţinerile privind componenţa ratelor de leasing nu au legătură cu leasingul financiar şi ca atare nu pot fi reţinute. Din cele ce preced rezultă şi faptul că nu poate fi pusă în discuţie existenţa unor raporturi contractuale de natura leasingului operaţional fiind evident că finanţatorul nu este fabricant şi că s-a urmărit ca în cele din urmă să se transmită proprietatea asupra bunului în cazul în care utilizatorul optează pentru această transmitere. Or, nu poate fi pusă în discuţie această ultimă chestiune în cazul leasingului operaţional.
În consecinţă, instanţa de apel a interpretat corect actul dedus judecăţii, critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 alin. (8) C. proc. civ., urmând să fie respinsă.
Celelalte susţineri în legătură cu fapte ulterioare rezilierii contractelor încheiate cu recurenta şi stabilireaaltor raporturi juridice cu terţe persoane juridice nu se încadrează în motivul analizat, ci vizează netemeinicia, aşa încât nu vor fi examinate.
Al treilea motiv la care a făcut trimitere recurenta se referă la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Potrivit acestui motiv, hotărârea poate fi casată/modificată dacă este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. În susţinerea motivului invocat, recurenta trebuia să demonstreze că a fost încălcată legea de drept substanţial şi anume că s-a aplicat o dispoziţie legală străină situaţiei de fapt sau că a fost extinsă sau restrânsă în mod nejustificat o dispoziţie legală. Din argumentele aduse pentru susţinerea criticilor deciziei pronunţată de instanţa de apel nu rezultă nicio referire la dispoziţii legale pe care instanţa le-a ignorat sau le-a aplicat greşit. Dimpotrivă întreaga critică se structurează pe motive de netemeinicie şi nu pe motive de nelegalitate specifice căii extraordinare de atac a recursului care este nedevolutivă, lucru firesc întrucât recurenta a parcurs o astfel de etapă procesuală prin exerciţiul apelului.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, potrivit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC G.I. SRL ORADEA împotriva deciziei nr. 139/ C din 21 noiembrie 2006, A a Curţii de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1778/2007. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 123/2007. Comercial → |
|---|
