ICCJ. Decizia nr. 2438/2008. Comercial. Constatare nulitate act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2438/2008
Dosar nr. 6567/83/2006
Şedinţa publică de la 17 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 37 din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea formulată de reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. împotriva pârâţilor B.L.R. SA Bucureşti, B.L.R. SA, sucursala Satu Mare şi SC S. SRL Satu Mare şi în consecinţă a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă încheiat între pârâtele de ordin 2 şi 3.
Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin contractul de cesiune de creanţă nr. 1 din 27 decembrie 2005 încheiat între pârâtele B.L.R. SA, sucursala Satu Mare în calitate de cedent şi SC S. SRL Satu Mare în calitate de cesionar, au fost transmise cu titlu oneros creanţele deţinute de cedent faţă de debitorul cedat SC D. SRL Satu Mare, rezultate din contractele de credit nr. 1148 din 14 noiembrie 2003 şi nr. 93 din 15 martie 2004.
Cele două contracte de credit au fost garantate de către reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. prin constituirea unor ipoteci de rang I şi II conform contractelor de garanţie imobiliară nr. 143 şi nr. 145 din 15 martie 2004 asupra imobilului proprietatea lor situat în Satu Mare, în natură apartament cu 4 camere şi dependinţe, în suprafaţă de 81,10 mp, înscris în CF nr. 40659 sub top nr. 4524/6 Satu Mare.
La data de 28 decembrie 2005 pârâta B.L. SA, sucursala Satu Mare, i-a notificat pe reclamanţi că pârâta şi SC S. SRL Satu Mare a preluat creanţele rezultate din contractele de credit în care ei sunt garanţi.
Din actele depuse de reclamanţi la dosar rezultă că pe lângă imobilul apartament, proprietatea lor, creditele în cauză au fost garantate şi cu alte două imobile, respectiv casa, spaţiu comercial şi terenul aferent de 266 mp din Satu Mare strada Ştefan cel Mare proprietatea SC D. SRL şi casa din localitatea Amaţi judeţul Satu Mare proprietatea numiţilor M.A. şi I.
Conform facturii seria SMACA nr. 7371005 şi a antecontractului de vânzare - cumpărare din 30 noiembrie 2004, imobilul din Satu Mare, strada Ştefan cel Mare a fost înstrăinat de D. SRL către pârâta S. SRL pentru suma de 5.005.000.000 lei rol, contractul fiind perfectat prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat de B.N.P. R.P.F. cu încheierea nr. 1558 din 18 martie 2005 în care se face precizarea că diferenţa de preţ de 3.728.200.000 rol rămasă neachitată va fi folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL către E.B. SA Satu Mare, în prezent B.L.R. SA, sucursala Satu Mare.
Prin acţiunea comercială de faţă reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. au solicitat constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă nr. 1 din 27 decembrie 2005 pentru încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia, pentru încheierea lui de către Sucursala Satu Mare a B.L.R. SA (fostă E.B.) ce nu avea personalitate juridică şi capacitate de a contracta şi pentru că acest contract ar avea o cauză ilicită, băncilor fiindu-le interzisă cesiunea de creanţe de acest gen mai ales către o persoană juridică ce nu are în obiectul său de activitate recuperarea de creanţe neperformante, conform art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998.
Pârâta B.L.R. SA Bucureşti a invocat prin întâmpinarea formulată în cauză excepţia lipsei de interes a reclamanţilor în formularea acţiunii, întrucât anularea cesiunii nu le-ar profita, ei nefiind păgubiţi prin schimbarea creditorului.
Cu privire la excepţia invocată de pârâta de ordin 1 prima instanţă a constatat că este neîntemeiată, întrucât nulitatea absolută a unui contract pentru încălcarea condiţiilor esenţiale de validitate ale acestuia poate fi invocată oricând şi de orice persoană interesată inclusiv de instanţă din oficiu, iar reclamanţii în calitate de terţi garanţi în contractele de credit încheiate între bancă şi debitoarea D. SRL au interes în promovarea acţiunii de faţă, în condiţiile în care celelalte imobile cu care creanţele au fost garantate, alături de imobilul proprietatea lor, au fost înstrăinate, iar prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 18 martie 2005, depus la dosar, s-a înstrăinat de către debitoarea D. SRL imobilul din Satu Mare strada Ştefan cel Mare adus în garanţie, către S. SRL pârâta din prezenta cauză, cu suma de 5.005.000.000 lei rol, iar în contract se face menţiunea că diferenţa de preţ de 3.728.200.000 rol rămasă neachitată va fi folosită pentru stingerea datoriilor SC D. SRL către pârâta E.B. SA Satu Mare (în prezent B.L., sucursala Satu Mare), întrucât ipoteca reclamanţilor trebuia radiată, prin plata datoriei principale de către debitoarea SC D. SRL şi nu mai urma să fie stinsă pe cale accesorie, conform art. 1800 C. civ.
Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că acţiunea este întemeiată, având în vedere că actul de cesiune de creanţă s-a încheiat de către sucursala fără personalitate juridică şi nu de către B.L.R. SA Bucureşti sau prin mandatarea sucursalei pârâte pentru încheierea acestui contract, astfel că aceasta a încheiat convenţia fără capacitate de contractare, conform art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998.
Pe de altă parte, cauza contractului de cesiune de creanţă este ilicită, întrucât legea bancară în vigoare la data contractării, respectiv Legea nr. 58/1998 prevede expres la art. 11 – 13 activităţile permise băncilor, printre acestea nefiind enumerate şi cesiunile de creanţă.
De altfel, creanţele bancare nu pot fi cesionate, recuperarea creanţelor bancare fiind posibilă doar prin intermediul executorilor bancari proprii sau al executorilor judecătoreşti, mai ales că pârâta SC S. SRL conform documentelor de înfiinţare a acesteia, nu are prevăzut în obiectul ei de activitate recuperarea de creanţe.
Faţă de cele de mai sus, prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi a admis acţiunea, constatând nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanţă nr. 1 din 27 decembrie 2005.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi legal timbrat, au declarat recurs, recalificat în apel, pârâta SC S. SRL Satu Mare şi B.L.R. SA Bucureşti (fostă E.B. SA Bucureşti).
Curtea de Apel Oradea, prin decizia nr. 132 din 2 octombrie 2007, a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa atacată în sensul că a respins acţiunea reclamanţilor P.M.I. şi P.M.A., obligându-i pe intimaţi la cheltuieli de judecată faţă de apelante.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Hotărârea este nelegală şi netemeinică, venind în contradicţie cu actele de la dosar. Astfel, dintr-o atentă lecturare a contractului, se ajunge la concluzia că parte semnatară în calitate de cedent este E.B. SA prin Sucursala din Satu Mare, şi nu aşa cum s-a susţinut şi reţinut, ca fiind parte contractantă sucursala.
În atare situaţie instanţa în baza rolului activ trebuia să solicite mandatul pe care l-a avut sucursala, dar care mandat însă a fost depus doar în apel.
Astfel, potrivit regulamentului de organizare al E.B., devenită B.L.R. SA, sucursala este un centru de management şi profit [(capitolul 2 lit. a) alin. (3)], la nivelul său funcţionând un comitet de credit şi risc, care asigură analiza şi aprobarea facilităţilor de creditare [(cap.2 lit. d) alin. (2)].
În fine, potrivit capitolului 2 lit. h) din acelaşi regulament, sucursala este angajată prin directorul împuternicit să-i coordoneze activitatea şi să acţioneze în numele băncii în limitele mandatului [(cap.3 lit. b)] ce i se dă şi prin reglementări interne ale băncii sau prin hotărârile organelor de conducere ale acesteia.
Cum potrivit hotărârii nr. 584 din 27 decembrie 2005 Consiliul de administraţie al băncii a aprobat încheierea contractului de cesiune de creanţă, instanţa de apel, în baza acesteia, precum şi a atribuţiilor ce-i revin sucursalei prin regulamentul bancar susmenţionat, apreciază că Sucursala Satu Mare a avut mandat legal acordat din partea Băncii la momentul încheierii contractului în numele acesteia.
Instanţa de fond a făcut şi o greşită interpretare a prevederilor art. 11, art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 58/1998 în vigoare la data încheierii contractului.
Astfel, doar art. 12 prevede în mod limitativ activităţile ce nu pot fi desfăşurate de bănci, cesionarea creanţelor nefiind menţionată. În schimb art. 11 şi art. 13 reglementează activităţile ce pot fi desfăşurate de bănci în realizarea obiectului lor de activitate şi o astfel de activitate este fără putinţă de tăgadă recuperarea creditelor acordate, prin orice modalitate legală.
În consecinţă, activitatea de cesionare a unei creanţe dobândite ca urmare a acordării de credite, precum şi a garanţiilor ce o însoţesc, este accesorie activităţii de creditare şi nu este interzisă prin art. 12 din Legea nr. 58/1998.
Un argument în plus îl aduc şi prevederile Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecat şi Legea nr. 289/2004 ce reglementează distinct situaţii juridice izvorâte dintr-o cesiune de creanţă.
În fine, cu privire la reţinerea instanţei de fond privind capacitatea de a contracta a cesionarei SC S. SRL, motivată cu lipsa din obiectul său de activitate a activităţii de recuperare de creanţă, se constată că se face o confuzie între activitatea de recuperare de creanţe de către terţi în numele titularilor dreptului de creanţă şi calitatea de titular a unei creanţe ca urmare a încheierii unui contract de cesiune de creanţă, în calitatea de cesionar, cu asumarea riscului ca aceasta să se dovedească neperformantă. În speţă, SC S. SRL nu s-a angajat faţă de E.B. să-i recupereze creanţa, ci a dobândit în patrimoniul său un drept de creanţă.
În consecinţă, nu sunt incidente în speţă prevederile art. 948, art. 966 C. civ., invocate de reclamantă ca motive de nulitate a actului atacat.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii apelurilor pârâtelor şi menţinerii sentinţei instanţei de fond.
În motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii susţin că, raportat la art. 11 – 13 din Legea nr. 58/1998 contractul de cesiune de creanţă în litigiu are o cauză ilicită, întrucât SC E.B. SA – Satu Mare nu putea să perfecteze acest contract, fiindu-i interzisă prin lege această activitate.
Contractul de cesiune de creanţă este nul absolut şi pentru că Sucursala Satu Mare a E.B. SA nu avea personalitate juridică şi nici mandat care să-i confere capacitatea de a contracta, hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 584 din 27 decembrie 2005 fiind întocmită pro causa.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Este nefondat motivul de recurs privind cauza ilicită a contractului de cesiune de creanţă întrucât potrivit art. 11 şi art. 13 din Legea nr. 58/1998 reglementează activităţile pe care băncile le pot desfăşura, activităţi printre care se numără şi cele de efectuare de operaţiuni cu bunuri mobile şi imobile necesare desfăşurării activităţii. Or, creanţele reprezintă bunuri mobile incorporale care pot face obiectul actelor juridice translative, respectiv pot fi transmise pe calea unor contracte specifice, cum ar fi şi contractul de cesiune de creanţă (dar nu numai).
Art. 11 alin. (3) din Legea nr. 58/1998 prevede că băncile pot efectua orice alte activităţi ori operaţiuni necesare pentru realizarea obiectului de activitate autorizat, fără a fi necesară includerea lor în autorizaţia acordată, deci inclusiv operaţiuni de recuperare a creanţelor, care se pot concretiza şi în contracte şi în contracte de cesiune de creanţă prin care se urmăreşte încasarea sau recuperarea unor creanţe neperformante.
Pe de altă parte nu există nicio prevedere legală sau reglementară care să instituie numai anumite modalităţi de recuperare a creanţelor sau care să excludă încheierea unor contracte de cesiune de creanţă, astfel încât creditorul, indiferent că este sau nu o bancă, poate recurge la orice modalitate legală de încasare/recuperare a creanţei sale.
De altfel, dreptul băncilor de a efectua operaţiuni de cesiune de creanţă este expres prevăzut şi reglementat în acte normative specifice domeniului bancar, respectiv în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar şi Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum, iar acestea se bazează pe dispoziţiile generale ale Legii bancare nr. 58/1998.
B.N.R., prin D.R.A., conform adresei nr. III/2/3358/4 iunie 2007, a precizat că „transmiterea (prin intermediul cesiunii de creanţă) a unei creanţe rezultate dintr-o facilitate de credit acordate de instituţia de credit unei persoane fizice sau juridice, reprezintă pentru respectiva instituţie de credit un aspect accesoriu al activităţii de creditare şi nu necesită o autorizare distinctă în baza prevederilor art. 18 din O.U.G. nr. 99/2006. Apreciem că acelaşi raţionament se aplică şi în cazul dispoziţiilor din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată”.
Prin urmare, nefiind vorba de o cauză a cesiunii prohibită de lege, nu sunt aplicabile, referitor la motivele de nulitate invocate, prevederile art. 948, art. 966 şi art. 968 C. civ.
Nici cel de al doilea motiv de recurs invocat nu este fondat pe de o parte pentru că respectivul contract de cesiune de creanţă a fost încheiat de bancă, în calitate de instituţie centrală, cu capacitate deplină de a contracta, prin Sucursala sa din Satu Mare iar pe de alta pentru că, potrivit art. 3 pct. 4 din Legea nr. 58/1998 sucursala este o unitate operaţională fără personalitate juridică a unei instituţii de credit care efectuează în mod direct toate sau unele activităţi ale instituţiei de credit, în limita mandatului dat de aceasta, iar Regulamentul băncii, conform art. 35 din Legea nr. 58/1998 prevede că sucursalele desfăşoară toate activităţile prevăzute în obiectul de activitate al băncii. Mai mult, prin hotărârea Consiliului de Administraţie al băncii nr. 584 din 27 decembrie 2005 s-a aprobat cesionarea creanţei pe care banca o înregistra faţă de SC D. SRL către SC S. SRL iar reclamanţii – recurenţi nu s-au înscris în fals cu privire la această hotărâre, deşi susţin că a fost întocmită pro causa.
Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 312 C. proc. civ., să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii P.M.I. şi P.M.A. împotriva deciziei nr. 132/2007 - A/C din 2 octombrie 2007, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2433/2008. Comercial. Nulitate act juridic.... | ICCJ. Decizia nr. 2445/2008. Comercial. Contestaţie (art.31 şi... → |
|---|
