ICCJ. Decizia nr. 2881/2008. Comercial. Actiune în daune contractuale. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2881/2008
Dosar nr. 636/103/2007
Şedinţa publică de la 15 octombrie 2008
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1529 din 2 august 2007 Tribunalul Neamţ a respins acţiunea formulată de reclamanta SC T. SA Roman, prin lichidator judiciar, în contradictoriu cu pârâta A.P., cu sediul în Roman, judeţul Neamţ, pentru plata sumei de 145.540,48 lei reactualizată, reprezentând penalităţi de întârziere.
Reclamanta, prin lichidator judiciar, a promovat apel împotriva hotărârii pronunţate de Tribunalul Neamţ, considerând-o nelegală, şi a solicitat admiterea acestuia şi modificarea deciziei în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Analizând motivele de apel şi probele administrate, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială de contencios administrativ şi fiscal, a pronunţat Decizia civilă nr. 136 din 4 decembrie 2007, respingând cererea de apel ca nefondată.
Pentru a se pronunţa astfel, a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond s-a pronunţat, legal, în limitele învestirii prin cererea de chemare în judecată facturile invocate ulterior pe parcursul judecăţii nefăcând obiectul cererii iniţiale de chemare în judecată, în ceea ce priveşte facturile în litigiu iar dreptul la acţiune este prescris.
Ca urmare, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că reiterează criticile aduse prin cererea de apel legate de nelegalitatea hotărârii, ceea ce trebuie avut în vedere în sensul art. 25 alin. (2) ultima teză din Legea nr. 326/2001, privind serviciile publice de gospodărie comunală, fiind nivelul penalităţilor de întârziere care nu trebuie să depăşească totalul facturilor emise în baza contractului pentru plata serviciilor şi nu numai acela al facturilor pentru care s-au calculat penalităţile ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.
În acest sens, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere concluziile expertizei contabile.
Cât priveşte aplicarea în cauză a normelor privind prescripţia extinctivă, de către instanţa de apel este greşită atât timp cât instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că recunoaşterea debitului făcută de cel în favoarea căruia curge prescripţia conduce la întreruperea cursului acesteia, la dosar fiind depus extrasul de cont din 2 martie 2005, însuşit de intimata - pârâtă.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, persoanele fizice şi juridice beneficiare ale serviciilor de gospodărie comunală, precum şi persoanele juridice consumatoare de energie electrică şi termică, gaze naturale şi combustibili sunt obligate să achite contravaloarea facturilor reprezentând serviciile prestate, respectiv utilităţile furnizate, în termen de 30 de zile de la data emiterii facturii. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol întârzierea în achitarea sumelor datorate, atrage majorări de întârziere care nu pot depăşi debitul.
Raportând aceste dispoziţii legale la obiectul cererii de chemare în judecată se constată potrivit documentelor contabile analizate şi de expertul contabil desemnat în cauză, că toate facturile privesc penalităţi de întârziere calculate la debite anterioare cu termene de plată în perioada 30 decembrie 1999 - 5 februarie 2003 achitate într-adevăr în întârziere, ceea ce putea atrage incidenţa textului de lege sus-arătat, cu condiţia însă ca dreptul la acţiune să nu se fi prescris.
Or, introducerea acţiunii abia la 6 februarie 2007 este făcută cu depăşirea termenului general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă pentru fiecare factură privind serviciile şi utilităţile conform contractului de la data expirării termenului de 30 de zile calculat de la data emiterii acestora pentru fiecare zi de întârziere până la achitarea debitului principal şi nicidecum de la data emiterii facturilor de penalităţi de întârziere, aşa cum susţine recurenta - reclamantă.
Cât priveşte, incidenţa art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 în sensul întreruperii acestui termen prin recunoaşterea debitului, din observarea extrasului de cont se constată că acesta priveşte generic doar menţiunea privind existenţa unui debit de 1.455.404.776 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, calculate până la 31 octombrie 2004, fără a rezulta, de asemenea, dacă aceste penalităţi au fost calculate la aceleaşi facturi de servicii şi utilităţi pentru care s-au calculat penalităţile de întârziere care au format obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a se putea reţine că în cauză a operat o recunoaştere efectivă şi necondiţionată chiar a debitului, în sensul cerut de lege.
Cât priveşte calcularea sumei prin raportare la debitul principal care nu poate fi depăşit, critica apare ca lipsită de interes atât timp cât instanţa de apel s-a pronunţat pe o excepţie şi nu pe fond.
Aşa fiind, recursul este nefondat şi în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC T. SA Roman prin lichidator SC M.R.L. Sprl Iaşi, împotriva Deciziei Curţii de Apel Bacău nr. 136 din 4 decembrie 2007, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2880/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2882/2008. Comercial. Pretenţii. Recurs → |
|---|
