ICCJ. Decizia nr. 3196/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3196/2009
Dosar nr. 72/1285/2008
Şedinţa publică din 3 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa comercială nr. 1281 din 2 iunie 2008 pronunţată în dosarul nr. 72/1285/2008 al Tribunalului Comercial Cluj s-au respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâţilor şi excepţia prematurităţii introducerii acţiunii, iar pe fond s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta S.I.F.O. SA împotriva pârâţilor L.M., H.C. şi V.Ş., fiind compensate cheltuielile de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta i-a chemat în judecată pe pârâţii L.M. şi H.C. solicitând obligarea acestora la plata despăgubirilor către SC S. SA Cluj Napoca, pentru prejudiciile cauzate societăţii, astfel cum au fost constatate şi reţinute prin raportul de inspecţie fiscală întocmit la data de 29 august 2006 pentru care s-a emis Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală, prin raportul din 26 aprilie 2007, cuantumul total al acestor despăgubiri urmând a fi stabilit prin expertiză.
Demersul judiciar al reclamantei a fost justificat prin calitatea sa de acţionar cu o cotă de 23,39% din capitalul social al SC S. SA, societate prejudiciată prin actele fictive întocmite de pârâţii L.M. în calitate de director general, H.C. – director economic şi respectiv V.Ş. administrator unic şi director general.
În virtutea acestor calităţi, susţine reclamanta, pârâţii au încheiat între SC S. SA şi SC C. SA Buzău – care deţine calitatea de acţionar majoritar al SC S. SA o serie de contracte păgubitoare pentru această din urmă societate, împrejurare care rezultă din actele fiscale anterior menţionate. Situaţia este identică şi în privinţa contractelor încheiate de pârâţi, în aceeaşi calitate, între SC S. SA şi SC R. SA Piatra Neamţ, motiv pentru care faţă de caracterul cert şi lichid al prejudiciului suferit este justificată solicitarea de obligare a pârâţilor la plata, în solidar, a despăgubirilor.
Dat fiind faptul că, C.A. al SC S. SA, iniţial a refuzat convocarea A.G.A. pentru discutarea acestor probleme, iar la şedinţa din data de 19 decembrie 2007, nu s-a luat nicio măsură în privinţa angajării răspunderii persoanelor responsabile de prejudiciile aduse SC S. SA, era necesară, în opinia reclamantei, promovarea prezentei acţiuni.
În acest context, tribunalul, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor, cu motivarea că reclamanta a chemat în judecată persoanele pe care le-a considerat a fi vinovate şi care s-ar încadra în categoria celor prevăzute de art. 155 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, urmând ca temeinicia pretenţiilor, existenţa şi valoarea prejudiciului, precum şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu să fie examinate pe fondul cauzei.
În privinţa excepţiei prematurităţii introducerii acţiunii, excepţie, de asemenea respinsă, tribunalul a arătat că şi în privinţa caracterului cert, lichid şi exigibil, urmează a fi efectuate verificări pe fondul cauzei.
Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut că reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile pe existenţa unei decizii de impunere fiscală, dar datoriile stabilite în acest înscris nu atestă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă care ar putea fi imputată persoanelor din conducerea societăţii, în condiţiile în care actul fiscal a fost atacat în contencios administrativ, iar reclamanta nu a înţeles să solicite efectuarea unei expertize tehnice de specialitate pentru a elucida aspectele invocate.
Apelul formulat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 38 din 9 martie 2008 a Curţii de Apel Cluj, secţia comercială şi de contencios administrativ.
Pentru a proceda în acest mod, instanţa de apel a reţinut că probele administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse de pârâţi au relevat, fără echivoc, împrejurarea că susţinerile reclamantei potrivit cărora achiziţia bunurilor şi prestarea serviciilor contestate de aceasta a avut loc în mod vădit nelegal, sunt nefondate, având în vedere contractele încheiate în acest scop, care au respectat prevederile art. 19 lit. k) din actul constitutiv al societăţii, dispoziţii identice cu cele cuprinse în art. 146 din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare din momentul încheierii, şi care corespund prevederilor art. 15322 din lege, în sensul că, consiliul de administraţie avea competenţa de a încheia acte juridice prin care societatea să dobândească bunuri a căror valoare să nu depăşească ˝ din valoarea activelor.
De asemenea, arată instanţa de apel, prin aceste achiziţii, a crescut valoarea activelor societăţii, după cum rezultă din actele contabile, confirmate prin raportul comisiei de cenzori şi validate prin hotărârea A.G.A. din 29 martie 2002, necontestată de către reclamantă în conformitate cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.
În privinţa criticii referitoare la lipsa rolului activ al tribunalului în soluţionarea cauzei, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 1169 C. civ., în sensul că deşi reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată efectuarea unei expertize contabile pentru cuantificarea prejudiciului, o atare cerere nu a mai fost susţinută în cursul dezbaterilor, reclamanta precizând că înţelege să se prevaleze doar de raportul de inspecţie fiscal şi o expertiză contabilă întocmită într-un dosar aflat pe rolul aceleiaşi instanţe.
În acest context, s-a apreciat că soluţia este corectă şi în această privinţă cu atât mai mult cu cât nici cererea în probaţiune efectuată iniţial în apel nu a mai fost susţinută, ceea ce are semnificaţia unei renunţări implicite la administrarea altor probe.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.I.F.O. SA, criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea legii, fiind ignorate dispoziţiile legale privind răspunderea administratorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii şi cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii, fiind încălcat şi principiul potrivit căruia instanţa de apel trebuia să aibă rol activ şi să se pronunţe asupra tuturor motivelor invocate.
Astfel, susţine recurenta, contrar celor reţinute de ambele instanţe, rapoartele de inspecţie fiscală reprezintă acte administrative fiscale ce atestă creanţe fiscale ajunse la scadenţă şi care au caracterul unui titlu executoriu, motiv pentru care şi prejudiciul are un caracter cert, real şi exigibil, fiind stabilit printr-un act fiscal de autoritate. De altfel, societatea a şi achitat creanţa bugetară stabilită în sarcina sa, situaţie în care şi sub acest aspect este de necontestat răspunderea pârâţilor pentru prejudiciile cauzate societăţii prin modul în care şi-au exercitat atribuţiile şi au gestionat activitatea acesteia, fiind fără relevanţă aprobarea situaţiilor financiare anuale ale societăţii, deoarece art. 186 din Legea nr. 31/1990 nu împiedică promovarea unei acţiuni în răspundere într-o atare situaţie.
În această privinţă, susţine recurenta redând pe larg concluziile din raportul de inspecţie fiscală şi ale expertizei efectuate într-un alt dosar, este eronat argumentul instanţei de apel potrivit căruia în exercitarea mandatului lor, pârâţii au respectat dispoziţiile art. 146 din Legea nr. 31/1990 referitoare la limitele competenţelor lor pentru că în considerarea caracterului remunerat al mandatului comercial, după ale căror reguli funcţionează administratorul şi directorul unei societăţi, aceştia sunt prezumaţi în culpă în ipoteza producerii unui prejudiciu.
Un alt motiv de nelegalitate al deciziei rezidă în încălcarea principiului contradictorialităţii şi concluzia greşită a instanţei în sensul că apelanta ar fi renunţat la administrarea unei expertize, în condiţiile în care a solicitat expres proba cu expertiză la termenul de judecată din 17 noiembrie 2008.
Analizând recursul formulat prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept anterior menţionate Curtea constată că este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.
Astfel, argumentele în baza cărora instanţa de apel confirmând soluţia tribunalului, a respins apelul declarat de reclamantă a constat în faptul că pârâţilor, în calitate de directori şi respectiv administratori ai SC S. SA Cluj, nu li se poate imputa, după cum a rezultat din probele administrate în cauză, o conduită culpabilă şi generatoare de prejudicii pentru societatea comercială anterior menţionată. Contractele pe care aceştia, în exercitarea mandatului lor, le-au încheiat fiind conforme cu dispoziţiile actelor constitutive şi respectiv art. 146 din Legea nr. 31/1990, în redactarea în vigoare din momentul încheierii, situaţie în care, în lipsa altor probe este lipsită de temei susţinerea reclamantei cu privire la angajarea răspunderii acestora pentru prejudiciul suferit de societate.
Această concluzie a instanţelor este corectă pentru că existenţa unor acte fiscale nu este suficientă pentru a stabili o legătură de cauzalitate între prejudiciul cauzat societăţii şi o conduită pretins culpabilă a organelor de conducere ale acesteia, în condiţiile în care raportul de inspecţie fiscală - pe care reclamanta şi-a fundamentat pretenţiile - este atacat la instanţele de contencios administrativ, iar în prezentul litigiu, recurenta în calitate de reclamantă, s-a limitat să invoce necesitatea efectuării unei expertize de specialitate, însă cu prilejul dezbaterilor nu a mai solicitat administrarea acestei probe apreciind că depunerea unei expertize extrajudiciare satisface exigenţele dispoziţiilor art. 1169 C. civ., în sensul dovedirii susţinerilor sale. Relevantă sub acest aspect este poziţia procesuală exprimată la data de 2 martie 2009 când instanţa de apel, constatând că părţile, adică inclusiv reclamanta, nu mai au cereri în probaţiune, a acordat cuvântul pe fondul cauzei.
În aceste condiţii, concluzia instanţei de apel conform căreia apelanta a renunţat implicit la efectuarea expertizei este pe deplin justificată, iar critica de nelegalitate a deciziei sub aceste aspecte este nefondată.
Cu alte cuvinte, chiar în ipoteza în care, în speţă, culpa pârâţilor ar fi prezumată o atare împrejurare nu este suficientă prin ea însăşi pentru a atesta existenţa unui raport de cauzalitate între prejudiciul societăţii şi fapta pârâţilor.
De altfel, şi prin recursul formulat pentru a demonstra nelegalitatea deciziei sunt reluate concluzii din raportul de inspecţie fiscală şi un raport de expertiză, însă aceste chestiuni nu vizează aspecte de nelegalitate ci de netemeinicie, excluse a fi cenzurate de instanţa de recurs în conformitate cu dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În concluzie, recursul reclamantei este nefondat şi va fi respins ca atare potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la câte 8.330 lei cheltuieli de judecată către intimaţii H.C. şi L.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanta SIF O. SA Craiova împotriva deciziei civile nr. 38 din 9 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta la câte 8.330 lei cheltuieli de judecată către intimaţii H.C. şi L.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3195/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3199/2009. Comercial → |
|---|
