ICCJ. Decizia nr. 3181/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3181/2009
Dosar nr. 22545/3/2008
Şedinţa publică din 2 decembrie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată că prin sentinţa comercială nr. 12431 din 18 noiembrie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, în dosarul nr. 22545/3/2008 a fost admisă cererea formulată de reclamanta C.E.E.R.E.S. B.V. Olanda în contradictoriu cu pârâta SC I.E. SA Bucureşti şi s-au recunoscut efectele hotărârii arbitrale din 16 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris în dosarul nr. 14450/AVH/FM în România. De asemenea, s-a încuviinţat executarea silită a acestei hotărâri în România numai pentru pct. 5 şi 6 din dispozitiv, cu privire la obligarea paratei SC I.E. SA să plătească reclamantei suma de 200.000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată şi suma de 38.333,33 dolari S.U.A. cu titlu de cheltuieli arbitrale.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă că, pârâta invocând "interpretarea eronată a situaţiei de fapt sau a convenţiei" ori ignorarea probelor, încearcă să repună în discuţie fondul cauzei, ceea ce este inadmisibil în raport cu dispoziţiile art. 168 din L.D.I.P.R., iar pe de altă parte, se îndepărtează de conţinutul şi limitele celor doua drepturi fundamentale garantate de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 61 alin. (1) C.E.D.O. şi anume dreptul la un proces echitabil, respectiv principiul egalităţii paratilor în faţa justiţiei şi principiul imparţialităţii.
De altfel aceste motive sunt admise în mod limitativ între cazurile de recurs nefiind incluse în cazurile de acţiune în anulare prevăzut de art. 364 C. proc. civ., român.
În privinţa încuviinţării cererii de executare instanţa de fond a reţinut că sunt îndeplinite cerinţele din art. 174 din L.D.I.P.R. cu referire la art. 167 din aceiaşi lege.
Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâta, solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinţei apelate şi respingerea cererii formulate de reclamantă întrucât, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 5 şi art. 6 din Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New York la 10 iunie 1958, respectiv, dispoziţiile art. 167 şi art. 168 din Legea nr. 105/1992 (L.D.I.P.).
Prin Decizia comercială nr. 195 din 21 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, apelul a fost respins ca nefondat pentru următoarele considerente:
Noţiunea de ordine publică are consecinţe diferite în soluţionarea litigiilor cu elemente de extraneitate, în raport cu intervenţia acestei noţiuni în recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale străine. De exemplu dacă cu prilejul soluţionării unui litigiu de către instanţa arbitrală se constată că ar fi aplicabilă o lege străină normal competentă dar incompatibilă cu dreptul român, intervenţia ordinii publice conduce la neaplicarea legii străine şi înlocuirea acesteia prin dispoziţiile corespunzătoare ale legii române. Dar, altfel stau lucrurile în cadrul recunoaşterii şi executării hotărârilor străine pentru ca, hotărârea recunoscută se bucură de puterea lucrului judecat, având forţa obligatorie, instanţele statului solicitat neputând să revină asupra a ceea ce s-a soluţionat de către tribunalul arbitral din statul de origine. De aceea, principiul intangibilităţii hotărârii străine exclude posibilitatea ca efectul obişnuit al ordinii publice, respectiv, înlocuirea unei legi cu alta să se producă.
În fine, atât din perspectiva art. 168, art. 174 şi art. 181 din Legea nr. 105/1992 cât şi a art. 5 pct. 2 lit. b) din Convenţia de la New York noţiunea de ordine publică vizează ordinea publică internă a statului solicitat.
Aşadar cele doua noţiuni nu trebuiesc confundate şi pentru ca în speţă să se poată pune în discuţie încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat roman ar fi nevoie ca legea aplicabilă să fie o lege străină. Or, în speţă, tribunalul arbitral a aplicat legea română.
Fata de cele arătate, Curtea a considerat nefondate susţinerile apelantei pârâte sub aspectul încălcării principiului legalităţii prevăzut de art. 124 din Constituţie, respectiv încălcarea principiului interpretării convenţiilor potrivit voinţei comune a părţilor, a normelor juridice privind personalitatea juridică distinctă a societăţii faţă de cea a asociaţilor; ignorarea de către tribunalul arbitral a unor reglementări deşi s-au depus texte de lege, doctrina şi jurisprudenţa; hotărârea arbitrală ar conţine dispoziţii contradictorii în raport cu tipul de rezoluţiune care afectează contractul de cesiune.
Daca s-ar admite că raţionamentul apelantei în privinţa invocării ordinii publice de drept internaţional privat este posibilă şi în situaţia în care se aplică legea română pentru că, fie legea română nu s-a aplicat corect, fie că nu ar fi fost corect stabilită situaţia de fapt, ar însemna ca procedură recunoaşterii şi a încuviinţării executării silite să se transforme într-o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, ceea ce este inadmisibil.
În privinţa încălcării dreptului la un proces echitabil s-a apreciat că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de ordine publică.
Susţinerile apelantei cu privire la principiul imparţialităţii instanţei nu sunt probate cu dovezi concludente şi pertinente, apelanta având la îndemână posibilitatea să fi recuzat pe supraarbitrul imparţial care ar fi fost în conflict de interese cu pârâta I.E.
Oricum această procedură trebuia folosită în faţa tribunalului arbitral. Altminteri apelanta nu a produs dovezi că nu a cunoscut aspectele care ar fi făcut ca supraarbitrul desemnat să fi fost imparţial pe timpul litigiului arbitral şi nici că intimata ar fi deţinut probe pe aceste chestiuni pe care ar refuza nejustificat să le depună la dosar în temeiul art. 172 C. proc. civ.
De aceea, nu puteau fi aplicate dispoziţiile art. 174 C. proc. civ. iar susţinerile teoretice ale apelantei cu privire la jurisprudenţa C.E.D.O. şi a regulilor de arbitraj ale I.C.C. sunt lipsite de relevanţă, negăsindu-şi aplicare în speţă.
Criticile apelantei privind tratamentul inegal al părţilor în cadrul procesului arbitral, încălcarea dreptului la apărare şi a principiului legalităţii sunt nefondate şi nu pot justifica refuzul recunoaşterii hotărârii arbitrale străine întrucât se tinde de fapt la rejudecarea cauzei pe fond.
În privinţa competentei exclusive a instanţelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnaţiune la cele reţinute de instanţa de fond trebuie spus că, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra acestei oferte în mod incidental dar, competenţa acestui tribunal s-a determinat în raport cu obiectul principal al cauzei. Apelanta nu a înlăturat în nici un fel motivarea instanţei de fond nici pe această chestiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta care reia apărările formulate şi în faţa instanţei de apel, iar în primele 17 pagini ale recursului expune situaţia de fapt privind relaţia contractuală dintre părţi, contractele încheiate de T.C.I. SRL pentru derularea proiectului şi care au fost invocate în cursul litigiului arbitral, obiectul litigiului arbitral şi reţinerile instanţei de fond care a pronunţat sentinţa apelată.
După această vastă prezentare, recurenta a arătat motivele pentru care a solicitat admiterea recursului şi respingerea cererii de recunoaştere a hotărârii arbitrale, motive amplu dezvoltate pe alte încă 24 de pagini.
Înalta Curtea reţine că, în esenţă, pârâta I.E. solicită respingerea cererii de recunoaştere şi executare a hotărârii arbitrale străine, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv că hotărârea pronunţată a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, susţinând că:
1. Instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat că, în speţă, nu se poate pune în discuţie încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat ca urmare a aplicării legii române de către tribunalul arbitral;
2. Hotărârea arbitrală ar fi fost data cu încălcarea ordinii publice de drept internaţional român atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi din perspectiva dreptului procesual.
În dezvoltarea acestui motiv, recurenta pârâtă a arătat că instanţa arbitrală ar fi încălcat dreptul la un proces echitabil sub mai multe aspecte:
a) examinarea cauzei de către o instanţă imparţială;
b) tratarea egala a părţilor în cadrul procesului;
c) examinarea atentă a tuturor capetelor de cerere, a argumentelor şi a probelor din dosar, respectiv respectarea dreptului la apărare;
d) asigurarea preeminentei dreptului şi respectarea principiului legalităţii;
3. Hotărârea a fost data cu încălcarea competenţei exclusive a instanţelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnaţiune.
Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.
După prezentarea succintă a situaţiei de fapt intimata a expus obiectul cauzei constând în recunoaşterea şi încuviinţarea executării silite pe teritoriul României a hotărârii arbitrale din data de 16 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris în dosarul nr. 14450/AVH/FN. De asemenea, intimata a expus cadrul legal aplicabil şi anume, convenţiile internaţionale la care România a aderat, fiind parte precum şi dispoziţiile Legii nr. 105/1992.
În concret se arată ca este vorba de Convenţia dintre România şi Republica Franceză privind asistenţa juridică în materie civilă şi comercială semnată la Paris la 5 noiembrie 1974 ratificată prin Decretul nr. 77 din 15 iulie 1975 şi Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine adoptată la New York la 10 iunie 1958 la care România a aderat prin Decretul nr. 186/1961.
În esenţă intimata arată că noţiunea de ordine publică în dreptul internaţional privat este diferită de ordinea publică în dreptul intern.
Practic sfera celor doua noţiuni este diferită şi fiecare noţiune îndeplineşte o funcţie diferită. Pentru a putea fi luată în discuţie excepţia de ordine publică în dreptul internaţional privat este necesar ca legea aplicabilă să fie o lege străină, aspect rezultat din dispoziţiile art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat din perspectiva dreptului substanţial este nefondată întrucât în speţă tribunalul arbitral a aplicat legea română fapt necontestat de părţi. Pentru un asemenea motiv de refuz a recunoaşterii şi încuviinţării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisă doar cazul în care tribunalul arbitral internaţional ar fi aplicat o lege străină ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept unde se cere recunoaşterea.
Intimata a mai învederat că încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat din perspectiva dreptului procesual apare nefondată în raport şi de art. 20 alin. (2) din Constituţie cum bine a reţinut instanţa de fond. Principiul egalităţii părţilor al independenţei şi al imparţialităţii arbitrale sunt în egală măsură şi principii care guvernează procedura de judecată în faţa unui tribunal arbitral constituit pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.
În privinţa încălcării principiului imparţialităţii instanţei, intimata a susţinut că probele releva că ambele părţi au beneficiat în mod egal de toate garanţiile procesuale necesare unui proces echitabil, de altfel ambele părţi au fost de acord inclusiv cu numirea arbitrilor, iar reclamarea de către recurentă a unui pretins tratament inegal al părţilor în cadrul procesului arbitral ar tinde, cum bine a reţinut instanţa de fond, la rejudecarea cauzei pe fond din moment ce critica modul în care tribunalul arbitral a reţinut şi calificat juridic situaţia de fapt (culpa pârâtei, interpretarea declaraţiilor martorilor, tipul de rezoluţiune etc.).
Or, potrivit art. 168 cu referire la art. 181 din Legea nr. 105/1992 instanţa română nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei.
Intimata a mai susţinut că art. 151 din Legea nr. 105/1992 nu prevede ca procesele privind validitatea ofertei reale de plată sau a consemnaţiunii s-ar afla printre procesele cu privire la care instanţele române sunt exclusiv competente să judece.
Înalta Curte, analizând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, va respinge recursul, pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat român prin aplicarea legii române de către tribunalul arbitral, Înalta Curte apreciază că, atât Convenţia de la New York, cât şi Legea nr. 105/1992 au în vedere ordinea publică de drept internaţional privat, care nu se confundă cu ordinea publică de drept intern. Ordinea publică în dreptul internaţional privat este diferită de ordinea publică în dreptul intern.
În primul rând, sfera celor doua noţiuni este diferită, în sensul că nu toate normele de ordine publică în dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat.
În al doilea rând, fiecare noţiune îndeplineşte o funcţie diferită. Ordinea publică în dreptul intern indică limitele domeniului lăsat liberei iniţiative juridice a părţilor, pe când ordinea publică în dreptul internaţional privat indica limitele aplicării legii străine. Prin urmare, excepţia de ordine publica în dreptul internaţional privat este un mijloc de înlăturare a legii străine normal competente, ceea ce înseamnă că, pentru a putea fi invocată o asemenea excepţie trebuie, prin ipoteza, ca legea aplicabilă să fie o lege străină. Numai în aceste condiţii se poate pune în discuţie ordinea publică de drept internaţional privat, ceea ce presupune existenţa unor deosebiri fundamentale, esenţiale, de reglementare între legea română şi legea străină.
Ordinea publică se invocă, aşadar, împotriva aplicării legii străine.
În materia recunoaşterii hotărârilor judecătoreşti străine, art. 168 din Legea nr. 105/1992 are în vedere ordinea publică de drept internaţional privat, cu înţelesul dat tot de art. 8 din Legea nr. 105/1992, potrivit căruia: „aplicarea legii străine se înlătura dacă încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român".
Recurenta arată că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti, ar fi interpretat în mod restrictiv dispoziţiile art. 168 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 105/1992, deoarece din formularea legiuitorului nu rezultă că acesta ar face o distincţie între hotărârea pronunţată în străinătate cu privire la un litigiu căruia îi este aplicabilă legea română sau legea străină, iar „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus".
Această interpretare este eronată. Noţiunea de ordine publică de drept internaţional privat din art. 168 al Legii nr. 105/1992, nu poate avea alt înţeles decât cel conferit de art. 8 din aceeaşi lege. Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins susţinerile privind încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat în ceea ce priveşte legea materială aplicată.
Faţă de cele arătate mai sus, precizăm faptul că nu putem împărtăşi punctul de vedere exprimat în opinia legală elaborată de prof. univ. dr. I.D. şi conf. S.D. şi depusă la dosar de recurentă, în sensul că "încălcarea ordinii publice poate fi invocată chiar dacă legea aplicată de tribunalul arbitral a fost legea română".
Art. 364 lit. i) nu este aplicabil recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti străine pentru simplul motiv că recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine implică o procedură specială, distinctă de procedura acţiunii în anularea unei hotărâri arbitrale, astfel cum prevăd expres art. 370 cu trimitere la Legea nr. 105/1992.
Prin urmare, corecta interpretare şi aplicare a prevederilor legale menţionate trebuie să se facă în lumina principiului "specialia generalibus derogant" (aplicarea cu prioritate a regulilor speciale în materia recunoaşterii şi executării hotărârilor străine), iar nu pe baza aplicării prin analogie a unor texte total străine acestei proceduri speciale [precum art. 364 lit. i)].
Astfel, nu interesează modul de aplicare al legii străine, important este ca efectele acesteia contrare ordinii publice de drept internaţional privat român să nu se producă. În concret, ordinea publică de drept internaţional privat român ar putea fi încălcată doar prin aplicarea unei legi străine ale cărei dispoziţii să fie incompatibile cu principiile fundamentale ale dreptului roman aplicabile raporturilor juridice cu element de extraneitate.
Or, ca urmare a aplicării legii romane de către tribunalul arbitral, după cum însăşi recurenta afirma, ar fi un nonsens să se verifice daca legea română însăşi încalcă ordinea publică de drept internaţional privat român.
Prin urmare, recurenta însăşi admite că nu este posibilă invocarea ordinii publice de drept internaţional privat împotriva legii române.
Cât priveşte dreptul la apărare, Înalta Curte reţine că acesta a fost asigurat parţii care a pierdut procesul şi este de neconceput să se repună în discuţie fondul litigiului dedus judecăţii instanţei străine. În speţă este evident că nu s-a încălcat dreptul la apărare, în condiţiile în care recurenta a fost prezentă la proces prin avocaţi, fapt care rezultă fără echivoc din cuprinsul hotărârii arbitrale.
2. Hotărârea arbitrală ar fi fost data cu încălcarea ordinii publice de drept internaţional roman atât din perspectiva dreptului substanţial, cât şi din perspectiva dreptului procesual.
Prin motivele de recurs, pârâta dezvolta mai întâi teoria potrivit căreia ordinea publica de drept internaţional privat include drepturile şi garanţiile recunoscute de Convenţia Europeana a Drepturilor Omului (C.E.D.O.), inclusiv dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 pct. 1 din C.E.D.O.
Or, sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut, în mod corect, că ,,în privinţa dreptului la un proces echitabil apelanta reia susţinerile sale redând prevederile art. 6 pct. 1 din C.E.D.O., art. 20 alin. (1) şi art. 21 din Constituţia României dar nu înlătură în nici un fel reţinerea primei instanţe ca, în raport de art. 20 alin. (2) din Constituţie, ordinea constituţională a drepturilor fundamentale face parte din ordinea publică de drept internaţional privat roman, astfel încât în procedura recunoaşterii hotărârii străine instanţa este datoare să cerceteze daca în procesul arbitral s-au respectat aceste garanţii fundamentale".
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că nu se poate reproşa nimic primei instanţe din punctul de vedere al aplicării dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de ordine publică. Astfel, prima instanţă a reţinut faptul că toate susţinerile pârâtei sunt nefondate, dat fiind că aceste drepturi fundamentale sunt cunoscute şi garantate de toate cele trei state (Olanda, Franţa şi România) care sunt parţi la C.E.D.O.
În special, este de reţinut faptul că Tribunalul arbitral internaţional de la Paris este o instanţă organizată şi care funcţionează potrivit propriului ei Regulament şi legii franceze (Codului francez de procedură civilă). Prin urmare, principiul egalităţii părţilor, al independenţei şi al imparţialităţii arbitrilor sunt în egală măsură şi principii care guvernează procedura de judecată în faţa unui tribunalul arbitral constituit pe lângă Camera Internaţională de Comerţ de la Paris.
Susţinerile recurentei privind încălcarea ordinii publice de drept internaţional privat din perspectiva dreptului material şi procesual sunt nefondate. Recurenta susţine că ar fi fost încălcat principiul imparţialităţii instanţei pentru ca supraarbitrul C.L. nu ar fi fost imparţial, în sensul că ar fi fost în "conflict de interese" cu pârâta.
În primul rând, astfel cum rezultă şi din cuprinsul hotărârii arbitrale, părţile au beneficiat în mod egal de toate garanţiile procesuale necesare unui proces echitabil: au fost prezente şi reprezentate la dezbateri, au depus probe, şi-au valorificat pe deplin dreptul la apărare; tribunalul a fost constituit potrivit reglementarilor speciale C.C.I., părţile fiind de acord cu numirea arbitrilor.
În măsura în care ar fi existat suspiciuni cu privire la imparţialitatea arbitrilor, pârâta ar fi putut să utilizeze procedura recuzării, conform art. 10 din Regulamentul C.C.I., care prevede expres că arbitrul poate fi recuzat pentru aceleaşi motive ca şi un judecător. Dar recurenta nu a făcut uz de acest mecanism procedural pe care îl avea la îndemână, daca ar fi considerat că există motive de bănuială asupra imparţialităţii supraarbitrului.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte motivele propriu-zise de imparţialitate, pârâta I.E. a invocat unele împrejurări legate de calitatea de avocat a supraarbitrului. Aceste susţineri sunt lipsite de orice relevanţă juridică şi în mod corect instanţa de apel a reţinut că "apelanta nu a produs dovezi că nu a cunoscut aspectele care ar fi făcut ca supraarbitrul desemnat să fi fost imparţial pe timpul litigiului arbitral şi nici ca intimata ar fi deţinut probe pe aceste chestiuni pe care ar refuza nejustificat să le depună la dosar în temeiul art. 172 C. proc. civ".
În acest context, întreaga argumentaţie construită de recurentă, care reia descrierea unor situaţii de fapt care ar revela imparţialitatea supraarbitrului, dincolo de faptul că nu au nicio legătură cu cauza, nici nu prezintă relevanţa, întrucât conform art. 304 C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de lege.
Prin abrogarea pct. 10 şi 11 ale art. 304 din C. proc. civ., nu mai este posibilă promovarea recursului pe motiv că instanţa nu s-a pronunţat asupra unei dovezi administrate care era hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii sau că hotărârea se întemeiază pe o greşeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
În concluzie, întrucât legiuitorul a exclus aceste ipoteze dintre motivele de nelegalitate care ar putea afecta o hotărâre, stabilirea corectă a situaţiei de fapt, în baza unei probaţiuni adecvate este în prezent o problemă de temeinicie a hotărârii şi nu poate face obiectul analizei în recurs.
Instanţa de recunoaştere, ca şi instanţa de recurs nu pot să soluţioneze, ulterior judecării cauzei de către tribunalul arbitral, o cerere de recuzare a unui arbitru. Or, chiar şi în dreptul roman, cererea de recuzare nu poate fi formulată decât în anumite condiţii, respectiv până la intrarea în dezbateri sau de îndată de motivele ei sunt cunoscute, dacă acestea au survenit după dezbateri (art. 29 C. proc. civ.).
Altminteri, funcţionează prezumţia de imparţialitate a judecătorului, respectiv a arbitrului.
Recurenta reclamă un pretins tratament inegal al părţilor în cadrul procesului arbitral.
În realitate, sub pretextul acestui motiv de ordine publică în dreptul internaţional privat roman, recurenta I.E. tinde, aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, la rejudecarea cauzei pe fond, din moment ce critică modul în care tribunalul arbitral a reţinut şi calificat juridic situaţia de fapt (culpa pârâtei, interpretarea declaraţiilor martorilor, tipul de rezoluţiune etc.).
Or, potrivit art. 168 din Legea nr. 105/1992, "sub rezerva verificării condiţiilor prevăzute de art. 167 şi art. 168, instanţa româna nu poate proceda la examinarea în fond a hotărârii străine şi nici la modificarea ei". Potrivit art. 181 din această lege, prevederile art. 167 – art. 178 sunt aplicabile şi sentinţelor arbitrale străine.
Prin urmare, procedura recunoaşterii şi încuviinţării executării silite nu permite rejudecarea cauzei în fond, astfel cum pretinde recurenta, ci doar examinarea îndeplinirii condiţiilor legale de regularitate formală a hotărârii.
Recurenta I.E. pretinde că i s-ar fi încălcat dreptul la apărare, dar şi sub acest aspect, în realitate, se critică hotărârea arbitrală pe fond, în sensul că tribunalul arbitral ar fi ignorat probatoriul depus de aceasta ori că ar fi reţinut o cronologie eronată a faptelor etc. În realitate, recurenta I.E. a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice dreptului la apărare (a fost reprezentată prin avocat, a administrat probe, a pus concluzii), astfel încât toate aceste susţineri sunt vădit nefondate în măsura în care ele tind la rejudecarea cauzei pe fond, contrar prevederilor art. 168 din Legea nr. 105/1992.
Cu privire la pretinsa încălcarea a principiului legalităţii, în speţă, astfel cum rezultă din conţinutul hotărârii arbitrale, tribunalul arbitral a aplicat legea romana, fapt asupra căruia părţile nu au făcut nicio discuţie. În aceste condiţii, motivul de ordine publică în dreptul internaţional privat roman, invocat de recurenta I.E. împotriva recunoaşterii şi încuviinţării executării silite a hotărârii arbitrale este vădit neîntemeiat, deoarece un asemenea motiv de refuz a recunoaşterii şi încuviinţării unei hotărâri arbitrale străine poate avea ca premisa doar cazul în care tribunalul arbitral internaţional ar fi aplicat lege străină, ale cărei prevederi să fie ireconciliabile cu sistemul de drept al ţării unde se cere recunoaşterea.
Pe cale de consecinţă, sunt nefondate toate susţinerile recurentei I.E., formulate prin cererea de recurs, în sensul că s-ar fi încălcat principiul legalităţii prevăzut de art. 124 din Constituţie, respectiv:
- că s-ar fi încălcat principiul interpretării convenţiilor potrivit voinţei comune a părţilor (art. 977 C. civ.);
- ca s-ar fi încălcat normele juridice privind personalitatea juridică distinctă a societăţii (T.C.I.) faţă de cea a asociaţilor (I.E. şi C.E.E.R.E.S.);
- ca tribunalul arbitral ar fi ignorat unele reglementări, deşi pârâta a depus atât textele de lege, cât şi doctrina şi jurisprudenţa, mai exact ar fi în discuţie art. 43 din C. com.;
- ca hotărârea arbitrală ar conţine dispoziţii contradictorii în raport cu " tipul de rezoluţiune care afectează contractul de cesiune".
Dacă s-ar admite raţionamentul recurentei, în sensul că ordinea publică de drept internaţional privat ar putea fi invocată chiar şi atunci când instanţa străină a aplicat legea română, sub pretextul că legea română nu ar fi fost corect aplicată sau că situaţia de fapt nu ar fi fost corect stabilită, s-ar ajunge ca, practic, procedura recunoaşterii şi a încuviinţării executării silite să se transforme într¬-o veritabilă cale devolutivă de atac împotriva hotărârii străine, în condiţiile în care aceasta, potrivit regimului ei juridic, conferit de legea statului unde a fost pronunţată, este o hotărâre obligatorie şi nesusceptibila de a fi atacată.
În plus, dacă s-ar admite că statul unde se cere recunoaşterea unei hotărâri arbitrale străine ar putea să rejudece cauza pe motivul că, deşi s-a aplicat propria lui lege, aceasta nu ar fi fost bine aplicată sau că situaţia de fapt nu ar fi fost corect calificată juridic în raport cu legea, practic s-ar anihila orice finalitate a arbitrajului comercial internaţional.
3. Hotărârea a fost data cu încălcarea competenţei exclusive a instanţelor române în judecarea ofertei reale urmată de consemnaţiune.
Recurenta a susţinut că, în speţă s-ar fi încălcat competenţa instanţelor judecătoreşti din România, deoarece în soluţionarea cererii reconvenţionale a I.E. tribunalul arbitral a luat în discuţie şi a dat efecte ofertei reale de plata urmată de consemnaţie pe care C.E.E.R.E.S. a făcut-o către I.E. pentru plata integrală a restului de preţ datorat în temeiul contractului de cesiune de părţi sociale.
În acest sens, pârâta susţine cât în raport cu art. 589 C. civ. (respectiv art. 1114, art. 1119 C. civ., "validitatea ofertei reale de plată urmate de consemnaţiune poate face exclusiv obiectul aprecierii instanţelor judecătoreşti române de drept comun".
Această susţinere a pârâtei I.E. este vădit neîntemeiată pentru următoarele considerente:
a) Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune are natură juridică a unui act unilateral, pentru care legea română impune anumite formalităţi, care, în speţă au fost întocmai respectate de C.E.E.R.E.S.
Oferta reală de plată şi consemnaţiune este, în principal reglementată de Codul civil, având ca fundament dreptul debitorului ce face plata, atunci când el vrea să-şi execute obligaţia, iar creditorul refuza să primească plata. Aşadar, ca manifestare de voinţă a debitorului, oferta reală de plată urmată de consemnaţiune are natura juridică a unui act unilateral, fiind în esenţă o ofertă de plata, care, dacă este refuzată de creditor, poate fi urmată de consemnarea sumei şi liberează pe creditor.
Codul de procedură civilă prevede în mod expres că oferta se face prin intermediul executorului judecătoresc, iar recipisa de consemnare se depune, de asemenea la executorul judecătoresc. Oferta reală de plată urmată de consemnaţiune liberează pe debitor întocmai ca şi plata făcută creditorului.
Potrivit art. 589 C. proc. civ., "cererea de s-ar putea face înaintea judecătoriei, sau pentru ca să se întărească, sau pentru ca să se anuleze aceste oferte şi consemnaţiuni, se va face prin osebita petiţie, după regulile stabilite pentru cererea principală".
De aici rezultă că, pentru validitatea ofertei reale urmate de consemnaţiune nu este necesară pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Efectul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să declare că oferta şi consemnaţiunea sunt "bune şi valabile" este cel prevăzut de art. 1119 C. civ., şi anume "debitorul nu mai poate, chiar cu consimţământul creditorului, să-şi retragă suma depusă în prejudiciul codebitorilor sau fideiusorilor săi".
b) Afirmaţia pârâtei I.E. potrivit căreia "aprecierea asupra validităţii ofertei reale nu este susceptibilă de a fi reglementată pe calea arbitrajului" este lipsită de orice temei juridic.
În primul rând, competenţa tribunalului arbitral se determină în raport cu obiectul principal al cauzei şi, sub acest aspect, este neîndoielnic faptul că, fiind în prezenţa unui litigiu comercial cu element de extraneitate şi, în prezenţa unei clauze compromisorii, nu se poate contesta competenţa tribunalului arbitral.
În acest context, aspectele privind validitatea ofertei reale urmate de consemnaţiune au avut doar semnificaţia unui mijloc de apărare invocat de C.E.E.R.E.S. cu privire la care tribunalul arbitral s-a pronunţat doar cu titlu incidental (prin considerentele hotărârii), iar nu cu titlu principal. Competenţa tribunalului arbitral este deci pe deplin justificată potrivit principiului: "accesorium sequitur principale".
În plus, astfel cum rezultă din cuprinsul clauzei compromisorii inserată în contractul de cesiune de părţi-sociale, „Orice controversă sau dispută apărută din sau în legătură directă sau indirectă cu prezentul contract". Prin urmare, este neîndoielnic faptul că părţile au înţeles să atribuie cea mai largă competenţă posibilă tribunalului arbitral, astfel încât discutarea aspectelor legate de condiţiile şi efectele unei oferte de plată urmate de consemnaţie, adică practic de executarea însăşi a contractului de cesiune de părţi-sociale, sunt pe deplin acoperite de o asemenea clauză compromisorie.
În al doilea rând, potrivit art. 340 C. proc. civ., pe calea arbitrajului, pot fi soluţionate toate litigiile patrimoniale, "în afară de acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie".
Or, raportul dintre părţile unui contract de cesiune de părţi-sociale este unul comercial, ca şi cel privind plata preţului cesiunii. Tot astfel, raporturile dintre părţi privind oferta de plată şi consemnaţiune, în cazul în care creditorul refuza să primească plata, este unul patrimonial, susceptibil de tranzacţie, deoarece însuşi dreptul de a plăti, respectiv dreptul de a primi o suma de bani sunt susceptibile de renunţări şi concesii reciproce, respectiv de tranzacţie.
Prin urmare, ar fi total absurd să se considere că o instanţă arbitrală nu ar putea să ia în discuţie valoarea juridică a unei oferte reale urmată de consemnaţiune care s-ar face în cursul judecării litigiului arbitral, cu atât mai mult cu cât, în speţă, pârâta însăşi a recunoscut că "plăţile efectuate de debitor până la finalizarea procedurii arbitrale pot fi luat în consideraţie" (pct. 192 din hotărârea arbitrală).
c) Afirmaţia pârâtei I.E. potrivit căreia validitatea ofertei reale de plată urmată de consemnaţiune poate face "exclusiv obiectul aprecierii instanţelor judecătoreşti romane de drept comun" este, de asemenea, lipsită de orice fundament juridic.
După cum deja s-a menţionat, dispoziţiile art. 589 C. proc. civ., respectiv art. 1114, art. 1119 C. civ., invocate de pârâtă nu prevăd şi nu permit o asemenea speculaţie juridică.
Faptul că art. 589 C. proc. civ., se referă la judecătorie ca fiind competentă să "întărească" sau să anuleze oferta de plată sau consemnaţiunea nu înseamnă că, într-un litigiu cu element de extraneitate, o instanţă străină - indiferent că este judecătorească sau arbitrală nu ar putea examina validitatea unei oferte sau a unei consemnaţiuni.
De asemenea, art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 105/1992, invocat de pârâtă, referitor la competenţa instanţei străine, trebuie coroborat cu art. 168 din aceeaşi lege. Din examinarea coroborată a celor doua texte rezultă că:
- pentru a aprecia dacă instanţa care a pronunţat hotărârea a fost competentă, în sensul art. 167 alin. (1) lit. b), raportarea trebuie să se facă la legea statului unde hotărârea a fost pronunţată. Or, din acest punct de vedere, este indiscutabil ca tribunalul arbitral de la Paris era competent;
- examinarea competenţei instanţei străine din punctul de vedere al legii române poate să conducă la refuzul recunoaşterii hotărârii doar în condiţiile art. 168, adică atunci când s-au încălcat dispoziţiile art. 151 din Legea nr. 105/1992 privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române.
Textul enumera limitativ cazurile în care competenţa jurisdicţională a instanţelor române este imperativă, în sensul că nu poate fi recunoscută o hotărâre pronunţată în străinătate în una dintre aceste materii. Dar printre procesele cu privire la care instanţele române sunt exclusiv competente să judece, art. 151 din Legea nr. 105/1992 nu menţionează şi pe cele privind "validitatea ofertei reale de plată sau a consemnaţiunii".
Prin urmare, este vădit eronată susţinerea recurentei pârâte în sensul că, prin art. 589 C. civ., s-ar institui o competenţă excepţională, specială în materia ofertei reale urmată de consemnaţiune.
Rezultă deci că nu s-a încălcat nici o normă de competenţă exclusiva a instanţelor judecătoreşti române şi, în consecinţă, nu există nici un motiv pentru a se refuza recunoaşterea şi încuviinţarea hotărârii arbitrale străine, astfel cum, în mod corect a reţinut prima instanţă şi a menţinut instanţa de apel.
Pentru considerentele reţinute, conform art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta SC I.E SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 195 din 21 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC I.E. SA Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 195 din 21 aprilie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 2 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3179/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3194/2009. Comercial → |
|---|
