ICCJ. Decizia nr. 324/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALÄ.
Decizia nr. 324/2009
Dosar nr. 5611/120/2007
Şedinţa publică de la 5 februarie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr.633 din data de 21 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a fost admisă acţiunea reclamantei C.A.T.D. SA împotriva pârâtului M.N. , s-a dispus suspendarea executării contractului de prestări servicii nr. 11164/2003 în ceea ce îl priveşte pe pârât, a fost obligat pârâtul să permită accesul în imobilul proprietatea sa a specialiştilor reclamantei în vederea sigilării surselor de apă şi canalizare, să achite reclamantei suma de 469,95 lei reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada 25 noiembrie 2004-15 mai 2007 şi suma de 221,45 lei reprezentând majorări contractuale calculate în perioada 30 noiembrie 2004-31 iulie 2007, precum şi suma de 1091,40 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin contractul încheiat între părţi, reclamanta a furnizat pârâtului apă rece şi a efectuat servicii de preluare a apelor menajere pentru care a întocmit facturi refuzate la plată de pârât, iar în cursul procesului, deşi s-a prezentat, nu şi-a formulat apărare.
Contractul dintre părţi prevede la art. 13 posibilitatea ca, în cazul neplăţii contravalorii serviciilor prestate, furnizorul să poată întrerupe executarea acestor servicii, în mod individual, pe apartamente, astfel că sunt admisibile cele 2 capete de cerere ale acţiunii reclamantei, referitoare la suspendarea executării contractului de prestări servicii şi sigilarea surselor de apă şi canal.
Cum pârâtul nu şi-a îndeplinit nici obligaţiile de a plăti contravaloarea acestor servicii, potrivit clauzelor contractului i s-au calculat majorări de întârziere, la plata cărora este obligat potrivit dispoziţiilor art. 969 şi urm. C. civ.
Apelul declarat de pârât, prin care sentinţa era criticată pentru netemeinicie şi nelegalitate a fost respins prin Decizia nr. 134 din 20 iunie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. 5611/120/2007.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel, examinând sentinţa prin prisma criticilor formulate, ce vizau reţinerea greşită a stării de fapt şi al termenului legal al admiterii acţiunii, a reţinut ca fiind argumentate considerentele avute de instanţa de fond, la pronunţarea sentinţei.
Confirmându-se motivarea instanţei, în urma unei analize devolutive a materialului probator, în apel s-a stabilit că apelantul a avut cunoştinţă de termenul, stabilit de instanţă la 21 aprilie 2008, termen acordat pentru a studia raportul de expertiză dispus în cauză.
Împotriva menţionatei decizii, a făcut recurs pârâtul invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5 şi pct. 8-10 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte primul motiv de recurs recurentul a susţinut că, instanţa de apel în mod nejustificat nu a reţinut că sentinţa este lovită de nulitate în raport de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., cauza fiind soluţionată cu lipsă de procedură.
Recurenta nu şi-a motivat recursul în ceea ce priveşte, temeiul legal invocat în raport de art. 8-10 C. proc. civ., invocând generic, reţinerea greşită a stării de fapt, pe baza unei expertize eronate.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate Înalta Curte constată că acesta este nefondat.
Primul motiv de recurs, vizează încălcarea formelor de procedură prevăzute, sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
În concret, recurenta a susţinut că nu a fost legal citată la termenul când s-a judecat cauza, că acest termen a fost modificat de instanţa fără a încunoştinţa părţile.
Pe cale devolutivă, instanţa a stabilit starea de fapt, legată de stabilirea termenului, de judecată, concluzionând argumentat, pe baza lucrărilor cauzei, că aprecierile, potrivit cărora la termenul din 10 martie 2008 s-ar fi fixat un termen la 27 aprilie 2008, nu sunt reale, termenul de judecată fiind fixat la 21 aprilie 2008, şi dat în cunoştinţă părţilor, pentru studierea raportului de expertiză.
Aşa fiind, faţă de caracterul extraordinar al căii de atac al recursului, nu se mai poate, repune în discuţie chestiuni ce tind la restabilirea stării de fapt, contestată de recurent, fapt pentru care primul motiv de recurs nu este incident în cauză.
Deşi recurenta a mai invocat, că Decizia atacată este afectată de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8-10 C. proc. civ., nu îşi sprijină susţinerea pe o dezvoltare punctuală a acestor motive de nelegalitate.
Pornind de la premiza că recurentului îi revenea obligaţia să dezvolte motivele de recurs, menţionate şi să le invoce în aceste dispoziţii, cerinţa obligatorie şi cum nu s-a conformat acestei obligaţii, instanţa de recurs, nu poate realiza efectiv controlul judiciar al nelegalităţii deciziei atacate.
Singura menţiune făcută, în sensul că soluţia de la fond se bazează pe o expertiză greşită, reprezintă o critică de netemeinicie, care de asemenea nu poate fi analizată în recurs, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond a cauzei în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.
Aşa fiind, pentru cele ce preced, în baza art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul M.N. , împotriva deciziei nr. 134 din 20 iunie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţa publică, astăzi 5 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 137/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 145/2009. Comercial → |
|---|
