ICCJ. Decizia nr. 3252/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3252/2009
Dosar nr. 77/3/2006
Şedinţa publică din 8 decembrie 2009
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanta SC E.B. SA a chemat în judecată pe pârâta R. Bucureşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 12.044.221,32 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie - 31 martie 2004, pentru neplata la scadenţă a facturilor emise în perioada 30 noiembrie 2002 - 5 martie 2003 şi actualizarea sumei datorate cu titlu de penalităţi de întârziere cu indicele inflaţiei pentru mărfuri nealimentare, stabilit de I.N.S.
Tribunalul Bucureşti, prin sentinţa comercială nr. 4319 din 25 martie 2008, a admis în parte acţiunea precizată, a obligat pe pârâtă la 13.918.208,38 lei cu titlu de penalităţi de întârziere calculate pe perioada 1 ianuarie 2003 - 31 martie 2003, a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi cererea de reactualizare a penalităţilor şi a obligat pe pârâtă la 147.373,6 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că plata făcută cu întârziere, dar în termenul de prescripţie are ca efect întreruperea prescripţiei pentru plata penalităţilor aşa încât la data de 3 ianuarie 2006 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, termenul de 3 ani nu se împlinise.
Pe fondul litigiului instanţa a reţinut că penalităţile solicitate nu depăşesc debitul principal, iar OUG nr. 115/2004, adoptat ulterior contractului părţilor nu poate fi aplicat pentru că nu a avut ca finalitate modificarea contractului, ci pe acela de a facilita consumatorilor plata furnizorilor fără a afecta scadenţa stabilită prin contract.
În privinţa actualizării penalităţilor s-a reţinut că acestea nu pot fi acordate întrucât clauza penală nu permite acordarea daunelor interese în cuantum mai mare decât cel stabilit prin voinţa părţilor.
Prin Decizia comercială nr. 498 din 19 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, a respins ca nefondate apelurile declarate de părţi, considerând că OUG nr. 115/2001 nu modifică răspunderea contractuală a părţilor, actul normativ conţinând măsuri de îmbunătăţire a performanţelor încasării sumelor privind energia termică şi plata acestora, pârâta fiind cea care nu a respectat obligaţiile de plată la scadenţă.
În privinţa apelului reclamantei, instanţa a reţinut că în lipsa probelor referitoare la prejudiciul creat în patrimoniul creditorului, actualizarea cu indicele de inflaţie a penalităţilor de întârziere nu se poate dispune.
Împotriva deciziei astfel pronunţate, părţile au declarat recurs.
Reclamanta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1087, art. 1066 – art. 1069 C. civ. când nu a acordat despăgubirea cu indicele de inflaţie, întrucât aceasta privea o altă perioadă decât aceea în care au curs penalităţile, iar reactualizarea debitului este consecinţa restabilirii echilibrului prestaţiilor prin aducerea acestora la valoarea actuală. Prejudiciul suferit rezultă din trecerea timpului şi devalorizarea sumei datorate cu 5 ani în urmă.
Mai susţine reclamanta că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 371/2 alin. (3) C. proc. civ. care acordă creditorului dreptul de a actualiza creanţa cu rata inflaţiei.
Pârâta şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., considerând că nejustificat a fost respinsă excepţia prescripţiei pentru facturile emise anterior datei de 1 ianuarie 2003, fiind debite mai vechi de 3 ani; nu sunt condiţiile angajării răspunderii contractuale, necesare fiind existenţa unei fapte ilicite, a prejudiciului, raportului de cauzalitate şi vinovăţiei, vinovăţie care nu rezultă din probele administrate.
Mai susţine recurenta-pârâtă că odată cu OUG nr. 115/2001 s-a instituit obligaţia ca distribuitorii de energie termică să deschidă la societăţile bancare conturi E., iar reclamanta nu s-a conformat dispoziţiei legale astfel că, faţă de prevederile art. 970 alin. (2) C. civ. – potrivit cărora contractul obligă la ceea ce este prevăzut expres dar şi la ceea ce legea dă obligaţiei după natura sa – este în culpă.
Instanţele de fond nu au avut în vedere nici dispoziţiile art. 1082 C. civ. pentru a-l scuti de plata daunelor interese în cazul în care justifică neexecutare dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată.
O ultimă critică adusă deciziei atacate se referă la încetarea contractului înainte de cererea de chemare în judecată aşa încât pârâta nu mai putea fi obligată la daune interese întrucât clauza penală nu-şi mai produce efectele.
Recursul reclamantei este fondat şi va fi admis.
În interpretarea dată domeniului de aplicare a prevederilor art. 1082, art. 1084 şi art. 1087 C. civ., jurisprudenţa a statuat constant că actualizarea penalităţilor de întârziere cu rata inflaţiei, pentru o perioadă ulterioară celei în care penalităţile au curs, nu presupune o dublă reparaţie a prejudiciului şi nu contravine efectelor clauzei penale, pentru că aceasta reprezintă echilibrarea prestaţiilor prin aducerea la zi a cuantumului penalităţilor pe baza indicelui de inflaţie stabilit de I.N.S.
Clauza penală reprezintă o evaluare convenţională a prejudiciului cu scopul de a determina întinderea acestuia, iar prin actualizarea sa se realizează echilibrul prestaţiilor voit de părţi la încheierea contractului.
Aşa dar, instanţa de apel greşit a considerat că reclamantul nu şi-a probat prejudiciul produs în patrimoniul său. Singura probă pertinentă şi utilă o reprezintă inserarea convenţiei accesorii de evaluare a prejudiciului în contractul părţilor, prin care acestea determină anticipat prejudiciul suferit ca urmare a neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor stipulate.
Aşadar în condiţiile existenţei clauzei penale, părţile nu mai sunt ţinute să dovedească prejudiciul, iar actualizarea cu indicele de inflaţie aduce cuantumul penalităţilor la valoarea apreciată de cocontractanţi la momentul încheierii contractului.
Recursul pârâtei este nefondat şi va fi respins.
Prescripţia extinctivă, ca sancţiune pentru nerespectarea termenelor prevăzute de lege, se întrerupe în cazul în care dreptul a cărui acţiune se prescrie este recunoscut de cel în folosul căruia curge termenul de prescripţie.
Astfel plata facturilor apare a o recunoaştere a dreptului creditorului, iar pentru clauzele accesorii contractului, aceasta are efectul întreruptiv prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
În mod judicios instanţele de fond au respins excepţia invocată de pârâtă, plata facturilor – ca obligaţie principală – realizându-se la data de 6 ianuarie 2003 iar acţiunea introdusă la 3 ianuarie 2006, înăuntrul termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din actul normativ citat.
Lipsa culpei în neexecutarea la termen a obligaţiei de plată, evocată de pârâtă nu este justificată.
Prin OUG nr. 115/2001 s-a stabilit, pentru asigurarea încasărilor contravalorii energiei electrice şi termice, deschiderea unor conturi escrow, cu scopul facilităţii modului de încasare a sumelor de la consumatori.
Actul normativ nu a prevăzut modificări în raporturile juridice încheiate între furnizorii de energie electrică şi termică şi beneficiarii acestora. Indiferent de contul bancar deschis, obligaţia contractuală de plată era cea stabilită prin voinţa părţilor, iar debitoarea a recunoscut încă de la 30 iunie 2004 existenţa debitului pe perioada februarie 2002 – martie 2003.
OUG nr. 115/2001 nu poate constitui o cauză de exonerare de răspundere pentru că scopul acestui act normativ era asigurarea unor facilităţi de încasare furnizorilor, nicidecum un temei pentru înlăturarea clauzelor contractuale.
Interpretarea pe care pârâta o dă obligaţiei reclamantei de a deschide un cont escrow este nepertinentă, prevederile art. 970 C. civ. stabilind efectele convenţiilor şi obligaţiilor rezultate din lege pentru raporturile dintre părţi.
Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, iar pârâta debitoare motivând lipsa contului escrow, a înţeles să nu execute obligaţia de plată astfel cum părţile au convenit. Convenţiile obligă la ceea ce este expres stipulat, la urmările pe care echitatea o dă obligaţiei; iar legea în condiţiile unui contract neenumit trimite la efectele obligaţiilor (art. 1073 – art. 1090 C. civ.), fără a avea o legătură cu actul normativ menţionat, care oricum a fost edictat în favoarea creditorului.
Ultima critică a deciziei atacate are în vedere lipsa temeiului legal a plăţii penalităţilor, în egală măsură speculativă ca şi cea precedentă.
Penalităţile de întârziere se datorează în temeiul evaluării convenţionale a prejudiciului, ca efect al manifestării de voinţă a părţilor. Încetarea contractului prin ajungere la termen nu desfiinţează retroactiv efectele acestuia. Ele se prelungesc în timp până la stingerea obligaţiilor cărora le-a dat naştere, astfel încât temeiul răspunderii pentru penalităţile de întârziere îl constituie contractul 1/2001 încheiat între părţi.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (5) C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul reclamantei, va casa Decizia comercială nr. 498 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa asupra despăgubirilor datorate în temeiul actualizării debitului rezultat din penalităţile de întârziere.
În temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul pârâtei împotriva aceleiaşi decizii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC E.B. SA, sucursala E. Bucureşti, împotriva deciziei nr. 498 din 19 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Casează Decizia atacată cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Respinge recursul declarat de pârâta R. Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3250/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 6562010/2009. Comercial → |
|---|
