ICCJ. Decizia nr. 7/2009. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 7/2009
Dosar nr. 26116/3/2006
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 10901 din 3 octombrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta SC A.O. SA Bucureşti împotriva pârâtelor SC A.R.A. SA şi A.B. dispunând obligarea pârâtei la plata sumei de 303.125.000 lei contravaloare prejudiciu şi la dobânda legală de la data pronunţării hotărârii şi până la achitarea integrală a debitului.
Ulterior, prin încheierea din 9 ianuarie 2008 s-a dispus îndreptarea erorii materiale din sentinţă, în sensul că la alin. (2) din dispozitiv se va trece 226.722.000 lei penalităţi de întârziere.
Obiectul acţiunii cu care a fost sesizată instanţa a constat în plata sumelor necesare reparării prejudiciului provocat de asiguratul R.A.B., în urma unui accident de circulaţie produs din culpa sa, prin schimbarea direcţiei de mers nesemnalizată.
În considerentele sentinţei, instanţa de fond a reţinut – în urma administrării probelor - că vinovaţi de producerea accidentului se fac ambii conducători auto, gradul de gravitate al culpelor fiind egale (de ½ fiecare).
S-a constatat că sunt întrunite cerinţele prevederilor de art. 22 din Legea nr. 136/1995 şi că se va aplica regula potrivit cu care, în caz de coliziune, asiguraţii în culpă primesc despăgubiri de la asigurator pentru paguba suferită invers proporţional culpei fiecăruia.
Apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei a fost anulat ca netimbrat prin Decizia comercială nr. 90 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Prin aceeaşi decizie, apelul pârâtei SC A.R.A. SA a fost respins ca nefondat, reţinându-se în considerente că s-a stabilit corect gravitatea culpei celor doi conducători auto în producerea accidentului conform probelor efectuate în cauză, probe ce au constat în procesul-verbal de constatare a accidentului, declaraţiile celor 2 conducători auto, rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi raportul de expertiză judiciară.
S-a mai reţinut că, stabilind culpa comună a celor implicaţi în coliziune, s-au aplicat corect dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 136/1995.
Cu privire la plata penalităţilor, instanţa de apel nu a luat în considerare susţinerea pârâtei în sensul că nu datorează penalităţi pentru că nu s-ar fi aflat în culpă atâta timp cât stabilirea gradului culpei s-a stabilit abia după efectuarea expertizei, întrucât conform art. 46 din Ordinul 9/2002 din Normele pentru aplicarea legii în domeniul asigurărilor de răspundere civilă, persoana răspunzătoare de producerea accidentului şi culpa sa a fost cunoscută şi stabilită încă de la 11 septembrie 2003.
Împotriva deciziei a formulat recurs pârâta, care a indicat ca temei prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susţinând următoarele:
- În condiţiile în care asiguratorul C.A.S.C.O. al reclamantei a încălcat prevederile Regulamentului de aplicare a OUG nr. 192/2002, culpa acestuia trebuia să fie mai mare, respectiv de 2/3, iar contravaloarea despăgubirii să fie calculată conform acestui procent.
- S-au aplicat greşit prevederile art. 46 şi art. 230 din OUG 9/2002 privind aplicarea legii în domeniul asigurărilor de despăgubiri civile pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule în anul 2003 întrucât dosarul de daună nu putea fi finalizat până în momentul stabilirii culpei în producerea accidentului.
Se consideră că societatea nu putea efectua plata înainte de stabilirea culpei în producerea accidentului motiv pentru care nu datorează penalităţi de întârziere.
Prin întâmpinare, societatea intimată a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei instanţei de apel.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Referitor la criticile ce vizează modul de stabilire a culpei şi a contravalorii despăgubirilor corespunzătoare acestuia, precum şi aprecierea dată concluziilor raportului de expertiză, în considerarea reglementărilor cuprinse în art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul controlului judiciar, întrucât nu se subsumează motivului de nelegalitate indicat de recurentă şi nici unui alt motiv reglementat de art. 304 C. proc. civ., antamând chestiuni de fapt ce nu pot fi analizate în această fază procesuală.
Referitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 46 din Ordinul 9/2000 privind Normele pentru aplicarea legii în domeniul asigurărilor de răspundere civilă pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule se constată că susţinerea recurentei este nefondată.
Instanţa a stabilit în mod corect că pârâta datorează şi penalităţi de întârziere întrucât ar fi trebuit să achite despăgubirile datorate în termen de 20 de zile de la depunerea documentelor necesare finalizării dosarului de daună (conform prevederilor menţionate), fiind cunoscută persoana răspunzătoare de producerea accidentului şi culpa acestuia încă din data de 11 septembrie 2003 conform actelor emise de Poliţia Municipiului Târgovişte.
În baza considerentelor expuse, Înalta Curte va menţine Decizia instanţei de apel ca fiind legală şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A.R.A.V.I.G. SA Bucureşti împotriva Deciziei comerciale nr. 90 din 3 martie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6/2009. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 9/2009. Comercial → |
|---|
