ICCJ. Decizia nr. 1258/2010. Comercial. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1258/2010
Dosar nr. 901/46/2009
Şedinţa publică de la 15 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa comercială nr. 403 din 8 aprilie 2009 a Tribunalului Comercial Argeş a fost admisă în parte cererea reclamantei SC A.A. SA Curtea de Argeş iar pârâtul Spitalul Municipal Curtea de Argeş a fost obligat la plata sumei de 104.268 lei reprezentând majorări de întârziere datorate pentru plata cu întârziere a contravalorii serviciilor publice de alimentare cu apă şi canalizare furnizate în temeiul contractului din 27 mai 2003 .
Pentru a hotărî astfel instanţa a avut în vedere cele convenite de părţi în art. 8 din contract - în sensul că neachitarea facturilor în termen de 30 de zile de la data emiterii lor atrage plata unor majorări de întârziere egale cu cele utilizate pentru neplata obligaţiilor faţă de bugetul de stat, fără însă ca acestea să depăşească cuantumul debitului - împrejurarea că pârâtul a înregistrat întârzieri în plata facturilor, că prin graficul de eşalonare din 28 iunie 2004 (fila 7 dosar) pârâtul a recunoscut penalităţi de întârziere dar într-un cuantum mai mic decât cel solicitat de reclamantă şi care, urmare expertizei efectuate în cauză, prin calcularea lor la zi, începând cu data convenită de părţi în graficul de eşalonare, însumează 104.268 lei, sumă la care a fost obligat pârâtul.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri ambele părţi, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
Prin Decizia nr. 94 din 7 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a fost admis apelul reclamantei, schimbată în parte sentinţa de fond, iar pârâtul a fost obligat şi la plata sumei de 71.735,62 lei, fiind astfel admisă în totalitate acţiunea reclamantei, apelul pârâtului fiind respins, cu obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată din apel în sumă de 1.346 lei .
Instanţa de apel a reţinut că prin procesul verbal de eşalonare a datoriilor din 28 iunie 2004 a intervenit o nouă înţelegere între părţi, la acea dată pârâtul recunoscând că avea un sold restant faţă de reclamantă de 145.583,30 lei, plus 71.735,61 lei penalităţi, stabilindu-se totodată un grafic de eşalonare a plăţii lor.
Expertul desemnat la fond a calculat majorările datorate de pârât pe perioada 3 august 2004 şi până la efectuarea expertizei, cu precizarea că pentru fiecare factură în parte majorările calculate nu au depăşit valoarea facturii, stabilind un cuantum total de 104.268 lei, sumă în care, prin răspunsul la obiecţiunile formulate, a precizat că nu a inclus şi suma de 71.735,61 lei pe care părţile o convenise ca datorată la 28 iunie 2004, anterior perioadei de la care expertul a avut ca obiectiv să calculeze majorările (începând cu 3 august 2004).
În consecinţă instanţa de apel, având în vedere convenţia părţilor din 28 iunie 2004, expertiza precizată cât şi dispoziţiile art. 1204 C. civ. a apreciat că pârâtul datorează şi 71.735,61 lei, aşa încât, în total, pe perioada 31 decembrie 2002 - martie 2007 pârâtul datorează, în total, majorări în sumă de 176.728 lei, perioadă pentru care nu a operat prescripţia extinctivă având în vedere recunoaşterea pârâtului făcută prin procesul-verbal de eşalonare din 28 iunie 2004 şi dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul 167/1958.
Cât priveşte apelul pârâtului instanţa a reţinut că curgerea majorărilor de întârziere nu a fost condiţionată nici de emiterea unei facturi pentru acestea, nici de înregistrarea lor în contabilitate, ci numai de depăşirea scadenţei.
De asemenea, plata debitului principal la 15 mai 2007 nu a dus la stingerea daunelor moratorii care curseseră până la această dată, plata având ca efect doar stoparea curgerii lor după acest moment.
Cât priveşte forţa majoră, invocată în apărarea sa de către apelantul pârât în considerarea art. 12 din contract, instanţa de apel a reţinut că faptele invocate de pârât - lipsa resurselor financiare şi acumularea unor datorii la mai mulţi furnizori - nu prezintă caracterul unor evenimente imprevizibile şi insurmontabile, iar pretinsa îmbunătăţire a stării de sănătate a populaţiei trebuie să producă efecte şi în planul cheltuielilor pe care acesta le face.
Exigibilitatea majorărilor de întârziere a fost apreciată în raport de recunoaşterea pârâtului, de calculul expertizei precum şi de dispoziţiile art. 1079 C. civ. şi art. 43 C. com., care nu impun pentru curgerea lor o punere în întârziere.
În consecinţă, s-a apreciat ca nefondat apelul pârâtului, stabilindu-se totodată că în mod corect el a fost obligat la fond la plata cheltuielilor de judecată, în speţă nefiind incidente dispoziţiile art. 275 C. proc. civ. şi fiind obligat totodată pârâtul să suporte şi cheltuielile de judecată efectuate în apel de reclamantă.
Nemulţumit de această decizie Spitalul Municipal Curtea de Argeş a declarat recurs solicitând modificarea ei pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului recurentul invocă nulitatea absolută a procesului verbal de eşalonare din 28 iunie 2004 pentru cauză imorală, susţinând că acest act a fost semnat prin constrângere morală, în condiţiile în care reclamanta, singurul furnizor de apă pe plan local, sistase furnizarea apei, fapt ce făcea imposibilă continuarea activităţii şi punea în pericol viaţa pacienţilor.
Împrejurarea că acest act a fost vizat de C.A.S. Argeş nu are nici o relevanţă, deoarece, conform art. 188 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, spitalele publice au autonomie financiară, iar sursa veniturilor lor o constituie sumele încasate pentru serviciile medicale prestate în temeiul contractului de furnizare servicii medicale încheiat anual cu C.A.S.
Mai mult, deşi prin acest proces-verbal au fost eşalonate plăţi începând cu iulie 2004 până în iunie 2005, reclamanta a pretins majorări şi pentru viitor iar instanţa de apel a acordat ceea ce nu s-a cerut iniţial, reclamanta neprecizând în cererea introductivă perioada pentru care a calculat majorările solicitate.
De asemenea instanţa de apel a aplicat greşit art. 12 din contract, care îl exonera de răspundere în caz de forţă majoră, el aflându-se într-o astfel de situaţie în perioada 2004 - 2006 când a avut deficit bugetar şi mari datorii la alţi furnizori, în condiţiile în care au avut pacienţi tot mai puţini.
În final, recurentul apreciază ca fiind lovită de nulitate clauza penală inserată în contract, dispoziţiile Legii nr. 313/1879 fiind aplicabile şi contractelor de prestări servicii, iar reclamanta făcând confuzie între penalităţi de întârziere şi majorări de întârziere, majorări care nici nu au fost înregistrate în contabilitatea reclamantei şi pentru care nici nu s-a emis factură.
Cu privire la cheltuielile de judecată la care a fost obligat, recurentul apreciază că instanţa a făcut o greşit aplicare a dispoziţiilor art. 275 C. proc. civ., deoarece ele nu mai erau datorate în condiţiile în care debitul principal a fost achitat la 15 mai 2007, anterior primei zile de înfăţişare.
Prin întâmpinare intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat .
Recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor arăta:
Anterior analizării criticilor invocate se impune, în considerarea dispoziţiilor art. 306 alin. (3) C. proc. civ., reîncadrarea acestora în motivele de nelegalitate, invocate global de recurent ca încadrându-se în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În acest sens Curtea reţine că din criticile invocate nu rezultă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul neinvocând că decizia instanţei de apel nu ar cuprinde motivele pe care se sprijină sau că ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii .
Cât priveşte celelalte critici invocate de recurent urmează a fi analizate doar sub aspectul nelegalităţilor ce se încadrează strict în motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., nu şi acele aspecte ce vizează netemeinicia deciziei - cum a fi modul de calcul al majorărilor de întârziere, practica judiciară invocată de recurent, neînregistrarea sau neemiterea facturilor pentru majorări - aspecte ce nu mai pot fi cenzurate pe calea recursului.
Astfel, reţinând incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Curtea apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă interpretare a procesului verbal de eşalonare a datoriilor încheiate între părţi la 28 iunie 2004, act în raport de care a fost apreciată conduita contractuală şi procesuală a recurentului, a fost stabilită curgerea majorărilor de întârziere şi apreciat cursul prescripţiei dreptului material la acţiune.
Deşi recurentul a invocat în recurs nulitatea absolută a acestui proces-verbal de eşalonare pentru cauză imorală, susţinând că a fost restrâns să-l semneze, el nu a adus nici o probă în susţinerea celor invocate în argumentarea acestei nulităţi, ba, mai mult, a şi executat acest protocol de eşalonare prin plata întregului debit, în litigiul de faţă punându-se în discuţie doar majorările de întârziere convenite în art. 8 din contract şi solicitate de reclamantă pentru facturile emise de aceasta în perioada iulie 2004 - martie 2007 (f. 10 - 11 fond) şi achitate cu întârziere de pârât, conform precizărilor reclamantei din 11 iunie 2008 (f. 68 verso, fond).
De asemenea recurentul a invocat şi nulitatea clauzei penale stipulată în art. 8 din contract, invocând dispoziţiile Legii nr. 313/1879 şi susţinând că această lege nu face distincţie între contractele civile şi cele comerciale, aşa-încât, reclamanta nici n-ar mai fi putut solicita aceste „majorări” întrucât, începând cu 1 ianuarie 2006, noţiunea de „dobândă” a fost înlocuită cu sintagma „ majorări de întârziere”, iar acestea nu se pot cumula cu penalităţile.
Lăsând deoparte confuziile pe care recurentul le face între noţiunile de dobânzi, penalităţi şi majorări de întârziere sau susţinerea total nejustificată cum că începând cu 1 ianuarie 2006 noţiunea de „dobândă” ar fi fost înlocuită, Curtea apreciază ca neîntemeiată nulitatea invocată, ea bazându-se pe o interpretare eronată din partea recurentului a celor stipulate în Legea nr. 313/1879 .
Or, potrivit art. 1 din acest act normativ, ale cărei norme sunt în vigoare şi constituţionale - conform Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997 - clauza penală este nulă doar în contractele civile de împrumut, caz în care se vor putea stabili doar dobânzi astfel cum s-a stabilit şi prin Decizia nr. XI din 24 octombrie 2005 a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nu şi în contractele comerciale, în care, prin acte normative speciale - a se vedea Legea nr. 469/2002 - a fost reglementată special stipularea clauzei penale şi s-a prevăzut cumulul penalităţilor contractuale cu alte daune-interese, moratorii sau compensatorii (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 469/2002).
În consecinţă Curtea apreciază că instanţa de apel corect a dat eficienţă celor convenite de părţi în art. 8 din contract prin care părţile au stipulat majorările datorate în caz de întârziere în plată şi curgerea acestora, precum şi modalitatea stabilirii cuantumului lor.
De asemenea instanţa de apel a făcut şi o corectă interpretare a celor stipulate în art. 12 din contract, legea părţilor, referitoare la cazurile de exonerare de răspundere, stabilind că dificultăţile financiare şi deficitul bugetar în care s-a aflat recurentul pârât, care nu a mai primit fonduri suficiente de la C.A.S. Argeş la nivelul solicitat nu reprezintă evenimente imprevizibile şi insurmontabile, deoarece finanţarea sa are ca principală sursă, după cum a susţinut chiar recurentul, sumele încasate pentru serviciile medicale prestate în baza contractului de furnizare servicii medicale încheiat anual cu C.A.S.
Or, prestarea unor servicii medicale pentru un număr de pacienţi sub nivelul capacităţii spitalului determină - firesc - încasarea unor sume mai mici de către recurent, dar acest fapt nu se înscrie în evenimentul imprevizibil care să determine insurmontabilitatea situaţiei, aşa încât acesta să poată invoca exonerarea sa de răspundere faţă de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, în acelaşi sens, recurentul a invocat şi datorii mari faţă de alţi furnizori.
În consecinţă, criticile recurentului sunt apreciate de Curte ca nefondate, motiv pentru care recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de pârâtul Spitalul Municipal Curtea de Argeş, împotriva Deciziei nr. 94/A-C din 7 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1257/2010. Comercial. Constatare nulitate act.... | ICCJ. Decizia nr. 1314/2010. Comercial. Obligatia de a face.... → |
|---|
