ICCJ. Decizia nr. 1406/2010. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2010)

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA COMERCIALĂ

Decizia nr. 1406/2010

Dosar nr. 1136/1259/2008

Şedinţa publică de la 27 aprilie 2010

Deliberând asupra recursului de faţă, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23 septembrie 2008 la Tribunalul Comercial Argeş sub nr. 1136/1259/2008 reclamanta SC P. SA aflată în procedura falimentului, prin lichidatorul judiciar SC P.A.E. SRL a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată la plata sumei de 2.500.000 lei, reprezentând contravaloarea activului format din teren şi clădiri situat în municipiului Piteşti, activ ce a ieşit din patrimoniul reclamantei printr-o hotărâre judecătorească.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că s-a privatizat în temeiul dispoziţiilor înscrise în O.U.G. nr. 88/1997, astfel cum a fost modificată şi completată, fapt pentru care s-a încheiat contractul de privatizare nr. 21/2000, în care era inclus în patrimoniul societăţii reclamante activul format din teren şi clădiri.

Ulterior încheierii contractului de privatizare activul a fost revendicat de foştii proprietari conform legii de reparaţie specială, prin care s-a pronunţat o hotărâre definitivă şi irevocabilă, fapt pentru care activul a fost predat proprietarilor.

Faţă de împrejurarea că activul a fost revendicat de foştii proprietari prin legea de reparaţie specială, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată să fie despăgubită la valoarea de circulaţie a activului, în temeiul art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat, excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş, excepţia netimbrării acţiunii la valoarea pretenţiilor contestate, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fondul litigiului a solicitat în principal respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar în situaţia admiterii cererii, calculul despăgubirilor să fie făcut la valoarea contabilă a activului şi despăgubirile s-ar cuveni în proporţie de 90,19 % conform contractului de vânzare-cumpărare, diferenţa urmând să fie suportată de ceilalţi acţionari.

Prin încheierea de şedinţă de la 27 noiembrie 2008 instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, conform considerentelor expuse în această încheiere şi s-a încuviinţat efectuarea în cauză a unei expertize de identificare a imobilelor şi stabilirea valorii de circulaţie.

Prin sentinţa comercială nr. 538/C din 1 iunie 2008 a Tribunalului Comercial Argeş a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi a fost obligată pârâta la plata sumei de 1.187.660 lei despăgubiri, cu 2.800 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamanta, aflată în prezent în procedura falimentului, s-a privatizat în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 88/1997, sens în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. x/2000.

La data privatizării, în patrimoniul societăţii reclamante se afla activul situat în Piteşti, str. Sg. Pantazescu, compus din teren în suprafaţă de 1040,53 m.p. şi clădirile 5,6, 8 şi 9, care au fost predate moştenitorilor, ca urmare a revendicării acestora în temeiul legii de reparaţie specială.

Potrivit dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 astfel cum a fost modificată şi completată, reclamantei i se cuvenea o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societăţile comerciale către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri definitive şi irevocabile; în cauză fiind aplicabile dispoziţiile textului de lege evocat şi conform căruia reclamantei i se cuvin despăgubiri în sumă de 1.187.660 lei, stabilită de expertiza de evaluare făcută de expert evaluator A.N.

Împotriva sentinţei tribunalului, pârâta a declarat apel, în argumentarea căruia a susţinut că: pricina a fost soluţionată cu încălcarea normelor de competenţă teritorială - art. 5 teza I coroborat cu art. 10 pct. 1 C. proc. civ.;

- în mod nelegal instanţa fondului a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii întrucât nu au fost dovedite condiţiile acţiunii în despăgubiri;

- nu s-a avut în vedere că în cauză dreptul material la acţiune al reclamantei era prescris în baza Legii nr. 88/1997 deoarece obiectul cauzei dedus judecăţii era valorificarea unui drept reglementat de acest act normativ în raport cu care termenul de promovare a acţiunii este de o lună respectiv conform art. 32⁴şi 32⁸ din O.U.G. nr. 88/1997 sau de 3 luni conform art. 39 din Legea nr. 137 /2002.

Pe fondul cauzei, pârâta a criticat hotărârea sub aspectul cuantumului despăgubirii acordate, în susţinerea căreia a arătat că în mod greşit i-a fost acordate despăgubirile la nivelul valorii de circulaţie a activelor, astfel, în opinia sa, prejudiciul suferit de reclamantă trebuie limitat la valoarea contabilă a bunurilor imobile şi nu s-a avut în vedere art. 30 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

Prin decizia nr. 99 din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins ca nefondat apelul pârâtei.

În ceea ce priveşte considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut următoarele:

- referitor la excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş a apreciat că în mod corect prima instanţă a respins-o având în vedere obiectul cauzei dedus judecăţii în raport de care sunt incidente dispoziţiile art. 8 şi art. 10 pct. 4 C. proc. civ., prin urmare contractul nr. x/2000 a fost încheiat la Piteşti, astfel competenţa teritorială aparţine Tribunalului Comercial Argeş;

- referitor la dreptul la acţiune al reclamantei s-ar fi născut la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a imobilelor, invocând faptul că după acest moment reclamanta a rămas doar un simplu posesor, a constatat că este neîntemeiat, în cauză fiind aplicabil termenul de 3 ani, reclamanta suferind un prejudiciu nu la data rămânerii irevocabile a hotărârii, ci la data când bunul a ieşit efectiv din stăpânirea sa, până atunci aceasta a exploatat bunul culegând fructele şi avea speranţa prescripţiei dreptului la acţiune în executarea hotărârii de restituire.

În ceea ce priveşte prescripţia aplicabilă cauzei, instanţa de apel a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, potrivit cărora „termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege şi de O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie”.

În cauză, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

În ceea ce priveşte textul art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997, referitor la termenul de trei luni, invocat de apelantă, nu poate fi primit deoarece acest text de lege este abrogat prin Legea nr. 137/2002.

Referitor la art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997 asigură instituţiile publice implicate în procesul de privatizare repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

S-a constatat că prin procesul-verbal de executare din 20 mai 2008 a sentinţei nr. 3725/2006 a Judecătoriei Piteşti definitivă prin decizia nr. 701 din 04 mai 2007 a Tribunalului Piteşti, prin care a fost obligată reclamanta din prezenta cauză să lase în deplină proprietate imobilele teren în suprafaţă de 1040,53 m.p. situat în str. Sergent Pantazescu şi a construcţiilor 5, 6, 8 şi 9 situate pe acest teren - astfel că reclamanta a dovedit întrunirea condiţiilor acţiunii în despăgubiri conform art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997.

S-a apreciat că art. 2 din textul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 obligă pârâta la despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului suferit ca urmare a restituirii imobilului.

Cu privire la valoarea despăgubirii s-a constatat că potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, instituţia implicată în privatizare, asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

În aceste condiţii, textul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, se completează cu dispoziţiile dreptului comun în materie de evicţiune, urmând ca persoana evinsă să primească despăgubirile prevăzute de art. 1344 C. civ. Acesta se referă, care obligă pe vânzător să plătească valoarea bunului evins de la data evicţiunii. Faţă de acest raţionament instanţa de apel a constatat că evaluarea despăgubirilor la valoarea de circulaţie a imobilelor a fost legal stabilită de tribunal.

Referitor la art. 30 alin. (2) din Legea nr. 137/2002, s-a avut în vedere că valoarea despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27 - 29 nu va putea depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător, astfel că valoarea contractului a fost de 7.930.275 mii lei iar valoarea despăgubirii acordate a fost de 1.187.660 lei, deci nu a fost încălcată regula înscrisă în textul de lege evocat.

1. Recurenta în principal critică hotărârile pronunţate sub aspectul încălcării dispoziţiilor legale privind competenţa materială teritorială a prezentului litigiu, caz ce atrage incidenta pct. 3 al art. 304 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, pârâta arată că instanţele nu au avut în vedere dispoziţiile imperative ale art. 5 teza I C. proc. civ. care prevăd că cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului şi acestea coroborate cu art. 10 pct. 1 din acelaşi cod instanţa competentă este instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea fie chiar în parte a obligaţiunii, în argumentarea acestor susţineri recurenta arată că locul executării contractului de privatizare este sediul vânzătorului deoarece plăţile au fost efectuate în contul pârâtei deschis la Trezoreria Sectorului 1 Bucureşti; critică în continuare referitor la locul executării contractului de vânzare-cumpărare acţiuni reţinut de instanţa apelului ca fiind sediul vânzătorului F.P.S. - Direcţia Teritorială Argeş, nu poate fi reţinut, şi deoarece prin modificările succesive ale legislaţiei privatizării şi a actelor normative privitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţii instituţiei pârâtei, direcţiile teritoriale au fost desfiinţate în prezent, sediul societăţii pârâte fiind în Sectorul 1 Bucureşti, care poate avea calitate procesuală pasivă, direcţiile teritoriale nu au avut niciodată personalitate juridică.

Prin urmare, în mod greşit instanţele au apreciat că se aplică art. 12 C. proc. civ. care dă reclamantului dreptul la o opţiune alternativă privind stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului, în opinia sa este aplicabilă dispoziţia înscrisă în art. 10 pct. 1 C. proc. civ., aşa încât pentru toate argumentele arătate recurenta solicită în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea celor două hotărâri şi trimiterea cauzei spre rejudecare în fond spre competentă soluţionare la Secţia Comercială a Tribunalului Bucureşti.

2. Referitor la criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează:

a. încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată;

b. încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi a dispoziţiilor art. 32²⁸din O.U.G. nr. 88/1997;

c. încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind la cuantumul despăgubirilor;

d. a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 37/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizări.

a. În susţinerea acestei critici recurenta arată că au fost încălcate dispoziţiile imperative ale art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 respectiv data naşterii dreptului la acţiune - data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârilor de restituire - aspect pe care însăşi reclamanta o recunoaşte că imobilul a ieşit din patrimoniul său în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, ceea ce conduce la ipoteza că data la care s-a născut dreptul acesteia să solicite despăgubiri o reprezintă momentul rămânerii definitive şi irevocabile, a hotărârii judecătoreşti de restituire

b. Cea de a doua critică vizând încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, recurenta susţine că în cauză se aplică termenul de prescripţie special în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, respectiv repararea prejudiciilor cauzate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, reparare ce cade în sarcina instituţiei publice implicate în procesul de privatizare; mai arată în acest context că în cauză sunt aplicabile termenele speciale de prescripţie, astfel că de la data rămânerii definitive a hotărârii de restituire a imobilelor şi până la data promovării prezentei acţiuni au trecut peste 3 ani, aşa fiind acţiunea reclamantei este prescrisă şi se impune respingerea acesteia ca atare.

c. În susţinerea criticii privind încălcarea şi aplicarea greşită a art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, recurenta arată că prejudiciul suferit de reclamantă, urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile trebuie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă, în caz contrar, societatea reclamantă s-ar îmbogăţi fără justă cauză, în opinia recurentei, obligarea recurentei la despăgubiri mai mari decât valoarea capitalului social al reclamantei este lipsit de fundament legal, astfel că diferenţa rezultată.

Repararea prejudiciului creat societăţii trebuie apreciată raportat la valoare care se reduce capitalul social al societăţii ca urmare a diminuării patrimoniului, respectiv la valoarea contabilă a acestuia, astfel cum aceasta a fost menţionată în dosarul de privatizare al societăţii reclamante; în acelaşi context, recurenta susţine că efectele de retrocedare către foştii proprietari a bunurilor imobile a căror despăgubire este solicitată se reflectă şi asupra celorlalţi acţionari ai societăţii reclamante, în opinia sa, despăgubirile trebuie să aibă ca punct de plecare valoarea din contabilitate a bunului, iar din lecturarea art. 32⁴ din Legea nr. 99/1999 nu există menţiune privind acordarea la nivelul valorii de piaţă a bunului.

d. Critica vizând încălcarea dispoziţiilor art. 30 din Legea nr. 37/2002 se referă la faptul că potrivit acestui text de lege, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu va putea depăşi cumulat 50% din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Hotărârea pronunţată a fost dată cu obligarea recurentei la o sumă considerabil mai mare decât preţul încasat în contractul de acţiuni, ducând la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei, cu precizarea că dispoziţiile legale enunţate au aplicabilitate în cauză, dreptul reclamantei la despăgubiri s-a născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 137/2002 modificată, nefiind în situaţia aplicării principiului retroactivităţii.

1. Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. privind greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţelor, Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Având în vedere obiectul cauzei dedus judecăţii în raport de care sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează competenţa teritorială alternativă, A.V.A.S. intrând în categoriile prevăzute de acest text. Aceasta întrucât, în conformitate cu prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 88/1997, A.V.A.S. este „o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care acţionează pentru diminuarea implicării în economie a statului şi autorităţilor administraţiei publice locale, prin vânzarea acţiunilor acestora” şi, cum reclamantul are posibilitatea de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente conform textului de lege enunţat, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Comercial Argeş.

2. În ceea ce priveşte criticile formulate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt nefondate potrivit următoarelor considerente:

a. încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată.

Critica vizează momentul de la începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei de a formula cererea de chemare în judecată pentru despăgubiri, în temeiul art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, în mod greşit susţine recurenta că termenul de prescripţie începe să curgă de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de restituire a imobilului, termenul de prescripţie fiind cel general prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar, potrivit textului de lege evocat, începe să curgă de la data executării hotărârii de restituire a imobilului; termen care se calculează de la data restituirii efective şi predarea bunului imobil către fostul proprietar.

Aşa fiind, cum predarea bunului imobil în cauză către foştii proprietari a fost făcută la data de 20 mai 2008 - procesul verbal de executare - cererea în despăgubiri formulată de reclamantă la data de 30 octombrie 2008 întemeiată de dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, apare ca fiind făcută înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani socotit de la data predării bunului (data executării silite, data întocmirii procesului verbal de executare).

b. încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 cât şi a dispoziţiilor art. 32²⁸din O.U.G. nr. 88/1997;

Prin acest motiv de recurs de recurs recurenta susţine că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor referitoare la termenele speciale de prescripţie extinctivă, care se aplică în cazul în care se valorifică un drept prevăzut de actele normative din domeniul privatizării, în speţă textul de lege evocat de recurentă.

Instanţele anterioare au dat o dezlegarea legală şi temeinică dispoziţiilor art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997, la care face trimitere recurenta, nu sunt incidente în cauză, întrucât acest act normativ stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.

Aşa fiind, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen special de la termenul general de drept comun, corect instanţele au constatat că se aplică art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.

Faţă de cele anterior expuse raportat la susţinerea recurentei de aplicare a dispoziţiilor art. 32²⁸din O.U.G. nr. 88/1997 nu este întemeiată, întrucât nu se referă la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, iar termenul de 3 luni vizează procedura de privatizare şi valorificare a drepturilor conferite prin această procedură, adică exercitarea dreptului subiecţilor implicaţi în procesul de privatizare.

Mai mult dispoziţiile art. 39 teza a II-a din Legea nr. 137/2002, la care face trimitere recurenta, stipulează că cererilor vizând executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale li se aplică termenul general de prescripţie, respectiv de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune în sens material, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, data naşterii dreptului la acţiune este momentul la care societatea comercială a fost evinsă, respectiv când a fost deposedată efectiv de imobilul atribuit foştilor proprietari.

Legiuitorul instituind un drept la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi, ca urmare a privatizării şi care, au fost ulterior restituite foştilor proprietari prin legea de reparaţie specială, fiind incidente dispoziţiile art. 32⁴din O.U.G. nr. 88/1997, astfel prin acest articol dă dreptul societăţilor comerciale la repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate la plata de despăgubiri, constituind o formă de răspundere legală stipulată expres de textul de lege invocat.

În consecinţă, în mod corect a fost calificată cererea de chemare în judecată, în raport cu care s-a stabilit termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în cauză sau legea specială art. 32²⁸ din O.U.G. nr. 88/1997.

c. încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 modificată privind la cuantumul despăgubirilor.

Cea de a treia critică vizează prejudiciul suferit de reclamantă, ca urmare a restituirii în natură a imobilelor, care trebuie să fie limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă.

Argumentele expuse de recurentă nu pot fi reţinute, chiar dacă lipsesc criteriile de stabilire a despăgubirilor, despăgubirea se raportează la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat.

În acest sens, dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit, astfel, în mod corect instanţa de apel a apreciat că valoarea contabilă nu ar asigura o justă despăgubire, dispoziţiile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aplicabile în speţă, statuând aspra cuantumului despăgubirilor, care nu este limitat la valoarea imobilului restituit, înscrisă în evidenţa contabilă a societăţii, răspunderea pârâtei avându-şi izvorul într-un drept de garanţie specific dreptului comun, reglementat şi prin legea specială. De menţionat că legiuitorul a făcut distincţie între despăgubiri şi contravaloarea imobilului chiar din textul art. art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, invocat ca temei al acţiunii, ceea ce înseamnă că echivalent bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilului reprezintă o despăgubire echitabilă şi îndestulătoare.

În acest context se susţine că în situaţia în care ar fi îndeplinit toate condiţiile pentru acordarea de despăgubiri, instituţia publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoarea peste limita de 50% din preţul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acţiuni. Sunt invocate dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, care modifică cadrul stabilit de O.U.G. nr. 88/1997, completată prin Legea nr. 99/1999, dispoziţii prin care se arată că, în toate cazurile, valoarea despăgubirilor acordate nu pot depăşi cumulat 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător.

Prevederile invocate de recurentă şi care se referă la reducerea valorii despăgubirilor acordate potrivit dispoziţiilor art. 27 - 29 din lege, până la limita de 50 %, cumulat, din preţul efectiv plătit de cumpărător, nu sunt aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, întrucât art. 30 alin. (3) din acelaşi act normativ, prevederile art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 99/1999, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, respectiv Legea nr. 137/2002, ori, în cauză contractul a fost încheiat în 15 iunie 2000.

Prin urmare, modul de determinare a cuantumului despăgubirilor stabilit prin Legea nr. 137/2002 nu-i este aplicabil prezentului litigiu, întrucât privatizarea concretizată prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni a avut loc înainte de intrarea sa în vigoare.

În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, invocată şi în cadrul acestei critici, nu poate fi primită, întrucât această instituţie presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic, or, în cauză, temeiul juridic al despăgubirilor este art. 32⁴ din O.U.G. nr. 88/1997 cât şi actul juridic care-l reprezintă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.

Faţă de cele învederate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar A.E.S.P.R.L. Piteşti suma de 833 cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 99/A-C din 16 octombrie 2009 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei-reclamante SC P. SA prin lichidator judiciar A.E.S.P.R.L. Piteşti suma de 833 cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi la 27 aprilie 2010.

← ICCJ. Decizia nr. 1401/2010. Comercial		ICCJ. Decizia nr. 1417/2010. Comercial →

ICCJ. Decizia nr. 1406/2010. Comercial

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1406/2010. Comercial