ICCJ. Decizia nr. 1417/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 1417/2010
Dosar nr. 1063/39/2009
Şedinţa publică de la 27 aprilie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 20 din 9 martie 2009 Tribunalul Suceava a respins excepţia de tardivitate a cererii de revizuire formulată de SC A. SRL Suceava împotriva sentinţei nr. 759 din 25 noiembrie 1999 pronunţată de Tribunalul Suceava, în contradictoriu cu intimaţii S.V., M.D.E., M.D.V., M.D.L. şi T.I.
Cererea de revizuire a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa a fost investită cu o cerere în revizuirea sentinţei nr. 759 din 25 noiembrie 1888 a Tribunalului Suceava, pronunţată în Dosarul nr. 748/R/1999 cerere ce a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ.
În considerentele sentinţei, instanţa fondului a reţinut că, prin sentinţa 759/1999 a Tribunalului Suceava (sentinţă rămasă irevocabilă), intimaţilor din prezenta cauză - care au deţinut calitatea de reclamanţi - le-a fost admisă acţiunea în contradictoriu cu aceeaşi parte, constatându-se calitatea lor de proprietari asupra unei cote de 1/7 din imobilul în litigiu, conform contractului de asociere intervenit între părţi la 27 octombrie 1992, aceeaşi calitate fiind recunoscută şi numitului T.I., în baza convenţiei intervenită între aceasta şi S.V.
Ulterior acestui litigiu, SC A. SRL care deţinea - prin acte autentice de vânzare - cumpărare cota de 5/7 din acelaşi imobil a acţionat în instanţă şi a obţinut, în contradictoriu cu aceleaşi părţi, constatarea nulităţii absolute a contractului încheiat la 27 octombrie 1992 între SC A. SRL Suceava şi părţile persoane fizice menţionate anterior.
Sentinţa nr. 2073 din 21 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Suceava prin care s-a constatat nulitatea absolută a înscrisului arătat a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2687 din 2 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Cu privire la excepţia de tardivitate a cererii de revocare, instanţa a dat eficienţă prevederilor art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. şi a constatat că în raport de data la care s-a pronunţat Decizia nr. 2587/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv 2 octombrie 2008, revizuenta este în termen pentru a solicita revizuirea sentinţei ce face obiectul analizei.
Pe fondul cauzei, s-a considerat că, prin constatarea nulităţii actului juridic nu se deschide calea prevăzută de art. 322 pct. 4 C. proc. civ., care vizează exclusiv declararea actului ce a stat la baza pronunţării unei hotărâri ca fiind fals.
Apelul declarat de revizuentă împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 104 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut legalitatea sentinţei din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 322 pct. 4 C. proc. civ. şi a art. 324 pct. 3 C. proc. civ., în sensul că ipoteza adusă în discuţie de revizuient - aceea a unui act constatat nul printr-o hotărâre civilă nu poate fi încadrată în prevederile legale menţionate.
Împotriva deciziei, revizuienta a declarat recurs prin care a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele:
- Ambele instanţe au interpretat greşit dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ., în sensul că, numai existenţa hotărâri penale de declarare a unui înscris ca fiind fals poate justifica promovarea unei cereri de revizuire.
Recurenta consideră că textul art. 322 pct. 4 teza II C. proc. civ. nu distinge după cum hotărârea, prin care a fost declarat fals înscrisul, are caracter civil sau penal, situaţie similară şi în cazul dispoziţiilor art. 324 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care vizează o ipoteză particulară - cea în care înscrisul vizat a fost falsificat prin săvârşirea unei fapte penale, dar constatarea infracţiunii nu se mai poate face prin hotărâre penală.
De asemenea, în privinţa noţiunii de „înscris declarat fals”, se apreciază că trebuie să se înţeleagă nu numai înscrisul declarat ca atare odată cu stabilirea unei infracţiuni, ci şi înscrisul al cărui conţinut nu este real, chiar dacă prin operaţiunea de alterare a realităţii nu s-a comis o infracţiune.
Se mai apreciază că, în materia revizuirii nu se justifică distincţia între un înscris care a fost desfiinţat ca urmare a constatării unei infracţiuni şi a altuia desfiinţat ca urmare a constatării unei nulităţi de natură civilă, iar nerecunoaşterea dreptului său de a se folosi de hotărârea obţinută în civil pentru reformarea unei alte hotărâri ce s-a întemeiat pe înscrisuri nule absolut conduce în final la încălcarea dreptului la un proces echitabil.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., teza II, revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanţa de apel sau recurs, atunci când evocă fondul, se poate cere şi în situaţia în care - hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris, declarat fals în cursul sau în urma judecăţii.
Art. 324 alin. (1) pct. 3 reglementează termenul de revizuire ce este de o lună ce se socoteşte în ipoteza dată, din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea care a declarat fals înscrisul, iar în lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurarea pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.
Din reglementările celor două texte rezultă că se poate solicita revizuirea unei hotărâri date în baza unui înscris, care, ulterior este declarat fals printr-o hotărâre judecătorească definitivă.
Ceea ce omite a avea în vedere revizuienta este faptul că textele aduc în discuţie falsul unui înscris esenţial în pronunţarea hotărârii a cărei revizuire se cere, iar nu nulitatea acestuia, fiind vorba de două instituţii juridice total diferite.
Or, ipoteza adusă în discuţie de revizuient - aceea a existenţei unei hotărâri ulterioare de constatare a nulităţii actului - nu poate fi asimilată aceleia reglementată de art. 322 pct. 1, teza II C. proc. civ., care se referă strict la înscrisuri declarate false prin hotărâre penală.
Aşa cum s-a reţinut şi de către instanţa de apel, acest text nu vine în contradicţie cu art. 324 pct. 3 C. proc. civ., în contextul în care prin Decizia nr. 66/2008 Curtea Constituţională a statuat că, în cazul în care, constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanţa sesizată cu cererea de revizuire are a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii invocate.
În fine, s-a reţinut corect că prin noua reglementare este exclusă posibilitatea interpretării potrivit căreia, înscrisului fals îi putea fi asimilată situaţia unui înscris al cărui conţinut nu corespunde realităţii, atunci când prin operaţiunea de alterare a adevărului nu s-a comis vreo infracţiune.
Pentru considerentele expuse se constată că sunt nefondate criticile recurentei, instanţele interpretând şi aplicând corect textele de lege incidente în cauză, neaducându-se vreo încălcare a drepturilor avute în vedere de art. 6 din CEDO.
În consecinţă, recursul declarat de revizuentă ca fi respins ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta SC A. SRL Suceava împotriva deciziei nr. 104 din 12 octombrie 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1406/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1466/2010. Comercial → |
|---|
