ICCJ. Decizia nr. 2410/2010. Comercial. Obligatia de a face. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2410/2010
Dosar nr. 21/103/2009
Şedinţa de la 23 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele :
La data de 7 ianuarie 2009, reclamantul M.N. le-a chemat în judecată pe pârâtele SC P. SRL şi SC P. SA, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună desfiinţarea spaţiilor de parcare situate pe str. Dimitrie Leonida din Piatra Neamţ şi amenajarea spaţiilor verzi; a arătat reclamantul că pârâtele nu au respectat Ordinul nr. 536/1997.
La data de 27 ianuarie 2009, reclamantul a precizat că în situaţia în care SC P. SA doreşte să menţină parcările amplasate în apropierea geamului apartamentului său, se impune obligarea acestei societăţi la izolarea fonică a pereţilor, că parcarea nu respectă distanţa de 10 m prevăzută de Ordinul nr. 536/1997 faţă de ferestrele camerelor de locuit.
La data de 2 martie 2009, reclamantul a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâtă a Municipiului Piatra Neamţ - prin Primar.
Pârâta SC P. SA a formulat întâmpinare şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Şi pârâta SC P. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Pârâtul Municipiul Piatra Neamţ a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea acţiunii.
Prin Sentinţa nr. 621/COM din 16 iunie 2009, Tribunalul Neamţ, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâtele SC P. SRL şi SC P. SA, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi acţiunea formulată împotriva pârâtei Municipiul Piatra Neamţ, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Pârâtele SC P. SRL şi SC P. SA nu au calitate procesuală pasivă. Astfel, pretenţia concretă dedusă judecăţii de către reclamant, respectiv de desfiinţare a spaţiilor de parcare proprietatea Municipiului Piatra Neamţ, nu se poate realiza decât faţă de proprietarul acestora.
Cum pârâtele nu au această calitate şi cum calitatea lor de operator de parcare şi de executant de lucrări este de natură să excludă orice identitate între pârâte şi persoana obligată în raportul juridic dedus judecăţii, instanţa a admis excepţiile invocate de cele două pârâte.
Pe fondul acţiunii formulata în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Piatra Neamţ, instanţa a constatat următoarele:
Reclamantul este proprietarul unui apartament situat la parterul blocului D5 pe strada Dimitrie Leonida din Piatra Neamţ, în apropierea acestui bloc (la o distanţă foarte mică) fiind amenajată o parcare de reşedinţă.
În conformitate cu dispoziţiile H.G. nr. 955/2004 (art. 24) parcările de reşedinţă sunt spaţii destinate staţionării autovehiculelor, situate la mai puţin de 30 m de frontul imobilelor utilizate de locatari.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. c) din Ordinul nr. 536/1997, la stabilirea amplasamentelor clădirilor de locuit, se vor preciza şi amplasamentele spaţiilor amenajate pentru gararea şi parcarea autovehiculelor populaţiei din zona respectivă, situate la distanţe de minimum 10 m de ferestrele camerelor de locuit.
Deşi în H.G. nr. 955/2004 nu se prevede limita minimă a parcărilor de reşedinţă (limita maximă fiind de 30 m) instanţa constată că dispoziţiile acestuia act normativ trebuie coroborate cu dispoziţiile Ordinului nr. 536/1997, astfel încât, limita minimă a unei parcări de reşedinţă este de 10 m de frontul imobilelor utilizate de locatari.
Instanţa a constatat însă că, din redactarea dispoziţiilor art. 3 din Ordinul nr. 536/1997, rezultă că respectarea distanţelor minime pentru amenajarea parcărilor se impune în situaţia edificării unor clădiri, respectiv în cazul construcţiei unor clădiri noi de locuit.
În consecinţă, dispoziţia imperativă din actul normativ anterior enunţat cu privire la distanţele de amenajare a parcărilor constituie o condiţie pentru emiterea noilor autorizaţii de construire a clădirilor destinate locuinţelor, nefiind de natură să limiteze parcările amenajate la clădirile executate anterior emiterii actului normativ, cum este şi cazul blocului în care locuieşte reclamantul şi a celorlalte blocuri (D1, D6, D14 şi D 17) la care a făcut referire în precizările de la fila 41 dosar.
Prin decizia civilă nr. 4 din 19 ianuarie 2010, Curtea de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant, împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat desfiinţarea locului de parcare şi amenajarea spaţiului verde si a căii de acces.
Potrivit art. 24 din H.G. nr. 955/2004 amenajarea locurilor de parcare se realizează conform hotărârii autorităţilor administraţiei locale. De asemenea, amenajarea zonelor verzi este în responsabilitatea aceloraşi autorităţi publice locale.
Cele două societăţi pârâte nu au atribuţii în ceea ce priveşte înfiinţarea sau desfiinţarea de parcări sau spaţiilor verzi, pârâta SC P. SRL efectuând doar lucrările de renovare a parcărilor din Municipiul Piatra Neamţ, iar pârâta SC P. SA exploatând şi întreţinând parcările existente. Cum niciuna din pârâtele menţionate nu au abilitatea legală de a înfiinţa sau desfiinţa parcări ori spaţii verzi, în mod corect a apreciat instanţa de fond - faţă de obiectul acţiunii - că acestea nu au calitate procesuală pasivă, autoritatea publica locală având responsabilitatea în acest domeniu.
Referitor la fondul cauzei, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu pot fi invocate dispoziţiile Ordinului nr. 536/1997 pentru situaţii create anterior intrării în vigoare a acestui act normativ. Cu toate acestea, reclamantul locuieşte in vecinătatea imediată a unui spaţiu amenajat de pârâtă pentru parcarea autovehiculelor, activitate care poate afecta calitatea vieţii acestuia.
Această atingere adusă reclamantului nu poate fi prezumată doar din faptul că distanţa dintre locul de parcare şi pereţii locuinţei sale este inferioară celei prevăzute de acte normative, împrejurare necontestată de pârâtă, acte normative ce nu erau în vigoare la data amenajării spaţiului de parcare.
A m ai reţinut instanţa de apel ca reclamantului, potrivit art. 1169 C. civ., îi revenea obligaţia de a face dovada că existenţa şi utilizarea parcării este de natură a-i vătăma drepturile sau interesele sale, dovadă care, însă, nu a fost realizată. Este adevărat că reclamantul a solicitat proba cu expertiza topografică în apel însă, o astfel de expertiză nu era pertinentă cauzei, în speţă aşa cum s-a arătat, distanţa dintre spaţiul de parcare şi locuinţa reclamantului nu este contestată.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs reclamantul M.N., întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de apel şi a hotărâri instanţei de fond, iar în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor-intimaţi la desfiinţarea parcărilor din dreptul apartamentului în care locuieşte, iar, în subsidiar, cel puţin, retragerea acestora pe limita spaţiului verde iniţial, la circa 2 metri de zidul blocului său, cu cheltuieli de judecată.
Recurentul arată astfel că instanţele anterioare nu au stabilit corect faptele şi au dat credibilitate Municipiului Piatra Neamţ, care afirmă că nu a dispus decât asfaltarea amplasamentului iniţial - ce se întindea până la 2 metri sub geamurile sale, prin urmare, se deduce că nu are cunoştinţă de ce au făcut cele două societăţi pârâte, situaţie ce poate fi chiar reală şi care nu justifică admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.
Susţine că deşi din dezbaterile şi natura litigiului, se impunea administrarea probei cu expertiza, respectiv efectuarea unei expertize topografice, probă solicitată în fond şi în apel, cât şi proba cu mărturiile colocatarilor, instanţa a apreciat în mod netemeinic că acestea nu ar fi pertinente şi nici concludente în cauză, respingându-le.
Mai susţine că instanţele anterioare nu şi-au exercitat rolul activ în aflarea adevărului faptic, conform Ordinului M.S. nr. 536/1997 şi, de asemenea, precizează că zgomotul maşinilor îi creează stări de agitaţie şi oboseală psihică şi că tolerarea situaţiei de către edilii oraşului îi afectează sănătatea, ceea ce reprezintă interesul său în promovarea acţiunii.
În fine, arată că pârâta SC P. SRL a mutat abuziv bordura în beneficiul SC P. SA şi acestea au calitate procesuală pasivă şi, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că distanţa dintre locul de parcare şi locuinţa sa nu este contestată şi a respins efectuarea probatoriului cu expertiza topo şi cu martori, ce solicită a fi admis în recurs.
Recursul nu este fondat.
Din examinarea susţinerilor formulate în recurs de reclamant, în raport de actele dosarului, de hotărârile pronunţate în cauză, precum şi de dispoziţiile legale aplicabile speţei, se constată următoarele:
În ce priveşte pârâtele SC P. SRL şi SC P. SA, ambele instanţe au stabilit corect că acestea, prima - operator de parcare, iar ce-a de-a doua - executant de lucrări, nu au calitate procesuală pasivă în cauză, întrucât nu au abilitatea legală de a înfiinţa sau desfiinţa parcări ori spaţii verzi, singurul pârât faţă de care se poate realiza pretenţia dedusă judecăţii de către reclamant fiind proprietarul spaţiilor de parcare, şi, prin urmare, doar pârâtul Municipiul Piatra Neamţ are calitate procesuală pasivă.
Tot corect s-a apreciat că respectarea unor distanţe minime pentru amenajarea parcărilor se impune în situaţia edificării unor noi clădiri de locuit, astfel cum rezultă din coroborarea dispoziţiilor H.G. nr. 955/2004 cu cele ale Ordinului nr. 536/1997, potrivit cărora distanţele de amenajare a parcărilor constituie o condiţie pentru emiterea noilor autorizaţii de construire a clădirilor destinate locuinţelor, nefiind de natură să limiteze parcările amenajate la clădirile executate anterior emiterii acestor acte normative; prin urmare, dispoziţiile legale menţionate nu pot fi invocate pentru situaţii create anterior intrării lor în vigoare.
Pe de altă parte, pentru a putea lua în discuţie atingerea adusă calităţii vieţii persoanei ca urmare a faptului că distanţa dintre locul de parcare şi pereţii locuinţei sale este inferioară celei prevăzute de acte normative, s-ar fi impus ca, în conformitate cu dispoziţiile art. 1169 C. civ., reclamantul să facă dovada interesului său.
Or, în ce priveşte zona blocului în care locuieşte reclamantul, din actele dosarului, nu rezultă că ar fi fost efectuate lucrări noi, ci doar lucrări de întreţinere curentă a aleilor carosabile şi parcărilor existente, lucrări de construcţii ce nu necesită obţinerea unei autorizaţii de construire, aşa încât nu poate fi identificat un interes legitim, actual şi direct în acţiunea îndreptată împotriva pârâtului Municipiul Piatra Neamţ, cum nu reiese nici latura personală a interesului reclamantului de a solicita şi desfiinţarea spaţiilor de parcare din jurul altor blocuri, decât cel în care locuieşte.
În fine, s-a reţinut corect că distanţa dintre spaţiul de parcare şi locuinţa reclamantului nu este contestată şi în această împrejurare nu se justifică efectuarea unei expertize topografice şi audierea unor martori (colocatari) - aceste probe nefiind în primul rând utile cauzei şi, cu atât mai puţin poate fi vorba despre administrarea acestor probe în recurs, astfel cum solicită recurentul, de vreme ce potrivit dispoziţiilor art. 305 C. proc. civ., în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor.
În consecinţă, având în vedere că în recurs nu au fost depuse alte înscrisuri, ci doar note scrise formulate de recurentul reclamant, care nefiind semnate nu pot fi luate în considerare, că în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., instanţa de recurs se pronunţă numai asupra motivelor de nelegalitate, nu şi a celor de netemeinicie şi că în cauză nu a fost formulat niciun motiv întemeiat, care să conducă la modificarea sau casarea deciziei curţii de apel, aceasta va fi menţinută ca fiind legală şi se va respinge recursul reclamantului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 4 din 19 ianuarie 2010 a Curţii de Apel Bacău, secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2401/2010. Comercial. Suspendare executare... | ICCJ. Decizia nr. 2413/2010. Comercial. Acţiune în constatare.... → |
|---|
