ICCJ. Decizia nr. 2398/2010. Comercial. 500.000.000 lei preţ. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2398/2010
Dosar nr. 7955/1/2001
Şedinţa de la 23 iunie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 204 din 21 februarie 2001, Tribunalul Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC U.R. SA Făgăraş împotriva pârâtei SC T. SA Făgăraş şi, în consecinţă, a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei sumele de 500.000.000 lei reprezentând contravaloare marfă, precum şi suma de 19.695.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta a vândut pârâtei marfă în valoare totală de 4.321.548.457 lei potrivit contractului de vânzare cumpărare nr. 7/1 iunie 2000, scadenţa plăţilor fiind stabilită în anexele nr. 1-7 la contract.
Pârâta nu a achitat contravaloarea produselor livrate, termenele scadente fiind cu mult depăşite, plata fiind reeşalonată conform actului adiţional din 3 octombrie 2000.
Reclamanta a stăruit în recuperarea preţului mărfii sens în care a notificat pârâta prin executor judecătoresc (act nr. 905/2000).
Faţă de cele sus menţionate, în baza dispoziţiilor art. 1361 şi 1362 C. civ., potrivit cărora principala obligaţia a cumpărătorului este de a plăti preţul instanţa a obligat-o pe pârâtă să-i plătească reclamantei suma de 500.000.000 lei, reprezentând marfă neachitată cu respectarea termenului scadent.
Instanţa a făcut, de asemenea, şi aplicarea prevederilor art. 274 C. proc. civ.
Prin decizia nr. 491/AP din 24 iulie 2001, Curtea de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei mai sus menţionate.
În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut în esenţă că, î ncheindu-se contractul de vânzare-cumpărare între părţi s-a transferat dreptul de proprietate asupra bunurilor la pârâtă, deci s-a născut şi obligaţia acesteia de a plăti preţul, iar faptul că pârâta a înţeles să facă aceasta plată prin intermediul altei societăţi, care nu şi-a respectat obligaţiile asumate nu este un motiv de exonerare a pârâtei de la plata preţului.
Ca urmare, constatând că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1361-1362 C. civ., instanţa de apel a respins apelul pârâtei şi a păstrat hotărârea atacată.
Împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs pârâta SC T.I. SRL Tulcea, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 304 pct. 3, 8 şi 10 C. proc. civ. şi solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei tribunalului şi deciziei atacate şi, pe fond, trimiterea cauzei spre o justă judecare la instanţa competentă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
În motivarea recursului său, recurenta-pârâtă susţine astfel că sentinţa s-a pronunţat de către o instanţă necompetentă material, competenţa în cauză aparţinând Tribunalului Tulcea şi nu Tribunalului Braşov (art. 304 pct. 3 C. proc. civ.); instanţa de fond a pronunţat sentinţa împotriva unei societăţi inexistente, respectiv SC T. SRL Făgăraş, pentru că nu există această societate, ci numai o sucursală fără personalitate juridică care nu poate sta în nume propriu în instanţă (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.); printr-un act, procesul verbal din 4 august 2001 se recunoaşte (SC U.R. SA) explicit cine a primit anvelopele şi cine le plăteşte, în niciun caz societatea sa (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
Asupra recursului de faţă, Înalta Curte constată următoarele:
La termenul de judecată anterior, din 24 februarie 2010, stabilit pentru examinarea situaţiei actuale a recursului, urmare verificărilor efectuate în sistemul informatizat a rezultat că procedura falimentului societăţii recurente s-a încheiat şi s-a dispus radierea recurentei-pârâte din Registrul Comerţului.
În această situaţie, cauza a fost repusă pe rol, din oficiu, acordându-se termen la 23 iunie 2010 pentru soluţionarea recursului.
La termenul de astăzi, 23 iunie 2010, instanţa de recurs, având în vedere împrejurarea mai sus menţionată, a invocat din oficiu excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a recurentei pârâte şi a rămas în pronunţare asupra acestei excepţii.
Înalta Curte constatând că, urmare radierii recurentei-pârâte din Registrul Comerţului, aceasta şi-a pierdut capacitatea de folosinţă şi implicit pe cea de exerciţiu, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 5 din Decretul nr. 31/1954, reţine că excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a recurentei-pârâte, invocată din oficiu de instanţă este întemeiată, o va admite şi va respinge, în consecinţă, recursul pârâtei, ca fiind formulat de o persoană juridică fără capacitate de exerciţiu.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu a recurentei pârâte SC T. SRL Tulcea - prin lichidator judiciar SC C.S.P.R.L. SRL Brăila.
Respinge recursul declarat de pârâta SC T. SRL Tulcea - prin lichidator judiciar SC C.S.P.R.L. SRL Brăila împotriva Deciziei nr. 491/AP din 24 iulie 2001 a Curţii de Apel Braşov, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca fiind formulat de o persoană juridică fără capacitate de exerciţiu.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2397/2010. Comercial. Acţiune în anulare a... | ICCJ. Decizia nr. 2399/2010. Comercial. Debit + daune interese... → |
|---|
