ICCJ. Decizia nr. 2918/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 2918/2010
Dosar nr.462/118/2005
Şedinţa publică din 4 octombrie 2011
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 4341 din 4 septembrie 2007 pronunţată în dosarul nr. 462/118/2005 al Tribunalului Constanţa, secţia comercială, s-a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta SC C.X. SRL Constanţa împotriva pârâtei SC C.T.X. SA Constanţa cu consecinţa obligării acesteia să transmită în proprietate către reclamantă activul imobil-magazin nr. 35 situat administrativ în Constanţa, şi terenul aferent în suprafaţă de 67,02 mp prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă că reclamanta a solicitat să se constate în contradictoriu cu pârâta ca fiind intervenită vânzarea-cumpărarea asupra imobilului anterior identificat, iar în subsidiar, să fie obligată pârâta la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra acestui activ, cu motivarea că a încheiat cu pârâta contractul de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare nr. 1773 din 27 aprilie 1998, ca urmare a transformării prin novaţie a contractului de asociere în participaţiune nr. 563 din 17 februarie 1993.
Potrivit clauzelor contractuale, reclamanta a optat în termenul de 30 de zile anterior expirării duratei de leasing pentru achiziţionarea imobilului, însă, pârâta a refuzat nejustificat încheierea contractului de vânzare-cumpărare, deşi s-a obligat să-i transmită, la expirarea duratei de leasing dreptul de proprietate asupra activului .
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a imobilului din litigiu, iar în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de vânzare-cumpărare.
În acest context, tribunalul a arătat că prin acordul lor de voinţă părţile au convenit prin art. 1 alin. (3) ca la expirarea duratei de leasing, pârâta în calitate de locator, să transmită necondiţionat reclamantei în calitate de utilizator, dreptul de proprietate asupra imobilului ce formează obiectul contractului, după efectuarea regularizării redevenţei totale şi a plăţilor efectuate, în raport de rata inflaţiei, potrivit art. 6 alin. (3).
Reclamanta şi-a îndeplinit aceste obligaţii după cum a rezultat şi din sentinţa civilă nr. 4025/2005 a Tribunalului Constanţa rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 787/2005 a Curţii de Apel Constanţa, prin care s-a soluţionat cererea de reziliere a contractului de leasing nr. 1773/1998. În consecinţă au fost înlăturate apărările pârâtei pentru justificarea refuzului de a se transfera dreptul de proprietate către reclamantă, cu motivarea că nu pot fi repuse în discuţie aspecte ce ţin de interdependenţa şi reciprocitatea unor obligaţii asupra cărora s-a statuat cu putere de lucru judecat.
Totodată a fost respinsă şi excepţia de neexecutare a contractului invocată de pârâtă în considerarea faptului că în prezent contractul a ajuns la termen, situaţie în care obligaţia locatorului de a respecta dreptul de opţiune pentru achiziţionarea imobilului nu mai are corespondent în vreo obligaţie pe care utilizatorul ar trebui să o îndeplinească.
Referitor la încălcarea obligaţiei reclamantei de a nu închiria activul aflat în leasing s-a reţinut că pârâta nu a dovedit că s-ar fi încheiat un astfel de contract, motiv pentru care s-a înlăturat şi această apărare.
Prin urmare, arată tribunalul, contractul de leasing imobiliar cuprinde promisiunea unilaterală a pârâtei de a înstrăina reclamantei activul pentru care aceasta şi-a exprimat opţiunea de cumpărare, astfel încât în conformitate cu art. 969, art. 1073 C. civ., reclamanta este îndreptăţită să obţină dreptul real asupra activului ce încă exista în patrimoniul pârâtei, sens în care s-a admis acţiunea precizată.
Prin Decizia civilă nr. 165 din 30 noiembrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantă şi pârâtă.
Cu privire la apelul reclamantei, instanţa de apel a reţinut că singura critică priveşte omisiunea tribunalului de a se pronunţa asupra capătului de cerere referitor la constatarea vânzării.
Prin precizarea de acţiune reclamanta a solicitat în principal temeiul art. 1294 şi urm. şi art. 1074, art. 1077 C. civ., obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în subsidiar să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contractul. În aceste condiţii, prima instanţă s-a pronunţat în limitele investirii sale, asupra cererii principale privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, cerere pe care a admis-o, situaţie în care cererea subsidiară nu a mai fost analizată. De altfel, posibilitatea de constrângere a pârâtei în executarea obligaţiei de a vinde terenul reprezintă o împrejurare legată de punerea în executare a hotărârii, fără relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sentinţei.
Apelul pârâtei a fost respins cu motivarea că obligaţia de a respecta dreptul de opţiune al utilizatorului la sfârşitul perioadei de leasing este de esenţa contractului, astfel cum acesta este definit prin art. 1 alin. (1) din OG nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, iar finanţatorul nu are dreptul, refuzând să vândă bunul către utilizator, de a schimba unilateral obligaţia sa de a vinde într-o obligaţie de dezdăunare.
Cele două obligaţii nu se exclud ci ele coexistă în sarcina finanţatorului, sens în care art. 16 din actul normativ menţionat prevede că obligarea finanţatorului la daune rezultate din neexecutarea obligaţiei de a vinde bunul nu stinge obligaţia principală de încheiere a contractului de vânzare-cumpărare, astfel că utilizatorul poate să obţină executarea ei în natură prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs ambele părţi.
Reclamanta SC C.X. SRL Constanţa critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând modificarea în parte a deciziei recurate în sensul admiterii apelului cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei şi pronunţării unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare asupra activului, în cazul refuzului pârâtei de a încheia acest contract.
În dezvoltarea criticilor recurenta invocă faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că tribunalul admiţând capătul principal de cerere nu l-a mai examinat pe cel subsidiar cu motivarea că acesta viza în esenţă o problemă de executare a hotărârii primei instanţe, fără relevanţă sub aspectul legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate.
Obligaţia pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare a imobilului ce a format obiectul litigiului nu are caracter patrimonial, nu poate fi transformată în echivalent, astfel încât nu există un mijloc de constrângere a pârâtei pentru a-şi îndeplini obligaţia, sens în care instanţele trebuiau să se pronunţe şi asupra capătului de cerere prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic, hotărâre care urma să fie pusă în executare numai în ipoteza în care pârâta ar fi refuzat să execute obligaţia de a încheia acest contract.
Pârâta SC C.T.X. SA Constanţa, prin recursul formulat a criticat Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzut de art. 309 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În mod concret recurenta invocă faptul că interpretând greşit clauzele contractului din litigiu instanţele au ajuns la concluzia eronată că reclamanta are un drept absolut de opţiune independent de răspunderea sa contractuală, iar dispoziţiile art. 16 din OG nr. 51/1997 nu conţin norme de ordine publică, ci au un caracter dispozitiv astfel încât, părţile prin convenţia încheiată au reglementat diferit ipotezele atragerii şi conţinutul răspunderii contractuale.
Analizând recursul reclamantei prin prisma motivului invocat, Curtea constată că este fondat.
Astfel, prin acţiunea introductivă reclamanta a solicitat în principal, în temeiul art. 111 C. proc. civ. să se constate intervenită vânzarea-cumpărarea asupra activului compus din magazie 35 situat administrativ în Constanţa, cu suprafaţa construită de 336,09 mp cu terenul aferent de 67,02 mp. În subsidiar în temeiul art. 1294 şi urm. art. 1073 C. civ., s-a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra imobilului anterior identificat.
Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea (f.111 dosar fond) în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului cu privire la imobilul în litigiu şi pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentificat de vânzare-cumpărare, în caz de refuz al pârâtei de a încheia acest contract.
Prima instanţă analizând acţiunea precizată raportat la clauzele contractului de leasing imobiliar nr. 1773 din 27 aprilie 1998 şi a apărărilor pârâtei, concluzionează că această convenţie cuprinde o promisiune unilaterală de vânzare în sensul obligării pârâtei să înstrăineze reclamantei activul pentru care acesta şi-a exprimat opţiunea de cumpărare. În acest context, reţinând că reclamanta şi-a îndeplinit propriilor obligaţii, iar excepţia de neexecutare invocată de pârâtă este nefondată, tribunalul , în conformitate cu art. 969 raportat la art. 1068 şi art. 1073 C. civ. a admis acţiunea precizată, fără a face însă nicio menţiune cu privire la cererea privitoare la cererea privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti în ipoteza refuzului pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare.
Soluţionând apelul declarat de reclamanta împotriva acestei hotărâri, instanţa de apel arată în considerente că motivul de apel a vizat omisiunea primei instanţe de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic, în caz de refuz al pârâtei de a încheia contract.
Cu toate acestea, examinând criticile, se reţine că reclamanta a invocat doar nepronunţarea asupra petitului privind constatarea vânzării, motivul fiind nefondat raportat la caracterul subsidiar al cererii care nu mai trebuia analizat în contextul admiterii capătului principal privind obligarea la încheierea contractului.
Prin urmare, critica recurentei reclamante constând în nelegalitatea deciziei derivate din omisiunea pronunţării asupra acestei critici, şi respectiv asupra capătului de cerere este fondată pentru că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, cererea precizată a reclamantei nu avea un petit principal şi unul subsidiar – doar acţiunea introductivă a fost astfel concepută ci se referea la obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, iar în caz de refuz, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare.
Ambele instanţe au stabilit corect starea de fapt şi au concluzionat că reclamanta şi-a îndeplinit propriile obligaţii contractuale, fiind prin urmare îndreptăţită să obţină dreptul real asupra activului, în conformitate cu art. 1 alin. (3) şi art. 3 lit. c) din contractul de leasing şi în acord cu prevederile art. 16 din OG nr. 51/1997 care conferă utilizatorului posibilitatea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, în ipoteza în care debitorul acestei obligaţii nu înţelege să o execute în mod voluntar.
Cu această precizare, Curtea constată, potrivit art. 314 C. proc. civ. că prin Decizia recurată împrejurările de fapt au fost deplin stabilite, s-a reţinut corect incidenţa prevăzută de art. 16 din OG nr. 51/1997, astfel încât recursul reclamantei va fi admis în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa modificării deciziei, admiterii apelului reclamantei şi schimbării în parte a sentinţei în sensul că în cazul refuzului pârâtei de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta prezenta hotărâre va ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare, fiind menţinute restul dispoziţiilor.
Referitor la recursul pârâtei SC C.T.X. SA Constanţa, Curtea constată că aceasta nu şi-a îndeplinit obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 1669,46 lei şi 5 lei timbru judiciar, deşi a fost citată în acest sens (fila 14) astfel încât va aplica sancţiunea prevăzută de art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, cu consecinţa anulării recursului ca insuficient timbrat.
Fiind în culpă procesuală, în temeiul art. 274 C. proc. civ. intimata-pârâtă va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1669,46 lei către recurenta-reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta SC C.X. SRL CONSTANŢA împotriva deciziei nr. 165/COM din 30 noiembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia comercială, maritimă şi fluvială, contencios administrativ şi fiscal, pe care o modifică în parte şi în consecinţă:
Admite apelul declarat de reclamanta SC C.X. SRL CONSTANŢA împotriva sentinţei nr. 4341/COM din 4 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia comercială, pe care o schimbă în parte, în sensul că, în cazul refuzului pârâtei SC C.T.X. SA CONSTANŢA de a încheia contractul de vânzare-cumpărare cu reclamanta, hotărârea va ţine loc de act autentic de vânzare-cumpărare. Menţine dispoziţiile privind respingerea apelului pârâtei.
Anulează ca insuficient timbrat recursul declarat de pârâta SC C.T.X. SA CONSTANŢA împotriva aceleiaşi decizii.
Obligă recurenta-pârâtă SC C.T.X. SA CONSTANŢA la 1669,46 lei cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă SC C.X. SRL CONSTANŢA.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2833/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 691/2010. Comercial → |
|---|
