ICCJ. Decizia nr. 3157/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3157/2010
Dosar nr.6479/30/2009
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea adresată Tribunalului Timiş, înregistrată la data de 5 noiembrie 2009, reclamanţii Municipiul Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au chemat în judecată pe pârâta SC S.V. SA solicitând ca aceasta să fie obligată la plata sumei de 170.519 RON, din care 18.093 RON, reprezintă diferenţă chirie restantă pentru perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003; 151.340 RON, reprezintă majorări de întârziere şi 1.086 RON, reprezintă penalităţi de întârziere, calculate la data de 31 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.
Secţia comercială şi de contencios administrativ a Tribunalului Timiş, prin sentinţa civilă nr. 1, pronunţată la data de 5 ianuarie 2010, a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi ca fiind prescrisă.
Spre a hotărî astfel, prima instanţă a făcut aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, înlăturând incidenţa termenului de prescripţie de 5 ani, instituit de Codul fiscal, faţă de natura veniturilor realizate din închirieri de bunuri şi a raporturilor dintre părţi, cu motivarea că dreptul la acţiune al reclamanţilor era prescris la data introducerii acţiunii, termenul de prescripţie fiind calculat de la data de 28 februarie 2003; că reclamanţii nu au făcut dovada că ar fi intervenit vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii (majorări, penalităţi, dobânzi).
Apelul formulat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului a fost respins, ca nefondat, de Secţia comercială a Curţii de Apel Timişoara, prin Decizia civilă nr. 58, pronunţată la data de 25 martie 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de control judiciar a examinat sentinţa apelată prin prisma motivelor de apel şi devolutiv, conform art. 295 C. proc. civ., reţinând că prin contractul de închiriere din 2000, H.C.L.M.T. nr. 42/2000 şi H.C.L.M.T. nr. 182/2001, între părţi au luat naştere raporturi juridice locative în baza cărora pârâta- intimată, în schimbul folosinţei spaţiului închiriat şi-a asumat obligaţia de a plăti chiria prevăzută la art. 4 din contract, al cărei cuantum, potrivit clauzei convenită de părţi prin alin. (2) al art. 4, putea fi reactualizat pe durata contractului prin hotărâri ale autorităţii administrative locale; că chiria astfel stabilită şi datorată nu este creanţă fiscală; că prestaţiile la care s-au obligat părţile prin contractul de închiriere sunt supuse regimului juridic de drept comun, căruia se integrează inclusiv normele de reglementare a prescripţiei extinctive conţinute de Decretul nr. 167/1958; că, raportat la natura juridică a cererii privind plata diferenţelor de chirie, se aplică termenul de prescripţie de 3 ani, care a început la data de 1 martie 2003 şi s-a sfârşit la data de 28 februarie 2006; că, faţă de data înregistrării cererii de chemare în judecată: 5 noiembrie 2009, dreptul la acţiune al reclamanţilor este prescris extinctiv, iar dreptul la acţiune privind drepturile accesorii se stinge odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal, conform art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958.
Împotriva menţionatei decizii au formulat recurs apelanţii - reclamanţi, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţele au pronunţat hotărâri nelegale şi netemeinice, interpretând eronat probele administrate şi dispoziţiile legale aplicabile, cu referire la art. 91 din OG nr. 92 din 24 decembrie 2003, în conformitate cu care, termenul de prescripţie este de 5 ani, aplicabil şi sumelor obţinute din închirierea sau concesionarea spaţiilor aflate în administrarea Consiliului Local al Municipiului Timişoara, care reprezintă venituri ale bugetului local, asimilate creanţelor bugetare, şi se calculează începând cu 31 decembrie 2004, dată până la care s-a prorogat scadenţa la plată, potrivit H.C.L.M.T. nr. 42/2000 – recurenţii neprecizând relevanţa criticilor vizând judecata în primă instanţă sau a afirmaţiilor vizând fondul cauzei, faţă de Decizia atacată şi de dispoziţiile art. 299 alin. (1) C. proc. civ., care statuează asupra obiectului recursului.
Intimata - pârâtă a solicitat, prin întâmpinare, respingerea recursului, arătând că instanţele au dat o corectă şi legală soluţionare excepţiei prescripţiei, considerând că nu sunt aplicabile dispoziţiile aferente creanţelor fiscale referitoare la termenul de prescripţie extinctivă şi că, faţă de data de la care curge termenul de prescripţie: 28 februarie 2003 şi de data introducerii acţiunii: 5 noiembrie 2009, chiar şi în raport cu termenul de prescripţie de 5 ani, acţiunea reclamanţilor era prescrisă.
Recursul este nefondat.
Astfel, nu se poate reţine greşita interpretare a art. 91 din OG nr. 92 din 24 decembrie 2003 de către instanţa de apel, având în vedere că între părţi nu s-a încheiat un raport juridic fiscal, ci convenţional, bazat pe contractul de închiriere din 2000, iar suma ce reprezintă chirie pentru spaţiul deţinut în baza acestui contract, chiar dacă are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Municipiului Timişoara, devenind, din momentul în care se datorează, creanţă bugetară de încasat la bugetul local, nu reprezintă creanţă fiscală, în sensul art. 21 C. proCod Fiscal, nerezultând dintr-un raport de drept material fiscal – aspecte ce au impus, cu justeţe, aplicarea termenului general de prescripţie de 3 ani, în speţă, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, şi nu a termenului de prescripţie de 5 ani, prevăzut de Codul de procedură fiscală, cum greşit susţin recurenţii, făcând o greşită calificare juridică a izvorului obligaţiei de plată a chiriei, care rezultă din convenţia părţilor, reglementată de norme de drept privat şi nu din acte normative de drept public, care reglementează creanţele fiscale, cum corect s-a reţinut.
Este de observat că, în exercitarea controlului judiciar asupra admiterii excepţiei prescripţiei de către tribunal, instanţa superioară a stabilit corect că dreptul la acţiune al reclamanţilor, având ca obiect plata diferenţelor de chirie din perioada 1 ianuarie 2001 – 28 februarie 2003, s-a născut la data de 28 februarie 2003 – ultima zi a perioadei pentru care s-a efectuat actualizarea chiriei – şi că termenul de prescripţie extinctivă de 3 ani s-a sfârşit la data de 28 februarie 2006, fiind, aşadar, împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată: 5 noiembrie 2009, iar susţinerile apelanţilor referitoare la prorogările termenului scadent de plată, prin hotărâri ale C.L.M.L., au fost judicios înlăturate, având în vedere că hotărârile invocate, vizau prorogarea sancţiunilor reprezentând penalităţi şi majorări ce vor fi achitate în cazul neachitării diferenţelor până la datele stabilite prin aceste acte administrative, nicidecum prorogarea obligaţiei de plată a chiriilor restante, aferente perioadei 2001 – 2002.
Cu referire la critica vizând greşita stabilire a situaţiei de fapt ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat se constată că aceasta nu mai poate fi valorificată pe calea recursului, nemaiconstituind motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ., în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.
Aşa fiind, constatând că motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte incidenţa în speţă, iar motivul invocat, prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., nu a fost dezvoltat spre a putea fi analizat, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. va respinge recursul declarat în cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanţii Municipiul Timişoara, prin Primar, şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 58/COM din 25 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială, ca nefondat.
Obligă recurenţii - reclamanţi să plătească intimatei - pârâte SC S.V. SA Timişoara suma de la 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3148/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3181/2010. Comercial → |
|---|
