ICCJ. Decizia nr. 3148/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 3148/2010
Dosar nr.14293/3/2008
Şedinţa publică din 6 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 9295 din 12 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SIF T., a respins acţiunea reclamantei SC O.C. SA în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.V.A.S. şi a admis acţiunile reunite, obligând-o pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti să plătească reclamantei echivalentul în lei la data plăţii a sumei de 535.000 euro cu titlu de despăgubiri şi dobânda legală aferentă acestei sume de la 10 martie 2009 şi până la achitarea efectivă. De asemenea, instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 32.851,68 RON cheltuieli de judecată.
În considerentele sentinţei, instanţa a reţinut că prin Decizia nr. 1730 din 14 martie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reclamanta a fost obligată să restituie în natură imobilul situat în Sinaia, imobil ce se afla în patrimoniul său din anul 1991 ca urmare a fuziunii cu SC M. SA, societate constituită ca şi SC O.C. SA în temeiul Legii nr. 15/1990 şi a HG nr. 1041/1990 privind constituirea societăţii comerciale pe acţiuni în turism, dreptul de proprietate al reclamantei fiind confirmat de Ministerul Turismului prin emiterea Certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 27 februarie 1995.
Hotărârea judecătorească de restituire a fost executată la 10 martie 2009, iar prin acţiune, reclamanta a invocat răspunderea statului – prin instituţia publică implicată în privatizarea sa – pentru prejudiciul creat prin restituirea imobilului menţionat adus ca aport exclusiv şi integral de stat la capitalul social conform art. 324 din OUG nr. 88/1997.
S-a mai reţinut că, în anul 1999 F.P.S. (actualul A.V.A.S.) a cesionat către SIF T. acţiunile pe care statul le deţinea la SC O.C. SA – acesta fiind momentul în care societatea reclamantă a fost privatizată, privatizare ce s-a făcut, în mai multe etape, începând cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 88/1991 când, 30% din capitalul social al reclamantei a fost transferat gratuit către F.P.P. III T. (art. 3 şi art. 5 din lege), diferenţa de 70% fiind deţinută de F.P.S. – instituţie publică cu personalitate juridică, cu caracter comercial, aflată în subordinea Guvernului, cu sarcina de a pune în aplicare programul şi strategia de privatizare aprobată de acesta, instituţie ce avea ca atribuţie şi pe aceea de a asigura în regim de publicitate, vânzarea acţiunilor sau a părţilor sociale deţinute de stat sau de autorităţile administraţiei publice locale la cel mai bun preţ oferit, până la privatizarea completă a societăţii comerciale.
Tribunalul a mai constatat că actul de cesiune încheiat cu SIF T. a avut rolul de a asigura regularizarea patrimonială de portofoliu între F.P.S. şi S.I.F., producându-se un schimb de restructurare a portofoliilor [art. 1 alin. (2), art. 2 – art. 3 din OUG nr. 54/1998] pentru stingerea datoriilor dintre acestea.
Pe fondul cauzei, instanţa de fond a înlăturat solicitările A.V.A.S. de a se raporta la valoarea contabilă a imobilului stabilită în dosarul de privatizare la nivelul anului 1999 şi în raport de dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 a reţinut concluziile raportului de expertiză, apreciind ca justă despăgubirea în cuantum de 535.000 euro, reprezentând valoarea de circulaţie a terenului de 1.310 mp şi construcţiei situate în Sinaia, judeţul Prahova.
În privinţa dobânzii legale aferentă sumei acordate, tribunalul s-a raportat la dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 alin. (2) şi art. 43 C. com.
Apelul declarat de A.V.A.S. Bucureşti împotriva sentinţei a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 137 din 16 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a avut în vedere următoarele:
Cu privire la critica ce a vizat inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997 modificată prin Legea nr. 99/1999 s-a constatat că, în faţa primei instanţe apelanta a susţinut că nu poate fi vorba de privatizare în cazul intimatei SC O.C. SA pentru că nu a fost urmată niciuna din metodele prevăzute de art. 13 din OUG nr. 88/1997, iar în apel susţinerile acesteia sunt contradictorii.
Astfel, s-a avut în vedere că pe de o parte aceasta a susţinut că „nu prezintă importanţă caracterul oneros ori gratuit al actelor de privatizare atâta timp cât acestea nu sunt contracte de vânzare - cumpărare de acţiuni", iar pe de altă parte, că „în speţă privatizarea nu s-a realizat printr-un act cu titlu oneros, ci cu titlu gratuit".
Constatând şi alte susţineri contradictorii, în sensul că privatizarea SC O.C. SA s-a realizat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 dar că nu se poate pune problema răspunderii sale în calitate de instituţie publică implicată în privatizare datorită faptului că actul de cesiune nu este un contract de vânzare – cumpărare, respectiv un act cu titlu oneros, Curtea de Apel a reţinut că apărările noi invocate au fost formulate cu încălcarea prevederilor art. 292 C. proc. civ.
Distinct de acest aspect s-au luat în considerare reţinerile din Decizia nr. 246 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a comercială, rămasă irevocabilă prin Decizia din 13 mai 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Curtea a apreciat de asemenea, că este lipsit de relevanţă faptul că în Protocolul din 1 iunie 1999 se face vorbire de reglarea patrimonială dintre F.P.S. şi S.I.F., nefiind necesară menţinerea contraprestaţiei în contractul de cesiune, câtă vreme această operaţiune s-a desfăşurat în baza unor acte normative.
Nici critica prin care s-a susţinut că prima instanţă a acordat despăgubirile raportate la întregul imobil, acordând mai mult decât s-a cerut, nu a fost primită, în condiţiile în care obiectul acţiunii a fost clar determinat, iar obiectivul raportului de expertiză întocmit în cauză s-a limitat strict la acesta, fiind formală şi critica ce s-a referit la caracterul echivoc al obiectivului expertizei, existând identitate între ceea ce s-a restituit în natură, ceea ce s-a solicitat prin acţiune, ceea ce s-a expertizat şi ceea ce s-a acordat prin hotărâre.
Cu privire la cuantumul despăgubirilor s-a reţinut că prin art. 56 din Legea nr. 137/2002 au fost abrogate dispoziţiile art. 324 alin. (1), (2), (3) din OUG nr. 88/1997, modificată şi completată de Legea nr. 99/1999, dar nu pentru situaţia societăţii comerciale privatizate înainte de apariţia Legii nr. 137/2002 – pentru care dispoziţiile rămân în vigoare, reglementări ce nu limitează despăgubirile.
De asemenea, s-a avut în vedere că apelanta nu a contestat expertiza efectuată în cauză, iar modalitatea de acordare a despăgubirilor este în deplin acord cu practica judiciară internă, cât şi cu jurisprudenţa C.E.D.O., nefiind primită susţinerea în sensul căreia cuantumul despăgubirilor trebuia limitat la valoarea contabilă a imobilului la momentul privatizării pentru că o astfel de valoare nu poate reprezenta o dreaptă şi justă despăgubire.
În ce priveşte critica depăşirii limitelor rolului activ de către prima instanţă, faptul că aceasta s-ar fi antepronunţat şi ar fi încălcat dreptul de apărare al apelantei s-a statuat că, atunci când o instanţă apreciază ca neconcludentă, nepertinentă şi neutilă o probă nu poate conduce la opinia apelantei. Mai mult, examinându-se încheierile de şedinţă s-a constatat că apelantei i s-au acordat mai multe termene pentru a prezenta înscrisuri şi pentru a formula obiecţiuni la raportul de expertiză, nefiind necesară efectuarea unei expertize contabile pentru a se stabili valoarea contabilă a imobilului pentru că aceasta rezulta din dosarul de privatizare.
Împotriva deciziei, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a declarat recurs prin care a invocat prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:
1. Decizia este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 3228 din OUG nr. 88/1999 conform cu care – termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de ordonanţă ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.
Faţă de aceste prevederi, recurenta consideră că acţiunea reclamantei este prescrisă.
De asemenea, recurenta susţine că, şi în raport de dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002 acţiunea este prescrisă faţă de termenul special de prescripţie de o lună, care începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.
2. Decizia este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. întrucât prin respingerea probei privind efectuarea unei expertize contabile i-a fost încălcat dreptul la apărare, dreptul de a invoca şi a propune probe ce erau necesare şi esenţiale în pronunţarea unei hotărâri, fără a se încălca principiului îmbogăţirii fără justă cauză a reclamantei.
3. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997 situaţie faţă de care, acţiunea reclamantei trebuia să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât vânzarea acţiunilor emise de SC O.C. SA nu a fost făcută de A.V.A.S.
Mai mult, recurenta consideră că pârâta trebuia să probeze că la data aşazisei privatizări imobilul pierdut de societate era cuprins în capitalul social, din moment ce statul – prin A.V.A.S. – nu a încasat vreo sumă de bani pentru acţiunile emise de aceasta, pârâta îndreptându-se în mod eronat cu solicitarea de despăgubiri.
Se mai susţine că ambele instanţe au apreciat în mod eronat că actul de cesiune încheiat între A.V.A.S. şi SIF T. reprezintă un act cu titlu oneros, deoarece elementul principal ce trebuia să fie luat în considerare în cazul unui asemenea contract – preţul – nu a existat.
4. Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut prin acţiune întrucât reclamanta a solicitat despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1.310 mp şi ½ din construcţia alcătuită din subsol, parter, etaj şi mansardă, iar instanţa i le-a acordat pentru întreaga construcţie.
5. În mod greşit cuantumul despăgubirilor acordate a fost raportat la valoarea de circulaţie a imobilului pentru că art. 324 din Legea nr. 99/1999 nu cuprinde nicio menţiune în acest sens.
Recurenta consideră că valoarea despăgubirilor trebuie limitată la valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrate la data privatizării deoarece aceeaşi valoare s-a regăsit şi în capitalul social la acea dată, scopul despăgubirilor fiind acela de acoperire a unui prejudiciu cert, real, iar nu o îmbogăţire fără just temei.
Prin întâmpinare, intimata a răspuns la fiecare dintre motivele de nelegalitate invocate de recurentă şi a solicitat respingerea recursului.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Cu privire la pretinsa încălcare a prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 cu raportare la dispoziţiile art. 39 din Legea nr. 137/2002, modificată, se constată următoarele:
În faţa instanţei de fond, pârâta A.V.A.S. Bucureşti a invocat mai multe excepţii printre care şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei raportat la prevederile art. 39 din Legea nr. 137/2002, excepţie asupra căreia Tribunalul s-a pronunţat prin încheierea de şedinţă din data de 3 noiembrie 2008, încheiere ce putea fi atacată cu apel în condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 282 alin. (2) C. proc. civ.
Potrivit prevederilor articolului evocat, împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, în afară de cazul când prin ele nu s-a întrerupt cursul judecăţii.
Cum, în cazul încheierii în discuţie nu s-a întrerupt cursul judecăţii înseamnă că aceasta nu putea fi atacată decât odată cu sentinţa pronunţată pe fondul cauzei.
Este de remarcat faptul că, faţă de reglementarea actuală a textului şi faţă de faptul că prin Legea nr. 219/2005 a fost abrogat alin. (3) al art. 282 C. proc. civ. (care prevedea că apelul declarat împotriva hotărârii se socoteşte făcut şi împotriva încheierii premergătoare, instituind prezumţia că partea care a atacat hotărârea a înţeles să atace şi încheierea premergătoare) este absolut necesar ca, în situaţia în care se doreşte declararea căii de atac a apelului şi împotriva unei încheierii premergătoare, trebuie să se precizeze expres – în cuprinsul cererii de apel – faptul că se înţelege să se atace şi încheierea premergătoare considerată nelegală.
În cauză, pârâta A.V.A.S. Bucureşti nu a menţionat – prin apelul declarat împotriva sentinţei – că înţelege să atace şi încheierea prin care s-a soluţionat excepţia prescripţiei şi nici nu a criticat în vreun fel modul în care aceasta a fost soluţionată.
În atare situaţie, în care pârâta A.V.A.S. Bucureşti nu a invocat înaintea instanţei de apel o pretinsă nelegalitate a soluţiei date excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, nu se poate ca – pentru prima dată să fie invocată înaintea instanţei de recurs ştiut fiind că, pot fi supuse controlului de nelegalitate numai aspectele ce au făcut obiectul analizei instanţei de apel.
2. Nici critica, privind pretinsa încălcare a art. 6 pct. 1 din C.E.D.O. nu poate fi primită în contextul în care respingerea administrării unei probe (în cauză fiind vorba de efectuarea unei expertize contabile) nu poate reprezenta o încălcare a dreptului la apărare şi nici a celui de a invoca şi propune probe.
Din contră, instanţele anterioare au respectat drepturile procesuale ale părţilor, iar faptul că s-a apreciat asupra neconcludenţei ori inutilităţii unei probe nu poate contura o încălcare a dreptului la apărare al părţii, fiind atributul instanţei să aprecieze asupra necesităţii şi utilităţii administrării probelor solicitate de părţi, în dezlegarea pricinii.
3. Contrar susţinerilor recurentei în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 324 din Legea nr. 88/1997 întrucât actul de cesiune ce stă la baza privatizării SC O.C. SA, act încheiat între F.P.S. şi S.I.F. este un act oneros câtă vreme prin încheierea acestuia a avut loc o regularizare patrimonială de portofoliu între cele două instituţii, în baza art. 1 alin. (2), art. 2 şi art. 3 din OUG nr. 54/1998, pentru stingerea datoriilor dintre acestea.
De altfel, instanţa de apel nu putea face abstracţie de Decizia nr. 246 din 29 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti (decizie irevocabilă), care a statuat, pe acelaşi aspect şi pentru aceleaşi considerente asupra caracterului oneros al actului de cesiune din 8 septembrie 1999. Mai mult, instanţele au argumentat în mod corect că privatizarea societăţii s-a efectuat în mai multe etape, procedura finalizându-se chiar prin actul de cesiune, după a cărui înregistrare capitalul societăţii a devenit integral privat.
4. Nu este fondată nici critica prin care s-a susţinut că instanţa a acordat mai mult decât s-a solicitat, aceasta reprezentând mai mult o critică formală în condiţiile în care există identitate între ceea ce s-a dispus şi ceea ce s-a solicitat prin acţiune.
5. În ce priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 324 din Legea nr. 99/1999, în ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate este, de asemenea, nefondată câtă vreme dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării lămuresc aceste aspecte şi anume că, prevederile art. 324 OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, se aplică contractelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Cum, în cauză actul de cesiune a fost încheiat în anul 1999, prevederile menţionate sunt aplicabile în sensul că, în lipsa unei restricţionări legale, stabilirea contravalorii despăgubirilor urmează regulile generale în materie, acelea de acoperire efectivă a prejudiciului.
În atare situaţie se constată că, în mod corect, cuantumul despăgubirilor acordate a fost stabilit la valoarea de circulaţie a imobilului retrocedat, dându-se eficienţă principiului „tempus regit actum" şi celui al neretroactivităţii legii.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va menţine ca legală Decizia pronunţată de instanţa de apel prin respingerea recursului ca nefondat în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti împotriva deciziei comerciale nr. 137 din 16 martie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2374/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 3157/2010. Comercial → |
|---|
