ICCJ. Decizia nr. 3323/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr.3323/2010
Dosar nr. 5551/1/2010
Şedinţa publică de la 14 octombrie 2010
Asupra recursului de faţă,
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 25 februarie 2008, pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, reclamanta SC P. SA, aflată în procedura falimentului, prin lichidatorul judiciar SCP A.E. SPRL, a chemat în judecată pe pârâta A.V.A.S. Bucureşti, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să fie obligată la plata sumei de 110.000 lei, reprezentând contravaloarea activului M.D., compusă din clădiri şi teren în suprafaţă de 424,93 m.p.
Prin sentinţa comercială nr. 1132/ O din 27 noiembrie 2008, Tribunalul Comercial Argeş a admis acţiunea aşa cum a fost restrânsă formulată de reclamanta SC P. SA reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL, împotriva pârâtei, A.V.A.S. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 103.911,65 lei despăgubiri şi 4800 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că societatea reclamantă, aflata în prezent în procedura insolvenţei, s-a privatizat prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. AG 21 din 15 iunie 2000, dată la care în patrimoniul său se afla activul M.D..
Prin sentinţa civilă nr. 117/2007, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă, rămasă definitivă şi irevocabilă, activul respectiv a fost restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 moştenitorilor fostului proprietar.
Potrivit art. 324 din OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 88/2007, aplicabile în cauza de faţă, instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societăţile comerciale către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.â€.
S-a reţinut că potrivit procesului-verbal din 25 iulie 2007 activul M.D. compus din clădire, instalaţii şi teren de 424,93 m.p. a fost restituit efectiv moştenitorilor fostului proprietar. Expertiza efectuată în cauză a stabilit pentru activul respectiv o valoare de circulaţie în cuantum de 103.911,65 lei, sumă în raport de care reclamanta si-a restrâns acţiunea.
Împotriva acestei soluţii a declarat apel A.V.A.S. solicitând în primul rând suspendarea executării sentinţei şi admiterea apelului, schimbarea sentinţei şi respingerea acţiunii.
Cererea de suspendare a fost respinsă prin încheierea din 18 februarie 2009 reţinându-se în esenţă că, faţă de dispoziţiile OG nr. 22/2002 şi de termenul fixat pentru judecarea apelului, apelanta nu riscă un prejudiciu ireparabil.
Prin Decizia nr. 17/ AC din 4 martie 2009, Curtea a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta A.V.A.S., împotriva sentinţei comerciale nr. 1132/ C din 27 noiembrie 2008, pronunţată de Tribunalul Comercial Argeş, în dosarul nr. 169/1259/2008, în contradictoriu cu intimata - reclamantă SC P. SA, reprezentată prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL Piteşti, respingând şi cererea privind cheltuielile de judecată în apel.
Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut că obiectul cauzei are în vedere regresul exercitat de către societatea comercială privatizată, ulterior executării contractului de privatizare, pentru evicţiunea suferită de reclamant, astfel că în mod corect a fost respinsă excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş, în raport de dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi art. 12 C. proc. civ. Chiar dacă se apreciază că litigiul dintre părţi este relativ la obligaţiile comerciale rezultate din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, pentru stabilirea competenţei nu are relevanţă numai locul plăţii sumei datorată de către societate către A.V.A.S. conform cap. 6 din contractul de vânzare cumpărare de acţiuni, respectiv contul deschis la Trezoreria Sector 1 Bucureşti, care arată locul executării contractului, ci şi locul naşterii obligaţiei. Sediul pârâtei este şi el un criteriu alternativ de determinare a competenţei.
Au fost înlăturate şi argumentele aduse excepţiei prematurităţii, având în vedere menţiunea irevocabil existentă pe sentinţa civilă nr. 117 din 19 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 5914/109/2006.
De asemenea, s-a reţinut că nici excepţia prescripţiei nu poate fi primită, în cauză fiind aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, însuşi textul invocat de către apelantă determinând această concluzie.
Cu privire la valoarea despăgubirii s-a reţinut că, potrivit art. 29 alin. (l) din Legea nr. 137/2002, instituţia publică implicată în privatizare, asigură cumpărătorilor cu care a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni repararea prejudiciilor cauzate acestora prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
Totodată, art. 30 din acelaşi act normativ, prevede că dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, rămân aplicabile numai pentru contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiate înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi.
Contractul de vânzare - cumpărare acţiuni în discuţie în prezenta cauză a fost încheiat la 15 iunie 2000, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002, aplicându-i-se în consecinţă dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997. Potrivit acestui din urmă text instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, prejudiciate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Textul art. 324 din OUG nr. 88/1997, se completează cu dispoziţiile dreptului comun în materie de evicţiune, urmând ca persoana evinsă să primească despăgubirile prevăzute de art. 1341 raportat la art. 1344 C. civ. Acesta se referă, într-adevăr, la restituirea preţului, însă la pct. 4, textul are în vedere daune interese care reprezintă pierderea efectivă suferită de cumpărător, respectiv valoarea care a ieşit din patrimoniul său la momentul evicţiunii. Dispoziţia este susţinută de prevederile art. 1344 C. civ., care instituie în sarcina vânzătorului obligaţia de a plăti pe lângă preţul vânzării, excedentul valorii în timpul evicţiunii.
Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 18 februarie 2009 a declarat recurs A.V.A.S. Bucureşti.
Prin Decizia nr. 2586 din 27 octombrie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul împotriva încheierii din 18 februarie 2009 şi a admis recursul împotriva deciziei nr. 17/ AC din 4 martie 2009, a casat Decizia şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Prin Decizia nr. 44/ A-C din 19 mai 2010, Curtea de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta A.V.A.S. Bucureşti.
A obligată apelanta la 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată către intimată.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa de apel a reţinut următoarele.
Competenţa teritorială aparţine Tribunalului Comercial Argeş. Astfel, în cauză reclamanta a înţeles să valorifice dreptul de opţiune pe care i-l oferă art. 8 alin. (l) C. proc. civ., text potrivit căruia cererile îndreptate împotriva statului, direcţiilor generale, regiilor publice, caselor autonome şi administraţiilor comerciale se pot face la instanţele din capitala ţării sau la cele din reşedinţa judeţului unde îşi are domiciliul reclamantul. Norma de sub art. 5 teza I C. proc. civ., are un caracter general, codul recunoscând reclamantului un drept de opţiune în condiţiile art. 8 C. proc. civ. În speţă, aceste condiţii sunt realizate, iar intimata reclamantă a sesizat în mod corect instanţa de la sediul său, întrucât apelanta pârâtă se încadrează în sintagma regiile publice prevăzută de art. 8 alin. (1) C. proc. civ.
Totodată, potrivit art. 10 pct. 4 C. proc. civ., în materia obligaţiilor comerciale interesează locul în care obligaţia a luat naştere sau aceea a locului plăţii. Din contractul încheiat între părţi la 15 iunie 2000 rezultă că acesta a fost încheiat la Piteşti, de către reprezentanţii celor două persoane juridice, astfel că potrivit competenţei alternative prevăzute de art. 10 pct. 4 C. proc. civ., raportat la posibilitatea reclamantului de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente, conform art. 12 C. proc. civ., competenţa teritorială aparţine Tribunalului Argeş, astfel că excepţia nu este întemeiată.
Nici excepţia prematurităţii cererii nu poate fi primită, având în vedere că sentinţa civilă nr. 117 din 19 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş, în dosarul nr. 5914/109/2006, este irevocabilă.
Excepţia prescripţiei nu este întemeiată, în cauză fiind aplicabil termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, însuşi textul invocat de către apelantă determinând această concluzie. Potrivit art. 39 din Legea nr. 137/2002, termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut de prezenta lege şi de OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările ulterioare, ori se valorifică un drept conferit de acestea este de o lună de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului, cu excepţia cererilor privind executarea obligaţiilor prevăzute în contractele de vânzare-cumpărare de acţiuni ale societăţilor comerciale privatizate, precum şi a celor în desfiinţarea acestor contracte cărora li se aplică termenul general de prescripţie. Or, în cauză, se are în vedere o consecinţă a executării obligaţiilor rezultate din contractul de vânzare cumpărare acţiuni, iar nu operaţiuni specifice sau acte întocmite în temeiul legii speciale. Litigiul de faţă este generat de neîndeplinirea de către A.V.A.S. a unei obligaţii legale de garanţie pentru evicţiune, stabilită prin art. 324 din OUG nr. 88/1997, pentru bunurile imobile pe care reclamanta a fost nevoită să le restituie foştilor proprietari. O astfel de garanţie nu este total independentă de contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, chiar dacă nu este reglementată prin clauzele acestuia. Vânzând acţiunile statului către reclamantă, antecesorul legal al apelantei A.V.A.S. a transmis acesteia şi toate bunurile (activele) a căror valoare reprezenta capitalul social cuprins în acţiunile vândute.
Şi în situaţia în care se apreciază că acţiunea din cauză este o consecinţă a executării obligaţiilor rezultate din contractul de vânzare cumpărare acţiuni, termenul de prescripţie pentru exercitarea ei este tot termenul general de trei ani sus arătat, întrucât nu pune în discuţie operaţiuni specifice sau acte întocmite în temeiul legii speciale de privatizare.
Totodată, textul art. 3228 din OUG nr. 88/1997, referitor la termenul de trei luni, invocat de apelantă, este abrogat prin Legea nr. 137/2002.
Cu privire la valoarea despăgubirii se reţin cu caracter obligatoriu, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date de instanţa supremă, care a statuat în Decizia de casare că prejudiciul nu este reprezentat de valoarea de circulaţie a imobilului ci acesta trebuie să reprezinte din patrimoniul prezent aceeaşi proporţie pe care valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiaşi proporţii dintre procentul acţiunilor vândute din întregul capital social la valoarea preţului încasat şi plătit.
Expertiza a determinat valoarea acţiunilor vândute la 793.027 lei, în procent de 90,19 % din totalul acţiunilor a căror valoare era de 879.320 lei. Valoarea contabilă a activului M.D. din totalul capitalului social la data privatizării a fost determinată la 7.930.275 lei reprezentând 90,19 % din capitalul social la data privatizării. Aplicând această proporţie pe valoarea patrimoniului actual al societăţii expertul a determinat valoarea de 9.899.203 ron, concluzionând în final asupra unui prejudiciu de 9.795.292 lei.
Ca atare, prejudiciul astfel calculat, raportat la valoarea acţiunilor este mult mai mare decât cel determinat de expertiza efectuată la prima instanţă, sumă acordată prin sentinţa atacată.
Faţă de Decizia de casare însă, se constată că procentul astfel determinat trebuia să se raporteze la valoarea preţului iar nu la valoarea acţiunilor cumpărate. Astfel, se reţine că preţul achitat conform contractului este de 430.772 lei ron iar nu 793.027 lei cât a determinat expertul, prin raportare la valoarea acţiunilor. Prin urmare, procentul de 90,19 % determinat de expert, reprezentând proporţia pe care valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul cumpărării, se va aplica asupra preţului din contract, respectiv 430.772 lei ron, rezultând o valoare de 388.513,71 lei. Şi această valoare este mai mare decât cea acordată de către prima instanţă, prin evaluarea valorii de circulaţie a bunului, respectiv 103.911,65 lei.
Cum principiul non reformatio in pejus se aplică şi la rejudecarea după casare, văzând că recursul aparţine A.V.A.S. Bucureşti, căreia nu i se poate agrava situaţia în propria cale de atac, apelul a fost respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S. Bucureşti invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în temeiul căruia a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei în sensul admiterii apelului A.V.A.S. Bucureşti, admiterea excepţiilor invocate şi pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În dezvoltarea în fapt a recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, următoarele:
- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recurenta critică rezolvarea dată excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Comercial Argeş, considerând că instanţa de apel şi cea de fond, au încălcat dispoziţiile art. 5 şi art. 10 pct. 1 C. proc. civ., norme procedurale ce atrăgeau competenţa Tribunalului Bucureşti, instanţa în raza căreia îşi are sediul pârâta şi în care era situat şi locul executării contractului de privatizare încheiat de părţi şi au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) C. proc. civ.;
- De asemenea, prin criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă greşita aplicare şi încălcare a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, naşterea dreptului la acţiune al reclamantei fiind momentul în care a rămas irevocabilă hotărârea judecătorească de restituire în natură a activului;
- Decizia din apel a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 39 din Legea nr. 137/2002 ce reglementează termenul special de prescripţie de o lună, cât şi cele ale art. 3228 din OUG nr. 88/1997 ce reglementează termenul special de prescripţie de 3 luni, aceste termene fiind aplicabile în speţă şi nu cel prevăzut în art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 întrucât reclamanta, prin cererea formulată, a urmărit repararea unui drept prevăzut în OUG nr. 88/1997;
- Decizia din apel este criticată şi pentru încălcarea art. 324 din OUG nr. 88/1997 cu privire la cuantumul despăgubirilor ce trebuia limitat la valoarea contabilă a acelor bunuri imobile înregistrate în registrele contabile ale societăţii la data când societatea a fost privatizată şi nu la valoarea de piaţă, această ultimă valoare ducând la îmbogăţirea fără justă cauză a reclamantei.
Din valoarea contabilă a bunului ea ar fi trebuit să suporte prejudiciul în cotă de 90,19 % corespunzător cotei din acţiunile deţinute în societatea privatizată şi care au format obiectul contractului de vânzare-cumpărare acţiuni nr. 21/2000, diferenţa impunându-se a fi suportate de ceilalţi acţionari ai societăţii, conform art. 3 alin. (3) din Legea nr. 31/1990.
Prin stabilirea cuantumului despăgubirilor la valoarea de piaţă a întregului activ recurenta apreciază că s-au încălcat de către instanţa de apel şi dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 137/2002 potrivit cărora despăgubirile nu pot depăşi 50 % din preţul achitat de cumpărător.
Odată cu cererea de recurs, recurenta a solicitat şi suspendarea executării deciziei recurate, invocând dispoziţiile art. 300 alin. (2) C. proc. civ., cerere respinsă, ca nefondată, prin încheierea de la 30 septembrie 2010.
Intimata-reclamantă a formulat concluzii scrise, însoţite de practică judiciară privitoare la dezlegarea criticilor invocate de aceeaşi recurentă în litigii similare purtate între părţi.
Recursul pârâtei este nefondat.
Referitor la critica întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., privind greşita soluţionare a excepţiei necompetenţei teritoriale a instanţelor, Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Având în vedere obiectul cauzei dedus judecăţii în raport de care sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează competenţa teritorială alternativă, A.V.A.S. intrând în categoriile prevăzute de acest text.
Aceasta întrucât, în conformitate cu prevederile art. 5 din OUG nr. 88/1997, A.V.A.S. este o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care acţionează pentru diminuarea implicării în economie a statului şi autorităţilor administraţiei publice locale, prin vânzarea acţiunilor acestora şi cum reclamantul are posibilitatea de a alege între cele două instanţe deopotrivă competente conform textului de lege enunţat, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Comercial Argeş.
Recurenta mai invocă şi faptul că, fiind o acţiune privitoare la executarea unui contract, ar fi, de asemenea, competentă instanţa de la locul executării contractului de privatizare, respectiv de la sediul vânzătorului, ignorând dispoziţiile art. 10 pct. 4 C. com., referitoare la obligaţiile comerciale, care stabilesc, de asemenea, competenţa alternativă a instanţei locului unde obligaţia a luat naştere. Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare acţiuni s-a încheiat la Piteşti, unde se află şi sediul societăţii privatizate. Fiind vorba de o competenţă teritorială alternativă, alegerea instanţei revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ.
Aşadar, în cererile având ca obiect daune ce izvorăsc dintr-o obligaţie comercială, dacă reclamantul şi-a ales pentru valorificarea dreptului său instanţa în circumscripţia căreia a luat naştere obligaţia, acestei instanţe îi revine competenţa de a soluţiona pricina.
În cazul în care legea prevede o competenţă teritorială alternativă, dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente revine reclamantului, potrivit dispoziţiilor art. 12 C. proc. civ., iar, din moment ce alegerea a fost făcută, se stabileşte în mod definitiv competenţa acelei instanţe, astfel încât părţile nu mai pot solicita declinarea competenţei, şi nici instanţa sesizată, din oficiu, nu mai poate pune în discuţie problema competenţei teritoriale sau a se declara necompetentă, prin luarea în considerare a altui criteriu de stabilire a competenţei, care nu este de ordine publică.
În consecinţă, Curtea apreciază că rezolvarea dată de instanţa de apel excepţiei necompetenţei teritoriale invocate de pârâtă, este legală şi temeinică.
Cât priveşte cea de-a doua critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Curtea o apreciază, ca neîntemeiată, având în vedere următoarele argumente:
Critica vizând greşita aplicare şi încălcare a dispoziţiilor art. 324 din OUG nr. 88/1997, raportată la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie al dreptului reclamantei de a formula cerere de chemare în judecată a A.V.A.S. pentru despăgubiri nu poate fi primită, având în vedere că sentinţa civilă nr. 117 din 19 aprilie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. 5914/109/2009 este irevocabilă.
Neexercitarea căii de atac împotriva sentinţei menţionate a determinat rămânerea acesteia definitivă şi irevocabilă în raport de dispoziţiile art. 377 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
De altfel, în motivul de recurs se susţine că prescripţia curge de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, rezultând implicit că se are în vedere caracterul irevocabil al hotărârii judecătoreşti de restituire în natură invocată de reclamantă.
De asemenea, recurenta critică neîntemeiat Decizia din apel pentru neaplicarea termenelor speciale de prescripţie reglementate în art. 39 din Legea nr. 137/2002 şi art. 3228 din OUG nr. 88/1997 întrucât OUG nr. 88/1997, modificată prin Legea nr. 99/1999, a stabilit cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, iar în cauză se valorifică un drept, născut ulterior privatizării, constând în repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate.
Prin urmare, chiar dacă dreptul este recunoscut de o lege specială, aşa cum susţine recurenta, în condiţiile în care, pentru exerciţiul acţiunilor care au ca obiect repararea prejudiciului creat prin retrocedarea imobilelor naţionalizate, nu s-a prevăzut un termen derogator de la termenul de drept comun, corect instanţele au apreciat că se aplică dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958.
Extinderea prevederilor art. 3228 din OUG nr. 88/1997 şi la alte situaţii decât cele prevăzute de text, pe considerentul că se valorifică un drept conferit de aceasta, nu poate fi primită, întrucât se abate de la domeniul de aplicare al legii speciale pentru care s-a instituit, de altfel, şi termenul scurt de prescripţie de 3 luni, termen care se referă, evident, la procedura de privatizare şi la valorificarea drepturilor privind această procedură.
În speţă, este vorba de o răspundere obiectivă, independentă de orice culpă, legiuitorul instituind dreptul la despăgubiri al societăţilor comerciale privatizate pentru imobilele care au intrat în proprietatea acestor societăţi ca urmare a privatizării şi care, ulterior, au fost restituite foştilor proprietari, fiind incidente dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997.
În consecinţă, în mod corect a fost calificată acţiunea ca fiind de drept comun şi tot corect s-a reţinut că termenul de prescripţie aplicabil este de 3 ani, chestiunea prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, în raport de legea aplicabilă, respectiv legea generală în materie, Decretul nr. 167/1958, sau legea specială, respectiv OUG nr. 88/1997, art. 3228, fiind corect tranşată de instanţa de apel.
Acţiunea formulată de reclamantă, o acţiune în despăgubire, este întemeiată pe dispoziţiile legii speciale, cuprinse în art. 324 din OUG nr. 88/1997, cu modificările şi completările ulterioare, dispoziţii care constituie o consacrare a principiului de drept înscris în art. 998 şi art. 999 C. civ., potrivit cărora, oricine cauzează altuia o pagubă este obligat să o repare, fără nicio distincţie în ceea ce priveşte mijloacele prin care s-a produs. Astfel spus, repararea prejudiciilor cauzate societăţilor privatizate, prin plata de despăgubiri, constituie o formă de răspundere legală instituită prin dispoziţiile art. 324 şi, prin urmare, este supusă termenului general de prescripţie de 3 ani.
Cu privire la valoarea despăgubirii se reţine cu caracter obligatoriu, în condiţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date de instanţa supremă, care a statuat în Decizia de casare că prejudiciul nu este reprezentat de valoarea de circulaţie a imobilului, ci acesta trebuie să reprezinte din patrimoniul prezent aceeaşi proporţie pe care valoarea bunului (activului respectiv) o avea în patrimoniul societăţii ale cărei acţiuni au fost cumpărate prin contractul de privatizare, la momentul cumpărării, prin aplicarea aceleiaşi proporţii dintre procentul acţiunilor vândute din întregul capital social la valoarea preţului încasat şi plătit.
Expertiza efectuată în rejudecare a concluzionat asupra unui prejudiciu de 9.795.292 lei.
Instanţa de apel, faţă de Decizia de casare a constatat în mod legal că procentul astfel cum a fost determinat trebuia să se raporteze la valoarea preţului din contract respectiv la 430.772 lei, iar nu la valoarea acţiunilor cumpărate, astfel reţinându-se o valoare de 388.513,71 lei.
Constatând că această valoare este mai mare decât cea acordată de prima instanţă, prin raportarea la valoarea de circulaţie a bunului, respectiv 103.911,65 lei instanţa de apel, respectând principiul non reformatio in pejus a respins legal apelul pârâtei.
Art. 324 alin. (1) şi (3) din OUG nr. 88/1997 stabileşte obligaţia instituţiilor publice implicate de a plăti societăţilor comerciale, care au suferit un prejudiciu în urma restituirii imobilelor către foştii proprietari, o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari. Această despăgubire se poate stabili de instituţiile publice implicate, de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.
În lipsa unor dispoziţii care să limiteze reparaţia, corect s-a stabilit că aceasta trebuie să fie pe măsura prejudiciului suferit.
În ceea ce priveşte pretinsa îmbogăţire fără just temei, se cuvine a se preciza că aceasta presupune faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic.
Teoria îmbogăţirii fără just temei invocată de recurentă nu îşi găseşte aplicarea în cauză, deoarece niciuna din cele trei condiţii ale acţiunii de in rem verso nu este îndeplinită.
În cauză, rezultă, de altfel, că despăgubirile solicitate de intimată au ca temei juridic atât dispoziţiile art. 324 din OUG nr. 88/1997, cât şi actul juridic care-l reprezintă contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat între părţi la 15 iunie 2000.
Împrejurarea că, prin contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, A.V.A.S. (prin antecesorul său legal), în calitate de instituţie publică implicată, a vândut acţiuni reprezentând 90,19 % din capitalul social, şi nu 100 % din capital, nu este de natură să limiteze cuantumul despăgubirii la procentul de acţiuni vândute, deoarece repararea prejudiciului instituită în sarcina instituţiei implicate vizează pierderea bunurilor imobile aflate în proprietate şi în patrimoniul societăţii, şi nu a acţiunilor vândute, deţinute de acţionari şi care au un alt regim juridic.
De asemenea, neîntemeiat susţine recurenta că despăgubirile ar fi trebuit limitate la 50 % din preţul achitat de cumpărător deoarece, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, contractul de privatizare a fost încheiat în anul 2000, deci anterior adoptării Legii nr. 137/2002 aşa încât, acestui contract nu îi sunt aplicabile limitările impuse prin acest act normativ.
În consecinţă, având în vedere toate aceste argumente, Curtea va respinge recursul recurentei pârâte, cu obligarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în suma de 2576 lei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. BUCUREŞTI împotriva deciziei nr. 44/ A-C din 19 mai 2010 a Curţii de Apel Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
Obligă recurenta pârâtă să plătească intimatei reclamante SC P. SA Piteşti prin lichidator judiciar SCP A.E. SPRL suma de 2576 lei cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 octombrie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2904/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 419/2010. Comercial → |
|---|
