ICCJ. Decizia nr. 834/2010. Comercial
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA COMERCIALĂ
Decizia nr. 834/2010
Dosar nr. 25983/3/2008
Şedinţa publică de la 2 martie 2010
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Reclamantul N.E.D., a chemat în judecată pe pârâta SC F.E.M.S. SA şi a solicitat să încheie contract cadru pentru ocuparea terenurilor proprietatea sa, cu obligarea la plata daunelor cominatorii de 50 lei pe zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei.
Prin sentinţa civilă nr. 1768 din 8 februarie 2008, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Această instanţă, prin sentinţa comercială nr. 10561 din 14 octombrie 2008, a admis acţiunea reclamantului şi a obligat pe pârâtă să încheie convenţie cadru având ca obiect ocuparea şi utilizarea terenului proprietatea reclamantului din Bucureşti str. Huedin şi despăgubirea pentru lipsa de folosinţă în condiţiile Legii nr. 13/2007 şi a respins capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor cominatorii.
Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că exercitarea dreptului de uz şi servitute în temeiul art. 16 din Legea nr. 13/2007 se realizează gratuit numai pentru terenurile proprietate de stat sau proprietatea unităţilor administrativ teritoriale, pentru terenurile proprietate privată, legea instituind procedura iniţierii şi încheierii contractului civil de uz şi servitute.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia comercială nr. 153 din 31 martie 2009 a respins ca nefondat apelul pârâtei, considerând că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 nu pot fi apreciate ca aflate în mod legal în proprietatea statului în anul 1972 când au fost amplasate instalaţiile electrice, iar prevederile art. 16 alin. (5) din Legea nr. 13/2007 obligă la încheierea unui contract cadru între proprietarii de terenuri şi aceia ai capacităţilor energetice.
Împotriva decizie astfel pronunţate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenta susţine că instanţa de apel greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului întrucât sunt incidente dispoziţiile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 potrivit cărora terenurile pe care se află reţelele electrice de distribuţie existente la data intrării în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân proprietatea statului, iar Decizia nr. 553/2002 a Primarului General emisă în baza Legii nr. 10/2001 încalcă art. 10 al acestei legi. Mai susţine recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 13/2007 ignorând lipsa hotărârii de Guvern care trebuia să aprobe convenţia cadru, dispoziţiile art. 19 din acelaşi act normativ prin care necesitatea încheierii convenţiilor are în vedere efectuarea lucrărilor la reţelele de distribuţie a energiei electrice ceea ce semnifică caracterul temporar al convenţiei, dar şi dispoziţiile art. 44 din Constituţia României prin care se prevăd limitele şi conţinutul dreptului de proprietate.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru considerentele ce se vor expune:
Prevederile art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007 potrivit cărora terenurile pe care se află reţelele electrice de distribuţie existente la momentul intrării în vigoare a legii sunt şi rămân proprietatea statului, nu sunt incidente prezentului litigiu. Prin decizia nr. 553 din 30 septembrie 2002, Primarul General al Municipiului Bucureşti, a pus în posesie pe autoarea reclamantului, pe suprafaţa de teren afectată de reţelele electrice, astfel încât, la data intrării în vigoare ale dispoziţiilor Legii nr. 13/2007 terenul nu era în proprietatea publică a statului, iar demersuri pentru transferul dreptului nu au existat. Faptul că decizia menţionată ar fi încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001 reprezintă o simplă afirmaţie, iar în lipsa unei decizii de retractare sau a unei hotărârii judecătoreşti de anulare, legalitatea ei nu poate fi contestată în litigiul de faţă.
Lipsa convenţiei cadru pe care executivul nu a elaborat-o astfel cum legea l-a însărcinat nu este de natură a lipsi de efecte normele aflate în vigoare. Astfel cum instanţa de apel a concluzionat, inexistenţa unei hotărâri de guvern prin care să fie aprobată convenţia cadru nu înlătură obligaţia recurentei apelante să încheie o convenţie cu proprietarul terenului ce are drept obiect exercitarea drepturilor de uz şi servitute.
Neîntemeiată este şi critica relativă la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 13/2007. Instanţele de fond nu au stabilit decât dacă reclamantul este îndreptăţit sau nu să încheie un contract ce are ca obiect dreptul de uz şi servitute şi au considerat, judicios, că în respectarea condiţiilor prevăzute de lege există obligaţia pârâtei recurente să încheie un contract având ca obiect ocuparea şi utilizarea terenului.
In privinţa limitelor constituţionale de exercitare a dreptului de proprietate, instanţele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 44 şi 136 din Constituţia României, dând eficienţă caracterului legal al servituţii, dar în acelaşi timp acordând dreptul la o justă şi echitabilă acoperire a îngrădirii aduse exerciţiului dreptului de proprietate.
Aşa fiind, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva Deciziei nr. 153 din 31 martie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E.D.M. SA Bucureşti împotriva Deciziei nr. 153 din 31 martie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 martie 2010.
| ← ICCJ. Decizia nr. 831/2010. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 954/2010. Comercial → |
|---|
