ICCJ. Decizia nr. 1237/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Reclamanta SC S.G.S. SRL Timișoara, a chemat în judecată pe pârâta SC S.G. SRL, solicitând să se constate rezilierea contractelor de prestări servicii de pază pentru nerespectarea obligațiilor de plată a daunelor interese de către pârâtă, obligarea acesteia la plata dobânzilor pentru daunele solicitate, instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile și imobile și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat să se constate încetarea contractelor de prestări servicii de pază încheiate sub nr. 6, 8, 9, 11 și 12 din 2005 prin denunțare unilaterală, încetarea contractului nr. 7/2005 prin acordul părților, obligarea reclamantei la 3.041.087,20 lei reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor, compensarea acestuia cu valoarea echipamentelor tehnice instalate și obligarea la cheltuieli de judecată.
Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 296/PI din 24 martie 2009, a respins acțiunea și cererea reconvențională ca neîntemeiate.
Instanța de fond a reținut, în esență, că între părți au fost încheiate 7 contracte de prestări servicii de pază a unor obiective la datele de 10 ianuarie, 24 ianuarie și 8 februarie 2005. Reclamanta a notificat la 13 octombrie și 16 octombrie 2006 rezilierea contractelor pentru neexecutarea de către pârâtă a obligațiilor privind prezentarea listei persoanelor cu drept de control al sistemului de pază, informarea privind iluminatul de siguranță și sistemul telefonic, neîndeplinirea obligației de a pune la dispoziție datoriile corespunzătoare, lipsa luării la cunoștință a proceselor verbale zilnice sau a modificărilor ce afectau sistemul de pază.
La rândul său pârâta a acuzat reaua credință a reclamantei vinovată de executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale, care i-au creat prejudicii și a solicitat să se constate că prin voința lor părțile au înțeles să rezilieze și unilateral contractele încheiate.
Instanța de fond a mai reținut că părțile au solicitat să se constate eficiența unui pact comisoriu de gradul II în sensul încetării contractelor lor, învestirea instanței fiind greșită, iar analiza îndeplinirii obligațiilor fiind împiedicată.
Capetele de cerere privind despăgubirile, au fost considerate de instanță, subsidiare.
Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă 208 din 15 decembrie 2009, a respins ca nefondate apelurile, considerând că, prin notificarea din 13 octombrie și 16 octombrie 2006, reclamanta a înțeles să rezilieze contractele urinare a faptului că pârâta nu și-a executat obligațiile contractuale, iar la rândul său pârâta, pentru culpa contractuală a reclamantei, a apreciat încetarea unilaterală a contractelor.
A reținut curtea de apel că reclamanta nu poate beneficia de prevederile cap. XII din contracte întrucât nu a dovedit că este lezată, că pârâta este cea care a suferit prejudicii. Restrângând cererea reconvențională la primele două capete de cerere privind încetarea contractelor prin denunțare unilaterală și încetarea contractului 7/2005 prin acordul părților, nici apelul acestei părți nu este fondat întrucât niciuna dintre contractante nu a dorit continuarea raporturilor încheiate, dar nu poate opera constatarea rezilierii cerută de partea în culpă după cum nu se poate controla denunțarea unilaterală.
împotriva deciziei astfel pronunțate, părțile au declarat recurs.
Recurenta reclamantă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susținând că instanța de apel nu a făcut o analiză a probatoriilor din dosar și nu a analizat condițiile atragerii răspunderii intimatei pârâte rezultate din notificările efectuate prin care s-a invocat încălcarea cap. VI lit. b), cap. XVI din contracte, încălcând prevederile art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.
Mai susține recurenta reclamantă că prin notificarea 66 din 13 octombrie 2006 a învederat nerespectarea culpabilă a prevederilor contractuale de către pârâtă pentru obiectivele: ferma Pădureni, FNC Pădureni, daunele provocate fiind 1.214.668,44 lei cât și despăgubirea de 2.198.617,56 lei pentru paza fermelor Birola, Gataia și Voiteni, iar prin notificarea 67 din 13 octombrie 2006 a învederat aceeași culpă a pârâtei și daunele în cuantum de 610727 lei pentru paza fermei Perianu, dar și despăgubirile de 196.790 lei pentru paza Autobazei Utvin și de 505.546,56 lei pentru paza fermei Porto.
In același sens recurenta reclamantă susține că prin notificările 65 din 13 octombrie 2006 și 68 din 16 octombrie 2006 a solicitat despăgubiri pentru contractele 12, 13 și 18 în sumă de 784.205,24 lei, 651.493,66 lei și respectiv 7754,04 lei.
Mai susține recurenta că instanța de apel nu a analizat dovezile administrate și a refuzat administrarea probelor testimoniale și cu expertiză.
Recurenta pârâtă și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ.
Recurenta a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor cererilor formulate, constatând încetate prin acordul părților toate cele 6 contracte, deși în cererea reconvențională s-a solicitat să se constate încetarea contractelor prin denunțare unilaterală de către SC S.G. SRL.
Contractele prevăzând un pact comisoriu de gradul I, numai instanța putea pronunța rezilierea, așa încât reținând că una dintre părți a solicitat rezilierea iar cealaltă să se constate denunțarea unilaterală, instanța nu a soluționat pricina, clauza contractuală stipulând "dreptul părții lezate de a cere rezilierea" (Cap. XII).
Recurenta pârâtă mai susține că, deși instanța de apel a reținut culpa reclamantei în încetarea raporturilor contractuale, a menținut soluția instanței de fond, care a respins atât cererea principală cât și pe cea reconvențională, cu motivarea contradictorie privind obiectul cererilor.
Critica de nelegalitate a deciziei atacate, formulată de recurenta pârâtă are în vedere și prevederile art. 36 din Legea 85/2006 potrivit cărora instanța trebuia să suspende judecata capetelor de cerere privind pretențiile, precum și pe cele ale art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ. privind rolul instanțelor în aflarea adevărului.
Pe fondul litigiului, recurenta pârâtă susține reclamanta nu și-a respectat obligațiile contractuale, iar instanța nu a ținut cont de prevederile cap. XII referitoare la modalitatea de încetare a contractelor, interpretând contractele altfel decât părțile au convenit.
Recursul reclamantei este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Prin cererea de repunere în termenul de recurs, reclamanta a invocat nelegala comunicare a hotărârii atacate titularului dreptului de a exercita această cale de atac, respectiv administratorului judiciar al reclamantei aflat în procedura insolvenței.
Relevant este faptul că deși la fila 39 a dosarului de apel, a fost depusă sentința civilă 1032 din 25 iunie 2009 prin care s-a deschis procedura generală de insolvență împotriva reclamantei și s-a numit administrator judiciar Cabinet individual de Insolvență P.A., înlocuit pe parcursul procedurii cu SC R. Timiș SRL, căruia nu i-a fost comunicată decizia atacată astfel încât, fată de dispozițiile art. 103 C. proc. civ. se justifică repunerea în termenul de declarare a recursului a reclamantei.
Sub aspectele de netemeinicie a deciziei curții de apel atacate instanța de recurs nu mai este în măsură a analiza situațiile de fapt și probatoriile administrate, dispozițiile art. 304 pct. 10 și 11 C. proc. civ. fiind abrogate prin Legea 215/2005 și respectiv O.U.G. nr. 138/2000.
Critica asupra lipsei rolului activ al judecătorului [129 alin. (4) și (5) C. proc. civ.] este nefondată și supusă regulii generale a disponibilității acțiunii civile și căilor de atac. Apare astfel excesiv motivul față de modul în care instanța de fond s-a preocupat de administrarea dovezilor care să înlăture împrejurările de fapt sau de drept confuze.
Instanțele de fond în mod constant au apreciat culpa reclamantei în derularea raporturilor contractuale prin aceea că a părăsit paza obiectivelor în condițiile în care contractele părților nu prevedeau o reziliere de drept a acestora, ci numai "dreptul părții lezate de a cere rezilierea contractului de prestări servicii și de a pretinde plata daunelor interese" (Cap. XII).
Recursul pârâtei este fondat și va fi admis pentru următoarele considerente:
Instanțele de fond sesizate cu cererea reconvențională a pârâtei, prin care s-a solicitat să se constate încetarea contractelor prin denunțarea unilaterală a acestora, nu a căpătat o rezolvare, soluțiile pronunțate generând confuzie.
Deși au stabilit că reclamanta a părăsit obiectivele de pază, fără a exista o hotărâre judecătorească de reziliere a contractelor, necesară în condițiile existenței unui pact comisoriu de grad I, nu s-au pronunțat asupra cererii privind denunțarea unilaterală a celor 6 contracte.
Părțile au prevăzut posibilitatea denunțării unilaterale a contractelor în condițiile stabilite în cap XII alin. (2) prin acordul părților, iar instanța printr-o motivare contradictorie a respins cererea.
Reținând că sunt îndeplinite condițiile pentru a solicita rezilierea contractelor, instanța de apel a motivat contradictoriu respingerea cererii reconvenționale, lăsând părțile în situația anterioară judecății.
Greșit recurenta pârâtă a invocat greșita interpretare și aplicare a art. 36 din Legea 85/2006, cât timp în fața instanței de apel a declarat expres restrângerea cererii reconvenționale la capetele 1 și 2 de cerere întrucât s-a înscris în tabelul creditorilor cu creanța rezultată din raporturile contractuale derulate cu reclamanta.
Celelalte critici privind lipsa rolului activ al instanței și încălcarea prevederilor art. 969-920 C. civ. vor fi avute în vedere în rejudecarea cauzei, în raport de considerentele expuse mai sus.
Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 și art. 313 C. proc. civ. înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursul reclamantei declarat împotriva deciziei 208 din 15 decembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și a admis recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiași decizii pe care a casat-o cu trimitere spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1250/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 83/2011. Comercial → |
|---|
