ICCJ. Decizia nr. 227/2011. Comercial

Decizii ICCJ - Secţia comercială (2011)

Prin cererea înregistrată sub nr. 39803/3/2008 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta P.I.C. a chemat în judecată pârâta C.N.I.N. SA, solicitând obligarea acesteia la plata sumelor de 84.101,57 lei și 5.530,99 Euro cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită.

Cauza a fost soluționată prin sentința comercială nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în dosarul nr. 39803/3/2008, în sensul admiterii acțiunii și obligării pârâtei C.N.I.N. SA să plătească reclamantei despăgubiri în cuantum de 80.243,57 lei și 5.304,40 Euro și cheltuieli de judecată constând în sumele de 2.638 Euro și 5.506,77 lei.

împotriva hotărârii mai sus menționate a declarat apel C.N.I.N. SA arătând că: 1. competența de soluționare a acestei cauze aparține secției de contencios administrativ a tribunalului, iar nu secției comerciale; 2. reclamanta - intimată nu are capacitate procesuală de folosință; 3. în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie reglementate de art. 998- 999 C. civ.

Prin decizia nr. 271 din 28 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta C.N.I.N. SA împotriva sentinței comerciale nr. 12052 din 28 octombrie 2009 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, și a respins și cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, instanța de apel a reținut:

1. Referitor la critica vizând soluția de respingere a excepției necompetenței primei instanțe în soluționarea cererii introductive, că soluția tribunalului este justă și legală în considerarea faptului că pretențiile ce fac obiectul litigiului sunt solicitate în baza unei sentințe comerciale, pronunțate de o instanță comercială (tribunalul), într-un dosar comercial, astfel încât, în mod evident natura litigiului este una comercială și nu de contencios administrativ, iar competența materială și funcțională de soluționare a cauzei s-a stabilit corect și revine - Secției Comerciale a Tribunalului București.

2. In ceea ce privește critica asupra soluției date excepției lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei, Curtea a motivat că această problemă a fost tranșată prin decizia comercială nr. 187 din 8 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, în soluționarea apelului împotriva sentinței comerciale nr. 6612 din 27 mai 2008, reținându-se că, potrivit dispozițiilor Legii Asocierii din 1890, toate asocierile, indiferent de existența sau nu a personalității juridice, dețin capacitate de folosință și capacitate de exercițiu.

3. Asupra criticii referitoare la aspectele legate de fondul litigiului, Curtea a reținut că este neîntemeiată în considerarea următoarelor:

Prin neexecutarea voluntară a obligației de plată stabilite prin titlu executoriu, pârâta a săvârșit o faptă ilicită prin omisiune, încălcând obligațiile stabilite prin dispozițiile art. 371 alin. (1) C. proc. civ., respectiv, fapta ilicită constă în executarea cu întârziere a obligației de plată stabilită prin titlu executoriu - sentința comercială nr. 6612 din 27 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Astfel, prejudiciul cauzat reclamantei constă în lipsa de folosință a sumelor de bani cuvenite în baza titlului executoriu, între intervalul 12 august 2008, dată la care pârâta a consemnat suma la dispoziția executorului și 30 septembrie 2008, data la care a fost efectiv transferată suma în contul reclamantei, întârzierea la plată fiind generată de pârâtă prin promovarea unei contestații la executare în cadrul căreia a solicitat suspendarea provizorie a executării silite.

In considerarea tuturor acestor argumente, Curtea a respins apelul ca nefondat, apreciind că prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materie la situația de fapt.

In temeiul art. 274 C. proc. civ., a fost respinsă cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată, motivat de faptul că, din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că, suma în cuantum de 2048 Euro, reprezentând onorariu de avocat, pretinsă cu acest titlu, a fost suportată de parte în această fază procesuală.

împotriva deciziei nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au declarat recurs atât reclamanta P.I.C., cât și pârâta C.N.I.N. SA.

I. Reclamanta P.I.C. a criticat decizia instanței de apel pentru nelegalitate, invocând motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., după cum urmează:

1. în argumentarea motivului stipulat la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 105 alin. (2) raportat la art. 129 alin. (4) și (5) C. proc. civ., constând în respingerea cererii sale accesorii de obligare a apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, în eventualitatea în care acesta ar fi căzut în pretenții, cu motivarea că înscrisurile contabile depuse în susținerea acestei pretenții, nu au făcut dovada efectuării cheltuielilor în faza procesuală a apelului, respectiv, pentru că nu a fost depus contractul de asistență juridică în baza căruia s-a plătit onorariul de avocat pentru susținerea intereselor reclamantei în calea de atac promovată de pârâtă. Reclamanta a susținut că, respingerea acestui capăt de cerere s-a făcut fără a fi fost pus în discuția părților și fără ca instanța de apel, în virtutea rolului activ conferit de dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. să fi dispus administrarea probei de natură să înlăture suspiciunea cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată în faza procesuală a apelului.

2. Al doilea motiv de critică, susținut de P.I.C., conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și a art. 34 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat. Astfel, recurenta-reclamantă a arătat că respingerea cererii sale de obligare a C.N.I.N. SA, la plata cheltuielilor de judecată suportate în apel, doar pentru argumentul că nu au fost dovedite prin nedepunerea contractului de asistență juridică, constituie încălcare a textelor legale amintite.

II. Recurenta - pârâtă C.N.I.N. SA a criticat decizia nr. 271 din 28 aprilie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

1. Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a susținut că decizia atacată cuprinde o contradicție între motivarea cuprinsă în considerente și dispozitivul hotărârii. Respectiv, pârâtă a invocat faptul că, instanța de apel, deși a reținut în considerente că se impunea obligarea sa în cauză, doar la plata dobânzii legale, prin respingerea în tot a apelului declarat de C.N.I.N. SA și menținerea hotărârii instanței de fond, a obligat-o și la plata diferențelor de curs valutar, ceea ce contrazice înseși argumentele prin care își justifică soluția.

2. Referitor la dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pârâta a reiterat excepția necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, ca primă instanță în soluționarea litigiului, invocată în apel, susținând că a fost schimbată natura juridică a actului dedus judecății, apreciindu-se în mod eronat că ar avea caracter comercial. A arătat că soluționarea litigiului revenea instanței de contencios administrativ, în raport de obiectul acțiunii - cerere în despăgubiri, întemeiată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. - și de incidența în speță a dispozițiilor art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001 privind achizițiile publice, care prevăd că: "acțiunea în justiție prin care se solicită despăgubiri se introduce la secția de contencios administrativ a tribunalului în a cărui arie teritorială de competență se află sediul autorității contractante.", norme legale, ulterior abrogate prin O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție publică, care prevede la art. 287 alin. (1): " pentru procedurile prevăzute la art. 286 se aplică dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările ulterioare. "De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat, că, în măsura în care s-ar trece peste normele legale anterior menționate, competența materială în soluționarea cauzei, ar reveni judecătoriei, în considerarea naturii civile a litigiului și a incidenței în speță a dispozițiilor art. 373 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la principiul "accesorium sequitur principale", în condițiile în care este vorba de o acțiune în despăgubiri derivate dintr-o contestație la executare.

3. Criticile pe care C.N.I.N. SA le-a invocat din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și pentru care a susținut că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii vizează următoarele aspecte:

Soluționarea excepției necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, ca primă instanță în soluționarea litigiului s-a făcut cu încălcarea art. 82 alin. (2) din O.U.G nr.60/2001 privind achizițiile publice, art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție publică și art. 373 alin. (3) C. proc. civ. Soluția privind excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei P.I.C. a fost pronunțată fără examinarea argumentelor nou invocate, doar în baza Deciziei comerciale nr. 187 din 8 aprilie 2009 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, în cauză nefiind îndeplinite nici una dintre condițiile prevăzute de textele legale menționate, nici referitor la fapta ilicită, nici referitor la prejudiciul cauzat și pe cale de consecință, nici referitor la legătura de cauzalitate dintre cele două; Instanța de apel, prin respingerea administrării probei cu expertiză contabilă, solicitate de pârâtă, a încălcat art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat de reclamanta P.I.C. prin prisma motivelor invocate, raportat la temeiurile de drept menționate, înalta Curte, constată că este fondat și îl va admite în considerarea următoarelor:

1. în privința primului motiv, se reține că, potrivit principiului contradictorialității care guvernează procesul civil, instanța de apel avea obligația de a pune în discuția părților necesitatea administrării altor probe, pe care le-ar fi apreciat ca utile soluționării cererii de obligare a părții ce va cădea în pretenții la plata cheltuielilor de judecată. Aceeași obligație revenea instanței de control și în temeiul dispozițiilor art. 129 alin. (4) coroborat cu art. 167 C. proc. civ., iar încălcarea acestor norme justifică incidența în speță a prevederilor art. 105 alin. (2) din același cod, imposibilitatea părții de a-și susține pretențiile fiind de natură să îi producă o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anulare. De asemenea, este real că potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., instanța este datoare să manifeste rol activ în soluționarea cauzei și, în condițiile în care pretențiile părții nu erau suficient dovedite, pentru a-i permite formarea unei convingeri, trebuia să dispună completarea probatoriului.

2. Este întemeiat și cel de-al 2-lea motiv dezvoltat de reclamantă în memoriul de recurs și încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că, cererea de obligare a părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă în faza procesuală a apelului a fost respinsă ca nedovedită, deși la dosarul cauzei erau depuse documente contabile (aflate la filele 43,44 dosar apel) de plată a onorariului de avocat, pe care era menționat numărul contractului de asistență juridică, același număr fiind înscris și pe împuternicirea avocațială (aflată la fila 18 dosar apel), astfel încât, cheltuielile erau justificate în mod neechivoc.

Susținerea recurentei reclamante referitoare la încălcarea prevederilor art. 36 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, potrivit cărora: "Contactul dintre avocat și clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului.", vor fi înlăturate ca fiind lipsite de relevanță și chiar de pertinență în cauză, partea aflându-se în eroare cu privire la conținutul textului legal invocat, făcând confuzie între noțiunile de "contract" și "contact", în speță neregăsindu-se situația reglementată de norma legală.

In temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., înalta Curte va obligă recurenta-pârâtă C.N.I.N. SA București, către recurenta-reclamantă P.I.C. București la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3708 Euro, efectuate în faza procesuală a recursului.

Recursul declarat de pârâtă, C.N.I.N. SA, este nefondat în raport de motivele dezvoltate și de textele legale invocate, înalta Curte urmând să-1 respingă motivat de următoarele argumente:

1. Pretinsa existență a contradicției între considerentele deciziei atacate și dispozitivul acesteia, referitor la obligația de plată doar a dobânzii legale, nu se regăsește în cuprinsul hotărârii atacate, astfel încât, critica susținută de pârâtă nu se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în care se reține că recursul este admisibil "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii", nici una dintre ipotezele menționate nefiind incidente în cauză.

2. Critica circumscrisă de pârâtă motivului prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia instanța a schimbat natura juridică a actului dedus judecății, constituie o reiterare lipsită de pertinență a excepției necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, ca primă instanță în soluționarea litigiului. Soluția pronunțată de instanțele inferioare asupra excepției este una legală și corectă, în raport, atât de calitatea de comercianți a părților, definită în art. 7 C. com.:" Sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită, și societățile comerciale", cât și de obiectul cererii - acțiune în despăgubiri decurgând din prejudiciul cauzat prin executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță comercială, în cauză fiind incidente prevederile art. 4 C. com., care instituie prezumția de comercialitate pentru actele și faptele săvârșite de comerciant, prezumție nerăsturnată de pârâtă și dispozițiile art. 56 C. com., care reglementează competența în materie comercială, potrivit cărora: "Dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții sunt supuși, încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Susținerile pârâtei, potrivit cărora competența funcțională ar aparține instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 82 alin. (2) din O.U.G. nr. 60/2001 privind achizițiile publice și art. 287 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 - privind atribuirea contractelor de achiziție publică, vor fi înlăturate, nefiind aplicabile speței deoarece instituie o procedură specială, ce reglementează exclusiv cererile de despăgubiri privind achizițiile publice, iar cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. și art. 998-999 C. civ. Va fi respinsă și susținerea potrivit căreia competența materială ar reveni judecătoriei, în temeiul art. 373 alin. (3) C. proc. civ. și principiului "accesorium sequitur principale", acestea nefiind incidente în speță; norma legală este una specială, de strictă interpretare, care dispune cu privire la competența de soluționare a litigiilor limitativ avute în vedere de legiuitor, respectiv, exclusiv pentru contestațiile la executare, iar extinderea aplicabilității acesteia ar constitui încălcarea a principiilor exceptio est strictissime interpretationis și ubi lex non distinquit, nec nos distinquere debemus. Competența de soluționare a cauzei a fost corect stabilită de instanțele inferioare, care, în raport de natura litigiului au dat eficiență normei generale în materie, art. 2 alin. (1) lit. a) C. proc. civ.

3. Nici criticile încadrate de recurenta - pârâtă în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt fondate și vor fi respinse după cum urmează:

Pretinsa soluționare a excepției necompetenței funcționale a secției comerciale a tribunalului, cu încălcarea art. 82 alin. (2) din O.U.G nr. 60/2001 privind achizițiile publice, art. 287 din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică și art. 373 alin. (3) C. proc. civ., va fi înlăturată deoarece textele legale menționate nu sunt incidente în cauză, pentru argumentele anterior expuse.

Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a reclamantei P.I.C., înalta Curte reține că instanțele de fond au pronunțat o soluție corectă și legală; susținerile pârâtei potrivit cărora instanța de apel nu ar fi examinat motivele pe care le-a invocat și care s-ar fi ivit ulterior pronunțării Deciziei comerciale nr. 187 din 8 aprilie 2009 de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, au fost corect înlăturate, fiind simple afirmații, nesusținute de nicio probă administrată în faza procesuală a apelului, astfel încât, soluția dată în considerarea dispozițiilor Legii Asocierii 1890, valorificate prin hotărârea mai sus indicată, este justă.

Criticile vizând pronunțarea Deciziei comerciale nr.c271 din 28 aprilie 2010 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, cu încălcarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., prin neîndeplinirea în cauză a nici uneia dintre condițiile privind fapta ilicită și prejudiciul cauzat și pe cale de consecință, nici referitor la legătura de cauzalitate dintre cele două, vor fi de asemenea respinse în considerarea dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., care constituie temeiul de drept al acțiunii și în care se prevede că: "In cazul respingerii contestației, contestatorul poate fi obligat, la cerere, la despăgubiri pentru pagubele cauzate prin întârzierea executării, iar când contestația a fost exercitată cu rea-credință, el va fi obligat și la plata unei amenzi de la 500.000 lei la 7.000.000 lei."

Astfel, din perspectiva acestui text legal, acțiunea reclamantei este fondată și toate susținerile pârâtei privind inexistența faptei ilicite constând în exercitarea contestației la executare ca drept procesual pus la îndemâna sa de legiuitor, nu subzistă, în condițiile în care, același legiuitor prevede expres posibilitatea obligării contestatorului la plata de despăgubiri pentru întârzierea executării, în cazul în care contestația sa a fost respinsă, așa cum este cazul în speță. De asemenea, referitor la inexistența culpei contestatorului, această situație este reglementată distinct, și sancționată cu obligarea acestuia la plata unei amenzi, pentru varianta exercitării cu rea credință a contestației, situație ce nu se regăsește în petitul cererii de chemare în judecată, fapt pentru care și această susținere va fi înlăturată.

In ceea ce privește, prejudiciul cauzat reclamatei, acesta este neechivoc, rezultând din prevederile normei legale menționate și din întârzierea evidentă a executării, situația fiind corect reținută în considerentele deciziei atacate în sensul că : că, prin neîndeplinirea obligației legale de executare voluntară a obligației de plată stabilită printr-un titlu executoriu, pârâta a săvârșit o faptă ilicită prin omisiune, încălcând obligații stabilite prin dreptul obiectiv.

Fapta ilicită a pârâtei constă în executarea cu întârziere a obligației de plată stabilite prin titlu executoriu, respectiv sentința comercială nr. 6612 din 27 mai 2008, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială.

Deși pârâta, la 12 august 2008 a consemnat la dispoziția executorului judecătoresc, la CEC Bank suma totală reprezentând creanța din titlu executoriu, aceasta a formulat contestație la executare, iar în cadrul contestației la executare a solicitat suspendarea provizorie a executării. Prin urmare executarea titlului a fost întârziată, iar suma consemnată la CEC Bank a fost eliberată de executorul judecătoresc la 30 septembrie 2008, fiind transferată în contul intimatei.

Față de cele arătate, rezultă că prejudiciul cauzat intimatei constă în lipsa de folosință a sumelor de bani acordate de instanță prin titlu executoriu, prejudiciu echivalat de legiuitor prin dobânda legală și diferențele de curs valutar.

Și critica vizând încălcarea art. 295 alin. (2) raportat la art. 292 C. proc. civ., prin respingerea administrării probei cu expertiză contabilă va fi înlăturată, în considerarea chiar a normelor legale mai sus menționate, întrucât acestea prevăd admisibilitatea refacerii probelor administrate în primă instanță și încuviințarea de probe noi, dacă au fost solicitate prin declarația de recurs, dar, în speță, proba cu expertiză contabilă nu se încadrează în niciuna dintre cele două categorii, întrucât proba nu a fost efectuată la fond și nici nu are caracter de probă nouă, întrucât, administrarea ei a fost pusă în discuția părților în fața primei instanțe, dar a fost respinsă, ca și consecință a opoziției chiar a recurentei-pârâte de astăzi.

Față de considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta P.I.C. și în temeiul art. 312 alin. (1) din același cod, a respins ca nefondat recursul pârâtei C.N.I.N. SA.

← ICCJ. Decizia nr. 2358/2011. Comercial  ICCJ. Decizia nr. 1250/2011. Comercial →

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 227/2011. Comercial