ICCJ. Decizia nr. 1321/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea adresată inițial Judecătoriei Tulcea, reclamanta SC G.N.P.Z. SRL Sfântu Gheorghe a chemat în judecată pe pârâta C.P., pentru a se dispune rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare nr. 1214 din 12 mai 2008, autentificat de B.N.P A.P. și obligarea acesteia la plata sumei de 169.250 lei, reprezentând dublul sumei primită ca avans din prețul convenit, precum și a sumei de 23.441,36 lei constituind cheltuielile efectuate cu imobilul, ambele sume actualizate la data plății efective.
Prin sentința civilă nr. 14 din 6 ianuarie 2009, în temeiul dispozițiilor art. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Judecătoria Tulcea a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Prin Sentința civilă nr. 2131 din 05 noiembrie 2009, Tribunalul Tulcea a admis cererea de chemare în judecată, a dispus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat de B.N.P A.P. sub nr. 1214 din 12 mai 2008, cu consecința obligării pârâtei să restituie reclamantei sumele de: 80.000 lei reprezentând dublul avansului primit, 44.760 lei reprezentând avans primit, 23.441,36 lei reprezentând cheltuieli efectuate pentru imobilul situat în Tulcea, actualizate cu indicele de inflație la data efectuării plății; totodată pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 15.377,26 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, că între părți s-a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1214 din 12 mai 2008 de către B.N.P. A.P. prin care pârâta C.P., în calitate de promitent-vânzător, s-a obligat să înstrăineze către SC G.N.Z.P. SRL Sfântu Gheorghe, în calitate de promitent-cumpărător, imobilul situat în Tulcea, format din teren în suprafață de 234,85 mp și casă de locuit compusă din trei camere, ocupând o suprafață construită de 67,71 mp, pentru prețul total de 184.760 lei, din care s-au achitat 40.000 lei cu titlu de avans la data perfectării înțelegerii.
în același act, s-a consemnat că pârâta se obliga să încheie contractul autentic de vânzare-cumpărare până la 12 iulie 2008, cu posibilitatea de prelungire a termenului prin convenția părților, dată până la care s-a obligat să obțină toate actele necesare înstrăinării, declarând pe proprie răspundere că nu există pe rolul vreunei instanțe judecătorești niciun litigiu cu privire la acest imobil și nici nu s-a pronunțat vreo hotărâre judecătorească privind revendicarea, acțiunea posesorie sau anularea actului, în timp ce pe de altă parte, promitentul-cumpărător s-a obligat să achite diferența de preț în sumă de 144.760 lei până la 12 iulie 2008.
Din declarația autentificată sub nr. 1200 din 12 iunie 2008 de către B.N.P A.G., a rezultat că pârâta a primit de la reclamantă suma de 44.760 lei, reprezentând avans din prețul vânzării pentru imobilul menționat, diferența de 100.000 lei urmând a fi încasată la încheierea contractului în formă autentică.
Termenul de 12 iulie 2008, convenit inițial de părți, nu a fost respectat, motiv pentru care, prin adresa nr. 61 din 30 iulie 2008 reclamanta a solicitat predarea imobilului, ceea ce s-a și realizat ulterior, demarându-se efectuarea unor îmbunătățiri, ce au fost oprite la momentul la care reclamanta a aflat despre existența unui litigiu nesoluționat cu pârâta, pentru care s-au și prezentat înscrisuri ulterior.
Astfel, prin sentința civilă nr. 2922 din 9 octombrie 2001 a Judecătoriei Tulcea, rămasă irevocabilă, s-a admis acțiunea în revendicare formulată de reclamanții C.E. și C.M. și a fost obligat pârâtul E.N. să le lase în proprietate și liniștită posesie suprafața de 31,10 mp teren, individualizată în raportul de expertiză între punctele 1 - 3 - 30 - 29.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 973 din 20 martie 2007 a Judecătoriei Tulcea, așa cum a fost modificată prin decizia civilă nr. 147 din 28 septembrie 2007 a Tribunalului Tulcea, s-a dispus ieșirea din indiviziune cu privire la imobilul din Tulcea, ce a fost atribuit pârâtei C.P., cu obligarea acesteia la plata de sulte către coindivizarii L.V., V.L. și L.G.
în concluzie, a reținut prima instanță că situația suprafeței în litigiu nu era lămurită la momentul asumării angajamentului de înstrăinare de către pârâta C.P., cum nu este stabilită nici în prezent, cu toate că pârâta a declarat pe proprie răspundere că imobilul nu a făcut obiectul vreunei acțiuni în revendicare, constatându-se și că în cartea funciară deschisă pentru imobil este înscris și privilegiul copartajanților L.V. și L.G., pentru garantarea plății sultelor stabilite.
La 15 octombrie 2008, prin intermediul BNP A.G. s-a procedat la notificarea societății - promitentă cumpărătoare, în vederea încheierii actului de vânzare-cumpărare în formă autentică, însă, la data de 11 noiembrie 2008, fixată pentru întâlnirea părților, reprezentantul S.C. G.N.P.Z. SRL a solicitat reducerea prețului la suma de 120.000 lei, invocând faptul că proprietarul nu a obținut până la 12 iulie 2008 toate actele necesare înstrăinării, situație ce a creat prejudicii, i-a indus în eroare cu privire la situația imobilului ce a făcut obiectul unei revendicări, însă promitenta vânzătoare nu a fost de acord nici în acea zi și nici în ziua următoare, cu toate că s-a insistat de către administratorul societății pentru negocierea prețului. Or, potrivit art. 1298 C. civ., dacă vinderea nu s-a executat prin culpa uneia din părțile contractante, aceasta va pierde arvuna dată care o va întoarce îndoită, având-o primită, dacă partea care nu este în culpă nu ar alege mai bine să ceară executarea vinderii.
Mai mult, și în convenția părților s-a stipulat că, în situația în care părțile contractante nu își vor respecta obligațiile asumate, vânzătoarea va plăti societății cumpărătoare dublul sumei primite ca avans, iar societatea cumpărătoare va pierde suma plătită ca avans.
Prima instanță a reținut că din culpa promitentei-vânzătoare nu s-a ajuns la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, aceasta neacceptând reducerea prețului ca urmare a situației juridice a imobilului, așa încât, prin aplicarea dispozițiilor art. 1298 C. civ. și a clauzelor contractuale, s-a impus rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, caz în care pârâta trebuie să restituie reclamantei, dublul sumei primită cu titlu de avans.
Cât privește cuantumul sumei de restituit, s-a reținut că, la momentul încheierii antecontractului, s-a plătit doar avansul de 40.000 lei, consemnându-se plata acestei sume în cuprinsul actului și, în opinia instanței, obligația de restituire a dublului avansului primit vizează exclusiv această sumă, nu și pe următoarea achitată, în cuantum de 44.760 lei, relativ la care părțile nu au mai convenit că se va restitui dublul acesteia, condiții în care societatea reclamantă a primit suma de 124.760 lei (80.000 lei - dublul avansului primit, la care se adaugă partea din preț achitată ulterior, în cuantum de 44.760 lei), actualizată cu indicele de inflație la data efectuării plății.
De asemenea, bazându-se pe înțelegerea părților privind încheierea actului în formă autentică, după preluarea imobilului, cu bună credință, reclamanta i-a adus o serie de îmbunătățiri evaluate de expert la suma de 21.408,997 lei, din care s-a solicitat doar suma de 18.980,30 lei. Cumulând cheltuielile efectuate, în care se include chiria achitată pentru spațiul în care reclamanta avea sediul și cheltuielile cu asigurarea serviciilor avocațiale, a rezultat un cuantum al daunelor-interese de 23.441,36 lei.
Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, care prin decizia nr. 71/COM din 29 iunie 2010, a respins excepțiile invocate și a respins ca nefondat apelul pârâtei C.P.
în argumentarea soluției pronunțate, instanța de apel a reținut că, inițial reclamanta s-a adresat cu cererea de chemare în judecată Judecătoriei Tulcea care în temeiul dispozițiilor art. 1 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., a invocat din oficiu, excepția necompetenței sale materiale, considerând că litigiul este unul comercial, iar valoarea obiectului cererii este mai mare de 100.000 lei astfel că a declinat judecata cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Sentința pronunțată fiind definitivă putea fi atacată cu recurs în 5 zile de la pronunțare, cale de atac pe care pârâta nu a exercitat-o, în schimb după ce Tribunalul Tulcea a fost învestit cu soluționarea cererii, aceasta a invocat excepția de necompetență materială a noii instanțe, motivând că antecontractul astfel încheiat este un act civil.
S-a reținut că, în speță, este vorba de un antecontract de vânzare-cumpărare având ca obiect un imobil teren cu casă de locuit situat în Municipiul Tulcea, iar promitenta-cumpărătoare este o societate comercială, respectiv un comerciant în accepțiunea Codului Comercial.
Instanța de apel a considerat legală și temeinică încheierea din 27 martie 2009 prin care prima instanță a respins excepția necompetenței materiale invocată de pârâtă, cu motivarea că art. 3 C. com. stabilește care sunt actele și operațiunile considerate ca fapte de comerț și le supune legilor comerciale, indiferent de calitatea persoanei care le săvârșește (comerciant sau necomerciant). Potrivit textului legal menționat, prin stabilirea faptelor de comerț se ajunge la determinarea calității de comerciant și, implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial. Astfel potrivit art. 7 C. com, este comerciant și, în consecință, este supus legilor comerciale, orice persoană care săvârșește cu caracter profesional una dintre faptele de comerț prevăzute de art. 3, iar odată dobândită calitatea de comerciant, toate actele juridice și operațiunile comerciantului sunt considerate, în temeiul art. 4 C. com. ca fapte de comerț și, deci, supuse legilor comerciale.
S-a mai reținut că art. 4 C. com. instituie o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile comerciantului, prezumție relativă, ce poate fi răsturnată în cazul în care actele sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.
în speță, s-a apreciat că pârâta nu a răsturnat această prezumție, ci s-a limitat la a arăta că actul este civil prin indicarea tezei minoritare a caracterului limitativ al art. 3 C. com., astfel încât antecontractul beneficiază de prezumția de comercialitate. Mai mult, art. 56 C. com. reglementează faptele de comerț unilaterale sau mixte, în sensul că, dacă un act este comercial numai pentru una din părți, toți contractanții, sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prin urmare, s-a reținut că faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt guvernate de legea comercială pentru ambele părți, chiar dacă pentru una dintre ele actul juridic are caracter civil. Ca o consecință a acestei concepții, art. 893 C. com. dispune că și în situația în care actul este comercial numai pentru una din părți, acțiunile ce derivă dintr-unsul sunt de competența jurisdicției comerciale.
Rezultă, așadar, faptul că, antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat la BNP A.P. prin încheierea nr. 1214 din 12 mai 2008 are caracter comercial, iar potrivit art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența în ce privește rezoluțiunea sa, în mod corect, s-a reținut a reveni Tribunalului Tulcea.
în ce privește cel de-al doilea motiv de apel, respectiv lipsa concilierii prealabile înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, instanța de apel a considerat a fi nefondat, reținând îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 7201 C. proc. civ., având în vedere că scopul urmărit de legiuitor se consideră a fi atins în condițiile în care, din corespondența purtată între părți rezultă fără echivoc, atât încercarea reclamantului de soluționare pe cale amiabilă a litigiului apărut, cât și comunicarea către pârât a pretențiilor bănești formulate.
în aceste condiții, deși s-a constatat că strict formal adresa nr. 61 din 30 iulie 2008 nu îndeplinește toate condițiile prevăzute de textul legal sus menționat, lipsind în primul rând invitația formală, expresă la conciliere, având în vedere și demersurile ulterioare ale părților, instanța a considerat că ar fi excesiv de formală și în afara scopului urmărit de legiuitor interpretarea în sensul că, în cauză nu s-a realizat încercarea de conciliere prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., pentru a se putea promova acțiunea de față.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că antecontractul astfel încheiat reprezintă în realitate un contract bilateral, sinalagmatic ce dă naștere la drepturi (de creanță) și obligații (de "a face ") în sarcina ambelor părți, fiecare fiind ținută față de cealaltă să vândă, respectiv să cumpere în viitor imobilul descris mai sus, iar potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.
Părțile au mai inserat în cuprinsul antecontractului și regula prevăzută de art. 1298 C.civ potrivit cu care, în situația în care părțile nu vor respecta obligațiile asumate prin prezentul antecontract, promitenta vânzătoare va plăti promitentei cumpărătoare dublul sumei primite ca avans, iar promitenta cumpărătoare va pierde suma plătită ca avans.
Din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, s-a constatat că prima instanță, în mod corect, a reținut atitudinea culpabilă a apelantei pârâte în ce privește neîndeplinirea obligațiilor asumate, în primul rând prin inducerea în eroare a intimatei reclamante prin necomunicarea stării juridice a imobilului, a litigiilor purtate asupra sa, iar, în al doilea rând prin neobținerea adeverințelor, certificatelor și extraselor C.F. necesare vânzării până la data de 12 iulie 2008.
Potrivit art. 1021 C. civ, partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat are alegerea sau să silească pe cealaltă a executa convenția, când este posibil, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese, rezoluțiunea contractului fiind o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic, constând în desființarea retroactivă a acestuia și repunerea părților în situația avută anterior încheierii contractului.
Din examinarea probatoriului administrat în cauză, a rezultat faptul că reclamanta a făcut dovada celor trei condiții impuse de lege pentru admisibilitatea rezoluțiunii, în sensul că, pârâta nu și-a executat obligația de a se prezenta la notar până la data de 12 iulie 2008 pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neexecutarea acestei obligații fiindu-i imputabilă din moment ce la data de 12 iulie 2008 imobilul ce urma a fi tranzacționat nu era înscris în cartea funciară, iar odată înscris nu era liber de sarcini, așa cum au prevăzut părțile, și nu în ultimul rând, apelanta pârâtă a fost pusă în întârziere prin somația/notificarea nr. 61 din 30 iulie 2008.
Totodată, s-a mai reținut că în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare, părțile au mai inserat și o clauză penală, respectiv o convenție accesorie, prin care acestea determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligației de către debitor.
în ceea ce privește daunele-interese compensatorii, cuantumul acestora este reprezentat de echivalentul prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a neîncheierii contractului de vânzare-cumpărare și stabilit la valoarea dublului avansului de 40.000 lei, în total 80.000 lei la care se adaugă cel de-al doilea avans de 44.760 lei precum și cheltuielile în sumă de 23.441,36 lei.
împotriva deciziei sus menționate, a declarat recurs pârâta C.P., invocând dispozițiile art. 304 pct. 3,8 și 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre competență soluționare Judecătoriei Tulcea, ca instanță civilă.
în argumentarea criticilor formulate, recurenta-pârâtă a reiterat susținerile formulate în apel și reluând starea de fapt, a susținut, în esență, că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea competenței altei instanțe și cu aplicarea greșită a legii, având în vedere că litigiul este de natură civilă, iar competența aparține Judecătoriei Tulcea, potrivit dispozițiilor art. 1 pct. 3 C. proc. civ. rap. la art. 2 pct. 1 lit. b) același cod.
în continuare, recurenta a solicitat ca în situația în care se va aprecia că natura cauzei dedusă judecății este comercială, respingerea acțiunii ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii concilierii directe, potrivit art. 7201C. proc. civ.
A mai susținut recurenta că instanța a interpretat greșit actele juridice deduse judecății, reținând că promitenta-vânzătoare ar fi ascuns viciile lucrului vândut, situație care impunea pe lângă reducerea corespunzătoare a prețului vânzării, în temeiul art. 1355 C. civ. și obligarea vânzătoarei la plata de daune-interese, conform art. 1356 C. civ., antecontractului de vânzare-cumpărare nefiindu-i aplicabile dispozițiile legale sus menționate iar pentru a dispune rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, instanța ar fi trebuit să analizeze îndeplinirea condițiilor impuse de art. 1021,art. 1075 și urm. C. civ.
Totodată, a mai susținut recurenta că refuzul încheierii contractului de vânzare-cumpărare sub condiția reducerii prețului vânzării se justifică prin aceea că dintr-o promisiune bilaterală se naște pentru fiecare dintre părți obligația de a nu relua negocierile cu privire la elementele esențiale ale viitorului contract, inclusiv prețul vânzării.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, are în vedere situația în care instanța pronunță o hotărâre cu încălcarea normelor de competență.
în speță, prin sentința nr. 14 din 6 ianuarie 2009, Judecătoria Tulcea, învestită inițial cu soluționarea cauzei, a admis excepția necompetenței materiale invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Tulcea, hotărâre ce nu a fost atacată de către recurenta-pârâtă. După înregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Tulcea, recurenta a invocat excepția de necompetență materială a acestei instanțe, iar prin încheierea din 27 martie 2009, prima instanță a respins excepția invocată ca fiind nefondată.
Examinând critica referitoare la greșita soluționare a excepției necompetenței materiale, înalta Curte constată că dezlegarea dată atât de prima instanță cât și de instanța de apel s-a fundamentat pe interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speță, având în vedere natura comercială a litigiului și valoarea acestuia.
în ceea ce privește natura litigiului, înalta Curte reține că în raport de dispozițiile art. 3 și art. 4 C. com., ce statuează atât asupra faptelor de comerț cât și asupra calității de comerciant, având în vedere și împrejurarea că imobilul urma a fi afectat activității de comerț a reclamantei, în sensul stabilirii sediului social al acesteia, în mod corect ambele instanțe au apreciat asupra naturii comerciale a litigiului.
în același sens, sunt de reținut și dispozițiile art. 56 C. com., potrivit cărora, dacă un act este comercial numai pentru una dintre părți, toți contractanții sunt supuși încât privește acest act, legii comerciale, afară de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de apel că antecontractul de vânzare-cumpărare ce face obiectul prezentului litigiu are caracter comercial și raportat la valoarea obiectului cererii care este mai mare de 100.000 lei, potrivit dispozițiilor art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., competența de soluționare a cauzei în primă instanță, revine tribunalului.
în ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, referitoare la lipsa concilierii prealabile, înalta Curte constată de asemenea a fi nefondată, având în vedere cele reținute în mod corect de instanța de apel, din care rezultă fără putință de tăgadă, încercarea intimatei-reclamante de soluționare a litigiului pe cale amiabilă. Totodată, trebuie avut în vedere că rațiunea concilierii prealabile este aceea de a simplifica și degreva judecata, având ca obiect pretenții de natură bănească, ce pot fi soluționate pe cale amiabilă și într-un termen relativ scurt. Față de demersurile reclamantei, cu referire în principal, la adresa nr. 61 din 30 iulie 2008, nu se poate spune că pârâta nu avut cunoștință de pretențiile reclamantei anterior formulării cererii de chemare în judecată, astfel încât ar fi excesiv de rigidă interpretarea neîndeplinirii procedurii concilierii prealabile prevăzute de art. 7201C. proc. civ. Mai mult decât atât, este de reținut că deși dispozițiile art. 7201 C. proc. civ. au un caracter imperativ, trebuie interpretate prin raportare la existența unei vătămări cauzate prin neîndeplinirea procedurii, ceea ce în speță nu s-a invocat și dovedit. Motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ce vizează schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi analizate împreună, datorită modalității de redactare a criticilor formulate.
Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se constată că instanța de apel a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 1021 C. civ., potrivit cărora, partea în privința căreia angajamentul nu s-a executat, are alegerea sau să silească cealaltă parte să execute convenția, sau să-i ceară desființarea, cu daune-interese. Așa fiind, în urma analizei îndeplinirii condițiilor rezoluțiunii, respectiv neexecutarea de către recurentă a obligației de prezentare la notar, în data de 12 iulie 2008, neexecutarea obligației fiind imputabilă acesteia, precum și punerea acesteia în întârziere prin notificarea nr. 61 din 30 iulie 2008, în mod corect s-a reținut ca fiind temeinică și legală soluția primei instanțe privind rezoluțiunea antecontractului de vânzare-cumpărare, cu consecința obligării recurentei-pârâte la plata daunelor-interese.
în ceea ce privește celelalte susțineri ce vizează situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, acestea nu pot face obiectul controlului de legalitate, fiind aspecte ce țin de netemeinicia soluției pronunțate, ce aparțin competenței exclusive a instanței fondului sau apelului.
în consecință, față de cele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul pârâtei a fost respins ca nefondat și conform dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., ca parte căzută în pretenții, recurenta a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată, potrivit dispozitivului.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5044/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1619/2011. Comercial → |
|---|
