ICCJ. Decizia nr. 2715/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința comercială nr. 147 din 15 decembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a fost respinsă ca nefondată acțiunea în anularea sentinței arbitrale nr. 42 din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009 formulată de petenta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI în contradictoriu cu intimata A.F.T.A.
S-a reținut de către Curte că reclamanta AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI a solicitat obligarea pârâtei A.F.T.A. la plata sumei de 128.230,08 lei, din care 54.826,16 lei arendă neachitată la termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent și 68.562,01 lei penalități de întârziere, calculate potrivit art. 6.4 din contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, debit calculat până la data 28 septembrie 2007, precum și plata penalităților prevăzute de art. 6.4 din contract până la data stingerii debitului.
Prin sentința arbitrală nr. 42 din 2 martie 2010 pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, în dosarul nr. 247/2009, cererea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă.
Pentru a pronunța această sentință Tribunalul arbitral a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 1865 punctul 1 C. civ. și art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, întreruperea termenului de prescripție este condiționată de introducerea unei acțiuni patrimoniale, care îndeplinește condițiile generale ale cererii de chemare în judecată, pe cale directă sau incidentă.
Reclamanta, în motivarea întreruperii prescripției nu a invocat introducerea unei acțiuni civile împotriva pârâtei, ci o executare silită împotriva căreia pârâta a formulat contestație la executare, care a fost admisă cu consecința respingerii formelor de executare. Chiar dacă reclamanta a manifestat diligență și nu i se poate reproșa pasivitatea în realizarea drepturilor sale, tribunalul arbitral a reținut că se putea vorbi de întreruperea cursului prescripției numai în situația respingerii contestației la executare.
împotriva acestei sentințe a formulat acțiune în anulare reclamanta Agenția Domeniilor Statului București, înregistrată sub nr. 5484/2/2010, pe rolul Curții de Apel București, secția a V a comercială.
în motivare s-a arătat că instanța arbitrală nu a ținut seama, în soluționarea cererii, că reclamantei nu-i pot fi aplicate dispozițiile legale privitoare la prescripție, întrucât aceasta și-a manifestat voința de a acționa în sensul recunoașterii dreptului său de creanță și a recuperării sumelor de bani datorate de către pârâtă, cu titlu de redevență. Nu s-a avut în vedere nici faptul că, până la momentul introducerii cererii de arbitrare, reclamanta a procedat la somarea și la declanșarea împotriva pârâtei AF T.A. a procedurii de executare silită pentru suma datorată cu titlu de redevență și penalități de întârziere, în baza contractului de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001.
A.D.S. a mai susținut că sumele pe care le încasează se fac venituri la bugetul de stat, potrivit art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002, iar executarea acestora se prescrie în termen de 5 ani, potrivit art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Intimata a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii în anulare formulată de A.D.S.
Analizând sentința arbitrală atacată, în raport de probele administrate, susținerile părților și temeiul de drept invocat Curtea a apreciat că acțiunea în anulare este nefondată, având în vedere următoarele considerente:
Prin contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001 părțile au stabilit de comun acord ca în schimbul exploatării terenului agricol în suprafață de 309,73 ha arendașul să achite reclamantei arenda reprezentând echivalentul în lei a 500 kg grâu STAS/ha/an în cazul terenurilor având categoria de folosință arabil.
Arenda se datora de la data punerii în posesie, iar termenele și procentele de plată au fost stabilite, prin contract, astfel: până la 30 august 20%; până la 30 noiembrie - 80%. Potrivit art. 4.2. lit. a) raportat la art. 6.1. și art. 6.5. neplata arendei în termen de 30 de zile de la data limită de plată (prima zi lucrătoare ce urmează datei scadenței) conduce la rezilierea de drept a contractului.
Urmare a neîndeplinirii de către A.F.T.A. a obligației contractuale de plată a arendei, prin Adresa nr. 16.514 din 28 iunie 2004 A.D.S. a comunicat, potrivit pactului comisoriu expres de gradul IV, prevăzut în art. 6.5. rezilierea contractului de arendă încheiat între părți. La data rezilierii, pentru perioada 29 noiembrie 2001-28 iunie 2004, debitul calculat în procent de 100% a fost în valoare de 128.230,08 lei din care 54.826,16 lei arendă neachitată la termenele scadente, 4.841,91 lei TVA aferent și 68.562,01 lei penalități de întârziere calculate până la data de 28 septembrie 2007.
în temeiul art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 64/2005 coroborate cu dispozițiile art. VIII și art. X din O.U.G. nr. 51/1998, republicată, reclamanta a emis somația de plată în temeiul titlului executoriu, iar pârâta a formulat contestație la executare.
Prin sentința comercială nr. 151 din 15 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V a comercială, în dosarul nr. 5482/2005 contestația pârâtei a fost admisă, instanța constatând că A.D.S. a procedat la executarea silită în baza unul titlu executoriu nevalabil - contractul de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, modificat prin actul adițional nr. 1 din 17 aprilie 2003 și reziliat unilateral de către A.D.S. (în baza pactului comisoriu prevăzut la articolul 6.5. din contract). S-a constatat, așadar, că declanșarea procedurii executării silite, prin comunicarea nr. 38963 din 5 septembrie 2005, la peste 1 an de la data rezilierii unilaterale a contractului de arendă este nelegală. Această sentință a rămas irevocabilă prin decizia nr. 2536 din 20 septembrie 2006 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 151/1/2006, prin care s-a respins recursul declarat de A.D.S. (conform certificatului de grefă aflat la fila 51 dosar arbitral).
Pe lângă acest aspect relevant - lipsa unui titlu executoriu valabil, Curtea constată că în mod judicios instanța arbitrală a apreciat că cererea reclamantei a fost formulată după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 16 din Decretul nr. 167/1954.
Susținerile reclamantei în sensul că demersurile sale judiciare ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de prescripție au fost înlăturate de către instanța de control, întrucât nici una din acțiunile întreprinse de petentă nu s-a finalizat prin pronunțarea unei sentințe care să-i fie favorabilă.
Și afirmația potrivit căreia suma pretinsă în cauză ar fi creanță bugetară și s-ar prescrie în termenul special de 5 ani a fost înlăturată, constatându-se că redevențele, amenzile și alte venituri proprii rezultate din raporturi juridice contractuale (încheiate de instituții publice cum este și cazul petentei) nu sunt creanțe bugetare cărora să li se aplice termenul de executare silită de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) din O.U.G. nr. 92/2003.
Constatând că în cauză nu este incident nici unul din motivele care să determine desființarea hotărârii arbitrale, prevăzute de art. 364 C. proc. civ., Curtea a respins acțiunea în anulare ca nefondată.
împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs AGENTIA DOMENIILOR STATULUI care a solicitat modificarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii acțiunii în anularea sentinței arbitrale nr. 42 din 2 martie 2010.
Recurenta a solicitat să se constate că hotărârea atacată este netemeinică și nelegală în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune, având în vedere următoarele dispoziții legale:
Conform art. 4, alin. (1) din Legea nr. 268/2001: «Se înființează Agenția Domeniilor Statului, instituție de interes public cu personalitate juridică, cu caracter financiar și comercial, în subordinea Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.», având ca atribuții cele menționate în acest articol.
Potrivit H.G. nr. 1503/2009 privind reorganizarea Agenției Domeniilor Statului, adoptată de Guvern în baza Legii nr. 329/2009, publicată în Monitorul Oficial în data de 09 decembrie 2009, Agenției Domeniilor Statului i-a fost schimbat regimul de finanțare. respectiv din instituție finanțată integral din venituri proprii în instituție finanțată integral de la bugetul de stat.
Potrivit art. 1 alin. (2) C. proc. fisc. ,,Prezentul cod se aplică si pentru administrarea drepturilor vamale, precum și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel".
S-a precizat ca Legea 500/2002, privind finanțele publice, la art. 2, pct. 7, definește bugetul general consolidat ca fiind ,,ansamblul bugetelor, componente ale sistemului bugetar, agregate și consolidate pentru a forma un întreg".
Astfel, chiar dacă recurenta este o instituție de interes public finanțată din surse bugetare, veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat [art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002], iar sumele încasate din exploatarea terenurilor agricole proprietate a statului reprezintă contribuție la bugetul de stat, fiind aplicabile în cauză termene speciale de prescripție, respectiv termenul de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Recurenta a apreciat că aspectele legale referitoare la prescripția extinctivă nu sunt aplicabile în speța de față, întrucât A.D.S., și-a manifestat voința de a acționa în sensul recunoașterii dreptului său de creanță și a recuperării sumelor de bani datorate de A.F.T.A. După rezilierea contractului de arendă nr. 32 din 24 octombrie 2001, pentru nerespectarea obligațiilor contractuale asumate de către A.F.T.A. referitoare la plata contravalorii exploatării suprafeței de teren cu destinație agricolă, A.D.S. a procedat la comunicarea titlului executoriu și la somarea pârâtei de a-și onora obligațiile de plată angajate contractual, în cadrul unei proceduri de executare silită prevăzută de norme legale speciale, instituite în acest sens, și anume Legea nr. 190/2004, O.U.G. nr. 51/1998 și O.U.G. nr. 64/2005, cu modificările și completările lor ulterioare.
Recurenta a învederat și că instanța de fond a înlăturat susținerile A.D.S. în sensul că demararea procedurii de executare silită ar fi avut ca efect întreruperea termenelor de prescripție, motivat de faptul că "nici una din acțiunile întreprinse de petentă nu s-a finalizat prin pronunțarea unei sentințe care să îi fie favorabilă ".
Față de prevederile legale, respectiv art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, A.D.S. a arătat că a procedat la comunicarea titlului executoriu și la somarea pârâtei de a-și îndeplini obligațiile de plată angajate contractual.
Referitor la lipsa unui titlu executoriu, recurenta a arătat următoarele:
Contractul de arendă reprezintă un contract cu executare succesivă, iar rezilierea reprezintă sancțiunea contractuală rezultată din neexecutarea culpabilă a obligațiilor ce-i revin de către una din părțile contractante.
în speță, în culpă contractuală este contestatoarea care nu și-a îndeplinit obligațiile de plată a arendei potrivit contractului pe care și 1-a asumat, iar sancțiunea rezilierii nu presupune repunerea părților în situația anterioară.
Având în vedere faptul că instanța de judecată a reținut în motivarea hotărârii pronunțate neexistența unui titlu executoriu valabil, există posibilitatea ca partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale, să nu mai poată obține îndeplinirea obligațiilor celeilalte părți, situație care ar încălca disciplina contractuală și dispozițiile art. 969 și art. 970 C. civ.
Nu este evident echitabil, a arătat recurenta și nici în conformitate cu dispozițiile legale ca partea care și-a îndeplinit obligațiile, în speță ADS, să suporte consecințele culpei celeilalte părți, în speță A.F.T.A., respectiv imposibilitatea obținerii contraprestațiilor corespunzătoare prestațiilor executate de subscrisa de la cocontractant. Mai mult, potrivit art. 1073 C. civ., creditorul (ADS) are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligației, și în caz contrar are dreptul la dezdăunare.
Prin urmare, întrucât obligațiile de plată ale A.F.T.A., rezultând din contract nu au fost stinse prin plata, iar procedura executării silite declanșată de ADS nu s-a finalizat cu recuperarea sumelor de bani datorate, recurenta a solicitat admiterea recursului.
în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 4/2006, precum și în baza Legii nr. 94/2010, cu aplicarea art. 86 din O.U.G. nr. 51/1998, cu modificările și completările ulterioare, Agenția Domeniilor Statului este scutită de plata taxelor judiciare de timbru .
în drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ.
Deși legal citată, intimata nu a formulat întâmpinare.
Analizând cauza sub aspectul motivelor de recurs invocate și în lumina dispozițiilor art. 3041C. proc. civ., înalta Curte reține următoarele:
în ceea ce privește greșita admitere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta a invocat dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 268/2001, H.G. nr. 1503/2009 și art. 1 alin. (2) C. proc. fisc., precum și dispozițiile art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 și a arătat că veniturile încasate de AGENȚIA DOMENIILOR STATULUI se fac venituri la bugetul de stat, situație în care este aplicabil termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.
Criticile recurentei, care se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează, pe de-o parte întreruperea termenului de prescripție printr-un act începător de executare conform art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte împrejurarea că dreptul material la acțiune nu este prescris, fiind aplicabile termenele speciale de prescripție prevăzute de Codul de procedură fiscală întrucât creanța ADS este o creanță bugetară.
în ceea ce privește împrejurarea că veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului se fac venituri la bugetul de stat, curtea reține că aceasta rezultă din dispozițiile art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 147/2002 care prevăd că veniturile încasate de Agenția Domeniilor Statului din celelalte activități pe care le desfășoară conform atribuțiilor stabilite prin legi (n. b. cu excepția activităților decurgând din privatizare), rămase după deducerea cheltuielilor efectuate pentru realizarea activităților respective, se fac venituri la bugetul de stat.
Susținerea recurentei referitoare la calificarea redevenței ca și creanță bugetară, întrucât reprezintă o “contribuție “la bugetul de stat, urmează însă a fi înlăturată.
Se va reține că definiția creanței bugetare se raportează la taxele, impozitele, contribuțiile, amenzile și alte sume ce reprezintă resurse financiare publice, potrivit legii. De asemenea, potrivit art. 21 C. proc. fisc., drepturile care alcătuiesc creanțele fiscale sunt:
- dreptul la perceperea taxelor și impozitelor, ca și dreptul la restituirea taxelor și impozitelor, denumite creanțe fiscale principale;
- dreptul la perceperea dobânzilor și penalităților de întârziere, denumite creanțe fiscale accesorii.
în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează.
De altfel, potrivit art. 1 din O.G. nr. 92/2003 republicată, “prin administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat se înțelege ansamblul activităților desfășurate de organele fiscale în legătură cu:
a) înregistrarea fiscală;
b) declararea, stabilirea, verificarea și colectarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale."
Analizând coroborat dispozițiile legale enunțate mai sus, curtea reține că redevențele la care este îndrituită recurenta în temeiul contractului, chiar dacă reprezintă venituri publice, nu întrunesc condițiile prevăzute de lege pentru a fi calificate ca fiind creanțe bugetare.
Chiar dacă art. 1 a fost modificat ulterior introducerii acțiunii, prin O.G. nr. 29/2011, curtea va reține că în prezent sfera creanțelor fiscale este delimitată mult mai clar, fiind prevăzut în alin. (4) al textului că O.G. nr. 92/2003 nu se aplică pentru administrarea creanțelor datorate bugetului general consolidat rezultate din raporturi juridice contractuale, cu excepția redevențelor miniere și a redevențelor petroliere.
în consecință, având în vedere considerentele expuse și excluderea explicită din sfera de aplicare a normelor fiscale a administrării creanțelor bugetare rezultate din raporturi juridice contractuale, ca și împrejurarea că redevențele încasate în temeiul contractului de concesiune nu se încadrează în excepțiile la care se referă alin. (4) al art. 1 din O.G. nr. 92/2003, curtea apreciază că în cauză nu este aplicabil termenul special de prescripție de 5 ani prevăzut pentru creanțele fiscale, ci termenul general de prescripție de 3 ani reglementat de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Referitor la motivul de recurs care privește întreruperea termenului de prescripție, curtea constată că, într-adevăr, potrivit art. 16 lit. c) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe printr-un act începător de executare, dar conform alin. (2) al aceluiași text prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.
întrucât din actele dosarului rezultă că prin sentința comercială nr. 151 din 15 noiembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către înalta Curte de Casație și Justiție contestația pârâtei a fost admisă, instanța constatând că ADS a procedat la executarea silită în baza unui titlu executoriu nevalabil, rezultă că procedura executării silite declanșată de recurentă nu poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripție.
în consecință, apreciind că nici unul dintre motivele de modificare sau casare a hotărârii invocate de recurentă nu subzistă, curtea, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 29/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 2721/2011. Comercial → |
|---|
