ICCJ. Decizia nr. 1457/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC A.R.A. SA a chemat în judecată pe pârâta A.S.I.C., solicitând ca, în principal, să se constate inexistența unui contract de reasigurare încheiat între reclamantă, în calitate de asigurător și pârâtă, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului Z.S. - Beirut, Lebanon, iar, în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a contractului.
Prin sentința comercială nr. 14066 din 18 decembrie 2008 a Tribunalului București, secția a VI-a comercială, s-a admis excepția de necompetență a instanței române SC A.R.A. SA în contradictoriu cu A.S.I.C., instanța de fond reținând sub aspectul competenței că, în speță, litigiul nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele dispozițiilor art. 148-152 Legea nr. 105/1992 care reglementează raporturile de drept internațional privat, instanțele române nefiind competente, conform art. 157, din evocata lege. în ceea ce privește art. 103 lit. d) Legea nr. 105/1992, invocat de reclamantă, s-a reținut că excede cadrul competenței jurisdicționale întrucât reclamanta nu invocă un raport contractual, ci inexistența unui raport contractual, nefiind aplicabile dispozițiile art. 15 Legea nr. 136/1995,art. 10 pct. 4 C. proc. civ., art. 11 alin. (2) C. proc. civ., fiind deci incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional.
împotriva acestei sentințe a declarat în termen legal apel reclamanta, cu achitarea taxelor judiciare de timbru prevăzute de lege, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate, respingerea excepției de necompetență generală a instanțelor române și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București, secția a VI a comercială.
în motivare, se invocă interpretarea eronată de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 105/1992, în opinia apelantei - reclamante instanța competentă fiind cea română prin prisma dispozițiilor art. 148 Legea nr. 105/1992 și art. 15 alin. (2) Legea nr. 136/1995.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 395 din 28 octombrie 2009, a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând, în fundamentarea soluției, faptul că din actele dosarului, nu rezultă un acord de voință al părților în sensul de a înlătura jurisdicția engleză, prin alegerea competenței instanțelor române și că susținerile apelantei reclamante în sensul lipsei efectelor juridice ale convenției invocate de intimata - pârâtă, în sensul absenței, în principal, a unui veritabil acord de voință, ori în subsidiar a validității convenției încheiate în aceste condiții, nu ar putea fi verificate decât de instanța competentă să soluționeze cererea.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei comerciale recurate în sensul admiterii apelului și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor romane și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea judecații pe fond a pricinii, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Criticile aduse de recurenta - reclamantă deciziei atacate vizează următoarele aspecte:
I. Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
Argumentația adusă de recurentă în sprijinul acestei critici are în vedere faptul că, cu privire la formularul "MAR 91" din niciun înscris de la dosar nu rezultă că reclamanta ar fi ales automat sau explicit competența prin contract, iar simpla referire la "MAR 91" în polița de asigurare inițială nu ar implica automat legea și competența engleză și pentru polița de reasigurare, căci reasigurarea nu este un contract de adeziune la asigurarea inițiala, nici în dreptul roman și nici în cel englez, instanța de control judiciar făcând aprecieri eronate cu privire la acest aspect.
în condițiile în care formalități esențiale nu sunt îndeplinite arată recurenta, polița MAR 91 nepurtând vreun sigiliu special care să îi confere minimele elemente cerute de însuși conținutul acelui document, "trimiterea la forma MAR (...), precum și clauzele privind jurisdicția incidentă, nu sunt opozabile potențialului asigurător, cu forța actului principal la care se adera prin contractul subsecvent.
în continuarea criticilor subsumate aceluiași text de lege recurenta precizează, în opinia sa, instanța de apel a încălcat următoarele dispoziții legale direct aplicabile în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană:
Pe aspectul competenței: din Regulamentul (CE) nr. 44/2001;
a) art. 4 alin. (1), raportat la dispozițiile legii române;
b) art. 7, care arată că este deopotrivă competentă să judece acea instanța care ar fi putut judeca angajarea răspunderii;
c) art. 23 alin. (1) care arată că instanțele statelor membre nu pot fi alese decât daca cel puțin una din părți are sediul într-un stat membru; or, asigurarea inițială este încheiată între doi neresortisanți,
Pe aspectul legii aplicabile: Din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:
a) Art. 7 alin. (1) teza a II-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui Regulament.
b) Art. 7 alin. (2) paragraful al II-lea teza I.
II. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
în argumentarea acestei critici recurenta - reclamantă susține, în esență, că aplicând numai una din cele doua clauze invocate de părți, instanța a înfrânt și art 969 C. civ., deoarece, dacă aprecia că acel act nesemnat reprezintă totuși voința pârâților, trebuia să observe că tot voința pârâților a fost ca validitatea acelui "contract" să fie condiționată de existența unei ștampile, deci, obligativitatea ștampilei trebuia opusă pârâților în condițiile art. 969 C. civ..
înalta Curte, examinând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, constată, cu opinie majoritară, că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
în mod corect ambele instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți, acesta fiind încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin intermediar, care face trimitere la formularul MAR 91, fără nicio mențiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia.în polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia - este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.
Atât condițiile generale de asigurare practicate de L. cât și clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi rezultă fac trimitere la polița tip MAR 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.
Contractul de reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip MAR 91 în acest sens.
Soluția se impune și față de dispozițiile art. 154 din Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părților la un litigiu internațional - ca cel de față - de a supune, prin convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) C. proc. civ..
Cât privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 din Legea nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) din Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR 91 menționat în polița de reasigurare.
Se reține, așadar că, aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 Legea nr. 105/1992 și nu practica engleză, instanța de apel - ca și cea de fond - și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip MAR 91.
Soluția este corectă atât în lumina Regulamentului (CE) nr. 44/2001 și a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 (Regulamentul "Roma I"), cât și în lumina art. 154 Legea nr. 105/1992, care prevede posibilitatea părților la un litigiu cu element de extraneitate - ca cel de față - de a supune prin convenție litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca acele litigii să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se poate reține cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 11 alin. (3) C. proc. civ..
Susținerea recurentei, subsumată atât criticii întemeiată pe pct. 7 cât și celei întemeiate pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare.
Contractul de reasigurare, așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, prezintă caracterele juridice al unui contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care și această critică urmează a fi îndepărtată.
Cu privire la critica de nelegalitate vizând încălcarea de către instanță a art. 4, 7, 23 Regulamentul CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii, în discuție nu este valabilitatea contractului de asigurare inițial la care referă textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator, de excepție al textului art. 23 din Regulament.
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, întrucât decizia recurată nu a fost susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1458/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 4169/2011. Comercial → |
|---|
