ICCJ. Decizia nr. 1545/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 352 din 19 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, fiind respinsă acțiunea formulată de reclamanții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara și au fost obligați reclamanții să plătească pârâtei SC F.K. SRL Timișoara suma de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la plata debitului în cuantum 204.655 RON, reprezentând diferență de chirie restantă, penalități calculate conform H.C.L. nr. 42/2000 pentru perioada 01 ianuarie 2001 - 28 februarie 2003 și majorări de întârziere în cuantum de 0,5%/zi de întârziere calculate de la data de 01 ianuarie 2005 și până la data plății, cu privire la spațiul cu altă destinație decât aceea de locuință situat in Timișoara, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune cu privire la suma solicitată de reclamanți, s-a reținut față de faptul că, raporturile contractuale dintre părți sunt de natură convențională, guvernate de contractul de locațiune și de dispozițiile legislației civile, inclusiv ale Decretului nr. 167/1958, iar veniturile rezultate din închirieri de bunuri nu se încadrează în sfera creanțelor fiscale, așa cum sunt definite de art. 21 C. proc. fisc., aceste venituri provin din închirieri și nu din impozite, taxe sau alte contribuții, neavând relevanță faptul că aceste sume se varsă în contul bugetului local, astfel că, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani, iar acțiunea este prescrisa sub aspectul debitului solicitat.
împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 191/A din 11 noiembrie 2010 a respins ca nefondat apelul reclamanților.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că între părți au luat naștere raporturi juridice locative, în baza cărora pârâta-intimată, în schimbul folosinței spațiului închiriat, și-a asumat obligația de a plăti chiria prevăzută de art. 4 din contract.
Chiria astfel stabilită are natura juridică a veniturilor proprii la bugetul local al Consiliului Local al Municipiului Timișoara, iar din momentul în care se datorează, aceeași chirie reprezintă o creanță bugetară de încasat la bugetul local și prin urmare, astfel de venituri nu pot fi calificate ca fiind creanțe fiscale, în sensul prevederilor art. 91 din O.G. nr. 92 din 24 decembrie 2003, acestea fiind supuse regimului juridic de drept comun, inclusiv normelor de reglementare a prescripției extinctive conținute de Decretul nr. 167/1958, iar nu normelor speciale prevăzute de C. proc. fisc. (O.G. nr. 92/2003,art. 91).
împotriva acestei decizii, reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 1,8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea celor două hotărâri, cu trimitere spre rejudecare primei instanțe, iar în subsidiar modificarea hotărârilor judecătorești în sensul respingerii excepției prescripției, admiterea apelului reclamanților, în sensul schimbării sentinței și admiterii în întregime a acțiunii formulate împotriva pârâtei.
La termenul de dezbateri în fond, înalta Curte a luat în discuție excepția nulității recursului, invocată din oficiu, în temeiul dispozițiilor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepție asupra căreia a rămas în pronunțare.
Recursul, potrivit Titlului V, Capitolul I C. proc. civ. este cale de atac extraordinară, nedevolutivă care se exercita numai cu respectarea cerințelor stabilite de lege.
în acest sens, art. 3021C. proc. civ. a prevăzut mențiunile obligatorii pe care trebuie să le conțină cererea de recurs.
Printre aceste mențiuni, la lit. c), s-a stipulat obligația de a se indica motivele de nelegalitate pe care se întemeiază cererea de recurs, conform cărora aceasta trebuie să cuprindă sub sancțiunea nulității dezvoltarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază, cu raportare strictă și limitativă la cazurile de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ..
Examinând recursul reclamanților Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara, înalta Curte constată că acesta nu îndeplinește cerințele legale, prevăzute de art. 3021lit. c) C. proc. civ., întrucât relatarea faptelor procesului nu este suficientă pentru examinarea recursului, art. 304 C. proc. civ. stabilind expres că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, cu respectarea condițiilor de exercițiu a acestei căi de atac.
Din cuprinsul cererii de recurs formulată de aceasta, recurentul a invocat nelelgalitatea deciziei atacate în raport de prevederile art. 304 pct. 1, 8 și 9 C. proc. civ., însă argumentele folosite în susținerea motivelor de recurs nu se pot încadra în niciunul din cazurile reglementate la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ci vizează aspecte ce țin de situația de fapt ce nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.
în atare situație, înalta Curte a dat eficienta prevederilor art. 3021alin. (1) lit. c) C. proc. civ. și a constatat nulitatea cererii de recurs.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1548/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1459/2011. Comercial → |
|---|
