ICCJ. Decizia nr. 1459/2011. Comercial
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta SC asigurare Reasigurare A. SA a chemat în judecată pe pârâta SC A.S.I.C., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate inexistența contractului de reasigurare încheiat de reclamantă , în calitate de reasigurător, și pârâta, în calitate de reasigurat prin intermediul brokerului Z.S.A.L. Beirut, Lebanon, iar în subsidiar, să se constate nulitatea absolută a contractului.
Pârâta a depus întâmpinare, invocând excepția necompetenței generale a instanțelor române, iar pe fond faptul că între părțile în cauză contractul de reasigurare a fost valabil încheiat prin intermediul brokerului Z.S.A.L. Beirut.
Prin sentința comercială nr. 5981 din 15 aprilie 2009, tribunalul a admis excepția și a respins acțiunea ca nefiind de competența instanțelor române.
în fundamentarea acestei hotărâri tribunalul a reținut în esență că, față de obiectul acțiunii, nu se poate antama fondul cauzei, întrucât competența nu se stabilește în funcție de apărările pârâtului, ci în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, competența fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanțe judecătorești, de a judeca un anumit litigiu, că pentru stabilirea competenței nu trebuie să se raporteze la clauzele pretinsului contract, deoarece s-ar prejudeca fondul, încălcându-se dreptul reclamantei la un proces echitabil, că litigiul privește raporturi comerciale de drept internațional privat comerciale, întrucât pârâta este o persoană juridică străină, în speță fiind incident art. 4 Regulamentul nr. 44/2001 care face trimitere la legislația statului membru implicat în cauză relative la competență, pentru ipoteza în care pârâta nu este domiciliată pe teritoriul unui stat membru.
Examinând art. 148 Legea nr. 105/1992, instanța de fond a apreciat că litigiul nu poate fi încadrat în nici unul dintre cazurile enumerate limitativ de textul de lege, astfel încât instanța română nu se poate declara competentă.
A mai reținut prima instanță că, potrivit art. 15 Legea nr. 136/1995,art. 10 pct. 4 și art. 11 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt aplicabile, deoarece reclamanta nu invocă un raport contractual de asigurare, ci tocmai inexistența unui asemenea raport, fiind astfel incidente normele speciale care reglementează raportul juridic de drept internațional.
împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, criticile aduse sentinței atacate vizând faptul că instanța de fond a admis excepția necompetenței instanțelor române, cu încălcarea dispozițiilor art. 149 pct. 4 Legea nr. 105/1992, care indică faptul că sunt competente instanțele judecătorești române dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executată o obligație izvorâtă dintr-un contract se află în România.
Totodată, apelanta a invocat și dispozițiile art. 4 și art. 7 Regulamentul CE nr. 44/2001 pe aspectul competenței, precizând faptul că deși tribunalul a apreciat, în speță, că nu poate antama fondul, întrucât aduce atingere dreptului la un proces echitabil al acestei părți, în finalul motivării s-a pronunțat atât pe excepție, cât și pe fond, prejudiciind grav dreptul de acces la instanță al acestei părți.
Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, prin decizia nr. 153 din 19 martie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei, reținând, din analiza art. 157 Legea nr. 105/1992, republicată, privind reglementarea raporturilor de drept internațional privat, că legiuitorul a înțeles să cuprindă în legea specială, obligația instanței de judecată de a-și verifica competența în soluționarea unui litigiu de drept internațional privat, dispoziție generală care reia principiul general din art. 158 C. proc. civ., privind verificarea competenței instanței.
Instanța de apel a reținut din interpretarea normelor legale speciale că, în litigiile de drept internațional privat, competența instanței jurisdicționale este, în principiu, de ordine publică, aspect ce reiese și din interpretarea sistematică a dispoziției cuprinse în Legea nr. 105/1992, modificată și republicată, care reglementează în art. 148-156, competența instanțelor române în soluționarea litigiilor de drept internațional privat, că art. 4 Regulamentul CE nr. 44/2001 face trimitere expresă la dispozițiile legislative ale statului membru, împrejurare față de care în mod corect instanța de fond și-a verificat competența prin raportare la dispozițiile art. 149 coroborat cu art. 148 Legea nr. 105/1992, republicată care enumeră limitativ cazurile în care instanțele române sunt competente să soluționeze litigiile de drept internațional privat.
Analizând motivele de apel, Curtea a reținut că apelanta - reclamantă face confuzie între legea materială aplicabilă litigiului și legea care reglementează competența jurisdicțională în speță, dat fiind faptul că susținerile apelantei în sensul că art. 148-149 Legea nr. 105/1992, republicată, reglementează legea materială aplicabilă, sunt superflue, atâta timp cât art. 148 -149 sunt incluse în Secțiunea 1 a legii, intitulată "Competență jurisdicțională".
Referitor la susținerile apelantei relativ la celelalte dispoziții ale art. 4 și 7 Regulamentul CE nr. 44/2001, acestea nu au fost luate în considerare întrucât art. 82 se referă la legea aplicabilă fondului contractului, nefiind o normă de procedură relativă la stabilirea competenței instanței de judecată. Or, în speță, instanța nu a analizat fondul litigiului, decât cu referire și legat de necompetența instanțelor române.
Sub acest aspect, instanța a reținut că în mod temeinic și legal prima instanță a apreciat că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 15 Legea nr. 136/1995,art. 10 pct. 4 C. proc. civ. și art. 11 alin. (2) C. proc. civ., la care, conform susținerilor apelantei face trimitere la Legea nr. 105/1992, republicată, deoarece reclamanta, apelantă în cauza de față, nu invocă un raport de asigurare, ci inexistența unui atare raport, că în mod corect prima instanță de fond a reținut inaplicabilitatea art. 7 Regulamentul nr. 44/2001 care vizează acțiunile în răspundere pentru utilizarea sau exploatarea unor nave, instanța de față nefiind învestită cu o atare acțiune.
A mai reținut instanța de control judiciar că, întrucât prima instanță s-a limitat să respingă cererea pe motiv de necompetență, în ipoteza în care în motivare a atins și aspecte de fond, instanța de apel - dat fiind caracterul devolutiv al apelului - are posibilitatea, dacă reține că soluția atacată este corectă, să respingă apelul și să înlăture din motivarea primei instanței de fond acele eventuale considerente care antamează fondul pricinii, astfel că, prin formularea apelului, partea implicată are dreptul la un "recurs efectiv" împotriva soluției primei instanțe de fond, conform art. 6 alin. (1) CEDO, dreptul său la un proces echitabil fiind pe deplin respectat.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei comerciale recurate în sensul admiterii apelului și respingerii excepției de necompetență generală a instanțelor romane și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul București pentru continuarea judecații pe fond a pricinii, cu cheltuieli de judecata pe cale separată.
Recurenta - reclamantă își subsumează criticile motivelor de modificare reglementate de art. 7 și 9 C. proc. civ. și vizează, în esență, următoarele aspecte:
I.Decizia recurata cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
Argumentația subsumată de recurenta - reclamantă acestei critici are în vedere următoarele:
Instanța de apel, în mod greșit, face aprecierea potrivit căreia, recurenta - reclamantă ar face o confuzie între legea materială aplicabilă contractului și competenta jurisidicțională, raportată la art. 148 Legea nr. 105/1992. Sub acest aspect, consideră recurenta că această competență jurisdicțională poate fi determinată în modul obiectiv, pe baza criteriilor obiective stabilite de lege sau subiectiv, pe baza convenției dintre părți, iar în ceea ce privește raportul între determinarea obiectivă a competenței și cea subiectivă sau voluntară, va prevala cazul de alegere a competenței care în acest caz nu există, astfel că în speță nu își poate găsi aplicabilitatea art. 154 Legea nr. 105/1992, republicată, care face trimitere la voința fermă și neechivocă a pârâților de a alege competența instanței străine.
Arată recurenta că, în lipsa incidenței art. 154 Legea nr. 105/1992, republicată, devin aplicabile prevederile art. 148 din lege, iar potrivit art. 149 pct. 4 instanțele din România sunt competente să judece dacă locul unde a luat naștere sau trebuie executate, fie chiar în parte, o obligație izvorâtă dintr-un contract, textul urmând a se corobora cu dispozițiile art. 15 alin. (2) Legea nr. 136/1995, potrivit căruia locul plății este cel al asigurătorului, ceea ce semnifica locul plații este în România competenta de soluționare a eventualelor litigii aparține instanțelor române.
r Chiar dacă s-ar presupune - arată recurenta - că instanța de apel a apreciat competenta engleză ca fiind aplicabilă în contractul de reasigurare încheiat între părți, în baza formularului "MAR 91" - ca fiind o uzanță comercială convențională - nici așa "uzanța comercială" nu ar putea reprezenta un izvor de drept deoarece, prin natura sa, uzanța comercială este una specială și tehnică, circumscrisă numai unei anumite ramuri de activitate, tocmai deoarece este utilizată de părți în înțelegerea unor termeni specifici și simplificarea acestora, nicidecum o uzanță comercială nu se referă la termeni juridici care să determine competența și legea aplicabile unui contract.
II. Hotărârea instanței de apel este data cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și este lipsită de temei legal - art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
în cadrul acestei critici recurenta - reclamantă aduce următoarea argumentație:
în mod greșit instanța de apel a apreciat că nu s-a încălcat dreptul reclamantei la apărare prin faptul că prima instanță s-a pronunțat și asupra fondului cauzei, apreciind că prin intermediul căii de atac a apelului, partea are dreptul al un "recurs efectiv" și nu este înlăturat așadar, dreptul reclamantei la un proces echitabil, întrucât instanța de fond nu poate fi absolvita de cupla pronunțării asupra fondului și de faptul că indiferent de aprecierea sa, dreptul de a își formula apărări pe fond a fost privat de către aceasta.
Instanța de apel face confuzie între contractul accesoriu și cel de adeziune, care sunt două instituții juridice diferite, din definiția contractului de reasigurare elaborată de doctrină și reiterată chiar de instanța de apel, nereieșind caracterul de adeziune al contractului de reasigurare, el putând fi cel mult în raport de accesorialitate cu cel principal.
Recurenta - reclamantă mai precizează că din niciun înscris de la dosar nu rezulta că recurenta - reclamantă ar fi ales automat sau explicit competența prin contract, iar simpla referire la "MAR 91" în polița de asigurare inițială nu implica automat legea și competența engleză și pentru polița de reasigurare, căci reasigurarea nu este un contract de adeziune la asigurarea inițială, nici în dreptul roman și nici in cel englez.
în susținerea aceleiași critici recurenta - reclamantă arată că partea adversă nici măcar nu a probat existenta efectiva a acestui formular "MAR 91" pentru reasigurarea vaporului din prezenta pricină, depunând la dosarul cauzei doar un formular "în alb" emis de o societate de asigurare engleză, respectiv "Institutul Asigurătorilor Maritimi din Londra", la care recurenta A. nu a fost vreodată și nici nu este parte sau asociat. în acest înscris se cerea, ca o condiție de validitate pentru nașterea poliței de reasigurare, stampila "Departamentului de Polițe" al acestei societăți de asigurare. Acest înscris este singura proba depusă la dosar de intimata - pârâtă A.S.I.C., prin care tinde să argumenteze că legea engleză s-ar aplica speței de față. De fapt, există cel puțin două tipuri de formular "MAR 91", celalalt (altul decât cel depus de intimata în prezentul dosar) fiind emis de asigurătorul englez L. (la care recurenta A. nu este și nici nu a fost vreodată asociat) și care, la rândul sau, face referire pe prima pagina la anumite condițiile de valabilitate: o stampilă a unor departamente interne ale L., dar și la sindicatele L. care reasigura riscul - sindicate din care societatea recurentă nu face parte și, în consecință, nici nu utilizează condițiile de asigurare practicate de acele sindicate.
Recurenta arată în continuare că în condițiile în care aceste formalități esențiale nu sunt îndeplinite, polița invocată nu poartă vreun sigiliu special care să îi confere măcar minimele elemente cerute de însuși conținutul acelui document, "trimiterea la forma MAR (...), precum și clauzele privind jurisdicția incidența, nu sunt opozabile potențialului asigurător, cu forța actului principal la care se adera prin contractul subsecvent".
Instanța de apel, apreciind că este aplicabilă "clauza" de alegere a competenței prevăzută în contractul nesemnat, dar menționând că nu poate verifica aplicarea clauzei care spune că acea poliță nu este validă decât daca are o anumita stampilă, a aplicat trunchiat un "contract", or, un contract se aplica in tot, nicidecum doar în parte, așa cum greșit a procedat instanța de control judiciar.
Se mai arată în continuare că aplicând numai una din cele două clauze invocate de părți, instanța a înfrânt și art. 969 C. civ., deoarece, dacă aprecia că acel act nesemnat reprezintă totuși voința pârților, trebuia să observe că tot voința părților a fost ca validitatea acelui "contract" să fie condiționată de existenta unei ștampile, deci, obligativitatea ștampilei trebuia opusa pârâților în condițiile art. 969 C. civ. Or, a constat că un act juridic are valoare de "contract" și a aplica numai o parte din acel "contract" părților înseamnă - conchide recurenta - că instanța a încălcat principiul obligativității convențiilor, căci a obligat părțile numai la una din clauze, nu la amândouă, ceea ce înseamnă, în modul cel mai evident cu putința, aplicarea greșită a legii, respectiv a art. 948, raportat la art. 969 C. civ.
în opinia recurentei, instanța de apel a încălcat și următoarele dispoziții legale direct aplicabile în România, ca efect al aderării României la Uniunea Europeană:
• Pe aspectul competentei: Din Regulamentul (CE) nr. 44/2001, articolele:
a) art. 4 alin. (1), raportat la dispozițiile legii române;
b) art. 7, care arată că este deopotrivă competentă să judece acea instanța care ar fi putut judeca angajarea răspunderii;
c) art. 23 alin. (1) care arată că instanțele statelor membre nu pot fi alese decât daca cel puțin una din părți are sediul într-un stat membru; or, asigurarea inițială este încheiată între doi neresortisanți,
• Pe aspectul legii aplicabile: Din Regulamentul (CE) nr. 593/2008, respectiv:
a) Art. 7 alin. (1) teza a II-a, care exclude reasigurările de la aplicabilitatea acestui Regulament.
b) Art. 7 alin. (2) parag.al II-lea teza I.
III. Decizia recurată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii - art. 304 pct. 7 C. proc. civ..
Revenind la motivul de modificare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta - reclamantă susține, în esență, că aplicând numai una din cele doua clauze invocate de părți, instanța a înfrânt și art 969 C. civ., deoarece, dacă aprecia că acel act nesemnat reprezintă totuși voința pârâților, trebuia să observe că tot voința pârâților a fost ca validitatea acelui "contract" să fie condiționată de existența unei ștampile, deci, obligativitatea ștampilei trebuia opusă pârâților în condițiile art. 969 C. civ..
înalta Curte, examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, cu opinie majoritară, va respinge recursul ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.
în mod corect ambele instanțe au statuat asupra formei contractului de reasigurare dintre părți, acesta fiind încheiat sub forma poliței transmise de reasigurat, prin intermediar, care face trimitere la formularul MAR (91), fără nicio mențiune suplimentară referitoare la eventualele clauze ale acesteia.în polița de reasigurare, referirea la formularul MAR 91 - respectiv la conținutul acestuia - este făcută global, fără ca părțile să precizeze care sunt clauzele pe care înțeleg să nu le aplice, sau să le modifice.
Atât condițiile generale de asigurare practicate de L. cât și clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi rezultă fac trimitere la polița tip MAR 91, care prevede, cu privire la stabilirea instanțelor competente în soluționarea litigiilor și a legii aplicabile, că asigurarea este supusă legii și jurisdicției engleze cu excepția situației în care în mod expres în contractul de asigurare s-ar stabili altfel.
Contractul de reasigurare din litigiu are, așadar, în vedere o poliță de asigurare de timp, care trimite la formularul tip de poliță de asigurare MAR 91 și la clauzele tip elaborate de Institutul Asigurătorilor Maritimi, cum rezultă din înscrisurile depuse la dosarul cauzei astfel că părțile au înțeles, implicit, să aibă în vedere conținutul poliței tip MAR 91 la care fac referire clauzele Institutului Asigurătorilor Maritimi, polița în care se prevede competența instanțelor engleze și aplicarea legii engleze, dacă nu s-a prevăzut altfel în mod expres de către părți, or recurenta nu a probat că ar fi convenit cu intimata pârâtă o derogare de la prevederile cuprinse în polița tip MAR 91 în acest sens.
Soluția se impune și față de dispozițiile art. 154 Legea nr. 105/1992, care prevăd posibilitatea părților la un litigiu internațional -ca cel de față - de a supune, prin convenție, litigiile ce se vor naște din contractul pe care l-au încheiat competenței unei anumite instanțe, sub condiția ca, în speță, litigiul să nu intre în competența exclusivă a unei instanțe române, ceea ce nu se prevede cu privire la pricina de față și raportat la dispozițiile art. 1 alin. (3) C. proc. civ..
Cât privește stabilirea legii aplicabile, atât în conformitate cu art. 74 Legea nr. 105/1992, cât și cu art. 3 alin. (1) Convenția de la Roma din 1980 privind legea aplicabilă dispozițiilor contractuale, în vigoare la momentul încheierii contractului de reasigurare din litigiu, aceasta poate fi convenită de părțile la contract expres, sau prin trimitere la un formular tip incident în raport de natura contractului dintre părți, și în care legea aplicabilă, ca și instanța competentă, sunt determinate, cum este cazul, în speță, al formularului tip MAR 91 menționat în polița de reasigurare.
Se reține, așadar că, aplicând legea română, respectiv dispozițiile art. 157 Legea nr. 105/1992 și nu practica engleză - cum nefondat susține recurenta, instanța de apel și-a verificat competența de soluționare a cauzei, care este un litigiu născut dintr-un contract cu element de extraneitate, respectiv un litigiu privind raporturi de drept internațional privat, pronunțând o hotărâre legală și temeinică și aplicând corect dispozițiile de lege incidente, respectiv cele ale art. 157 Legea nr. 105/1992, evocate, și clauzele poliței tip MAR 91.
Așa fiind, invocarea de către recurenta-reclamantă a incidenței art. 148, 149 Legea nr. 105/1992 sub aspectul legii materiale aplicabile, apare ca lipsită de fundament, dat fiind domeniul de reglementare, aspect reținut în mod legal de către instanța de control judiciar, neputându-se reproșa, sub acest aspect, deciziei atacate existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
în ceea ce privește argumentația recurentei-reclamante privind criticile subsumate art. 304 punct 9 C. proc. civ. este de reținut că instanța de fond, pronunțându-se exclusiv pe aspectul competenței, nu a antamat fondul, considerațiile pe care aceasta le-a făcut cu privire la interdependența celor două capete de cerere nefiind susceptibile de a fi considerate ca fiind judecăți pe fondul cauzei, critica fiind astfel legal soluționată de instanța de control judiciar.
Susținerea recurentei referitoare la necesitatea ca formularul MAR 91 - pentru a fi valid - să fi fost ștampilat de emitent este eronată câtă vreme polița de reasigurare în speță nu se rezumă la acest formular, ci cuprinde și alte clauze, precum cele referitoare la condițiile de reasigurare, iar trimiterea la formularul MAR 91 are valoarea a ceea ce teoria dreptului internațional privat numește receptare contractuală, o ștampilă din partea emitentului fiind necesară numai dacă polița MAR 91, ca titlu de valoare negociabil, ar fi fost o poliță concretă, completată de asigurătorul emitent. Receptarea contractuală face ca, prin voința lor comună, părțile la un contract să trimită, pentru a diminua efortul de redactare a instrumentului contractual, la un contract tip, la un formular deja elaborat, la condiții generale existente în materie, ale căror clauze înțeleg să le preia în contractul lor așa cum sunt, sau modificându-le pe cele neconvenabile lor, ori eliminându-le, modificări pe care, în cauza de față, părțile nu le-au adus conținutului formularului MAR 91 pe care l-au preluat în contractul de reasigurare.
Contractul de reasigurare, așa cum a fost calificat și de instanța de fond, respectiv de apel, este un contract de adeziune, calificarea dată de instanță raportându-se la inexistența în contractul de reasigurare a unor clauze exprese, sau cu caracter derogatoriu de la cele inserate în contractul de asigurare, motiv pentru care și această critică urmează a fi îndepărtată.
Cu privire la ultima critică de nelegalitate, respectiv încălcarea de către instanță a art. 4, 7, 23 Regulamentul CE nr. 44 /2001 și art. 7 alin. (1) și (2) Regulamentul CE nr. 593/2008, se reține că și aceasta este nefondată întrucât, pe de-o parte, față de obiectul acțiunii, în discuție este tocmai existența contractului de reasigurare invocat și nu valabilitatea contractului de asigurare inițial la care referă textele de lege invocate iar pe de altă parte, datorită caracterului derogator, de excepție al textului art. 23 Regulament.
De reținut este și faptul că opiniile specialiștilor englezi și cazul E. la care recurenta - reclamantă face trimitere la dosarul cauzei nu sunt de natură a schimba raționamentul juridic al instanței dat fiind și faptul că ele vizează probleme de drept distincte în raport de datele speței.
Așa fiind, în considerarea celor ce preced, întrucât decizia recurată nu a fost susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor formulate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1545/2011. Comercial | ICCJ. Decizia nr. 1536/2011. Comercial → |
|---|
